Oct 17, 2010

Decolteuri adânci & posterioare bombate

Sau, trăgând la o parte perdeaua cu eufemisme: ţâţe şi cururi. Limbajul de acest gen se potriveşte mai bine cu circurile televizate în care hălci de carne fragedă sunt aruncate în ochii audienţelor. Adică se asortează mai clar cu ceea a devenit televiziunea italiană de când se află, în marea ei parte, în proprietatea mogulului-preşedinte Silvio Berlusconi, spune Erik Gandini, autorul documentarului Videocracy (thx, Iuli!). Mai exact: un perpetuu show de divertisment, cu omniprezente "bebeluşe" executând numere lascive de coregrafie, cu un public care aplaudă extatic candidate pubere la concursuri de frumuseţe (ce se auto-descriu chicotind drept având ca principal scop în viaţă mariajul cu un fotbalist), cu domnişoare în lenjerie intimă zbenguindu-se zglobiu prin platourile de filmare ş.a.

Femei reduse la statutul de păpuşele zâmbăreţe. Personaje publice reduse la o fotografie, la o grimasă. Televiziunea redusă la un fel de bar de striptease.

Iar tronând peste toată colcăiala ieftină de divertisment sexualizat, după cum ne spune clar şi de la bun început afişul, este zâmbetul larg al cui altcuiva decât Il Presidente. Silvio cel care reprezintă exemplul viu al faptului că cine are imperiul media are, de fapt, puterea. Care îşi comandă clipuri propagandistice ce mi-au amintit sinistru de poezioarele care începeau cu "Dragă tovarăşe Nicolae Ceauşescu" din manualele de şcoală primară.



Subiectul nu este nici pe departe nou. Cazul special de "berlusconizare" a presei italiene se află de mulţi ani pe panoul de "Aşa NU" al organizaţiilor ce monitorizează libertatea presei. Însă filmul lui Gandini nu e valoros numai pentru că pune cap la cap nişte dezbateri disparate pe marginea acestui fenomen sau pentru că face o prezentare în detaliu a contextului în care a luat naştere şi a situaţiilor pe care le-a generat. Dincolo de astea, e un film important pentru întrebările pe care le pune, mai degrabă implicit decât explicit. Poate cele mai pertinente mi s-au părut astea: Cum arată o societate în care televizorul e principala sursă de informare pentru 80% dintre oameni, iar pe ecran orice informaţie primeşte ambalajul divertismentului cvasi-pornografic? Mai putem vorbi de un discurs politic real când o animatoare de televiziune este numită ministru de Berlusconi?

Să nu vă aşteptaţi, însă, la răspunsuri vădite sau la arătat cu degetul spre vinovaţi. Lui Gandini îi lipseşte apetitul pentru demascări făţişe à la Michael Moore. El doar adună o serie de argumente directe şi colaterale, lăsând să evolueze liber în faţa camerei, în toată splendoarea egomaniei lor, personaje ca paparazzo-ul şantajist Fabrizio Corona, mahărul descoperitor de staruri TV Lele Mora, sau Ricky, prăpăditul care se crede Van Damme/Ricky Martin şi e în stare de orice pentru a apărea la televizor. Iar ce rezultă seamănă mai degrabă cu proiecţia distopică din Idiocracy (minus partea amuzantă), structurată conform unui model difuz ce aminteşte de Gomorra lui Matteo Garrone, după cum observă şi articolul de aici. Ceea ce nu face vizionarea cu nimic mai puţin tulburătoare.

5 comments:

iulineatza said...

papusi pe niste corzi groase ca niste teitei, asta au devenit italienii.

cu placere

usurinta cu care apropiatul lui Silvio din film explica intr-un mod grobian cat de mult ii place sa aiba drept ringtone imnul lui Mussolini spune totul; usurinta cu care Corona se lasa filmat cu penisul la vedere, spune si mai mult. mai mult ar putea spune eventual candelabrul rosu din spatele sau, care ofera o imagine aproape diabolica.

cu placere

iulineatza said...

doua filme ar mai merita atentia, unul ar fi Candy, care dupa parerea mea reuneste Trainspotting si Requiem for a dream laolalta, foarte subapreciat si Bright Star - biografic despre unul dintre romanticii romanticilor, John Keats, al carui protagonist principal s-ar putea sa-l recunoasteti din Perfume.

long live the australians

ad said...

Da, e fascinant cat de liber vorbesc personajele lui Gandini despre niste chestii absolut odioase - Lele Mora despre cat de "dragut" e imnul fascist de pe telefon si cum il admira pe Berlusconi fiindca seamana cu Mussolini, iar Corona despre cum se crede el un Robin Hood modern, care fura de la bogati, dar pastreaza banii in buzunarul propriu. Indeed, sunt secvente aproape diabolice. Iar scena aia din fata oglinzii cred ca e foarte in ton cu obsesia legata de imagine si sexualitate pe care o scoate in evidenta filmul in general. Faptul ca personajul a acceptat sa fie filmat intr-o astfel de postura nu face decat sa ii confirme supersiguranta de sine, convingerea ca orice ar face este invincibil. Oricat de jos ar cobori, oricat de scandalos s-ar comporta, oamenii o sa-l adore oricum, o sa-i devoreze imaginea la fel de extatic.
Mersi si pentru recomandari! Trainspotting cred ca e unul din motivele principale pentru care am devenit cinefila :D L-am vazut de vreo 10 ori in adolescenta. Dar acum nu stiu daca as mai rezista la el...Oricum, am notat Bright Star - thx ;)

Claudiu said...

Foarte tare filmul!! Ştiam că mister Silvio deţine la propriu, la figurat, la cum o fi, peste jumătate din Italia, dar nu ştiam că lucrurile stau chiar aşa. Fenomenal agentul cu Mussolini:)) şi "cocalarul" de Italia, Corrona. Toate lucrurile ăstea se pot muta cu lejeritate pe meleagurile noastre. Dacă în privinţa unui Berlusconi, mai avem de aşteptat un pic (poate mai creşte Gigi în sondaje:P), în ceea ce-l priveşte pe "Robin hood" cred că e plin de ei pe aici, unul, la un nivel infinit mai mic e chiar Ogică. Oameni care n-au făcut nimic ca să devină celebri!

ad said...

Claudiu, daca incepem discutia despre cum se reflecta grozaviile din film in realitatea de la noi, cred ca avem material de o carte :)) E suficient sa deschizi orice post tv in prime-time (si nu numai) pentru a vedea emisiuni dupa un format identic cu cele alese de Gandini...Iar la capitolul proprietari media, e adevarat ca situatia nu e chiar ca acolo, insa nici foarte departe.