„Nu mă gândesc niciodată la
aspectele estetice, înainte de a face un film, ci la povestea pe care urmează
să o spun, la importanța ei și la întrebările pe care le va ridica. Nu mă
interesează decât poveștile care vor isca o dezbatere de ordin moral, care vor
atrage atenția asupra unor chestiuni pe care societatea, în general, preferă să
le ignore”. Asta spune Cristian Mungiu într-un interviu publicat în numărul
curent al revistei franceze de cinema Positif,
pe a cărei copertă se află o scenă reprezentativă din filmul După dealuri. Afirmația poate fi ușor confirmată
în cazul peliculelor precedente ale lui Mungiu. Înainte de a intra în vizorul
criticii internaționale de film prin premiile luate pentru După dealuri la Cannes, regizorul a mai fost prezent la festivaluri
notabile cu Occident și apoi cu
celebrul 4 săptămâni, 3 luni și 2 zile.
În toate aceste trei filme, Mungiu atinge niște puncte nevralgice ale
societății românești. Dar parcă niciunul nu reflectă o rețea mai largă de
dureri și boli sociale ca După dealuri.
Catalogat
de unii critici drept film ateist, acuzat de alții că ar promova o imagine
mizerabilistă a României în străinătate, ultimul film al lui Mungiu a reușit să
genereze destule controverse încât să adune oameni în sălile de cinema. Pus sub
semnul întrebării ca „un film fără Dumnezeu” până și de Tatiana Niculescu-Bran, autoarea scrierilor de
non-ficțiune după care a fost inspirat scenariul, După dealuri a fost și continuă să fie subiect actual pentru destule
articole din presa cotidiană. Nu sunt sigură că a generat o revizuire a „cazului Tanacu” dintr-o altă
perspectivă decât cea tabloidizată impusă de mass-media, însă cu siguranță a
atras păreri pro și contra în ceea ce privește intervenția bisericii în viața
cotidiană. Iar asta în condițiile în care oricum se transmit viral pe internet imagini
ce arată cam așa: o poză cu un înalt demnitar bisericesc îmbrăcat fastuos și
textul „Biserica Ortodoxă
Română a avut un profit de 85 de milioane de euro în 2011”, alături de o poză
cu o bătrânică știrbă, cocoșată, vaișamaristă, cu o biserică în fundal și textul
„În România 32.2% din bătrâni
trăiesc sub limita sărăciei cu pensii sub 200 RON”.
Nu
comentez veridicitatea datelor de mai sus sau relevanța lor. Dar nu pot să nu
observ că, fără să vrea, Mungiu s-a integrat integrat prin filmul său într-o
campanie mai largă de critică la adresa Bisericii ortodoxe. Și a reușit să
devină unul dintre cele mai discutate filme ale momentului. Din păcate, de
multe ori, cei ce discută și comentează aprig filmul – fie lăudându-l, fie
acuzându-l – nu coincid cu cei ce l-au văzut. Fiindcă aceia care au avut
răbdare să stea până la finalul celor două ore și jumătate de proiecție își pot
da rapid seama că, de fapt, După dealuri
nu este un film despre biserică. Deși, paradoxal, se întâmplă într-una. Ci este
un film care face o radiografie lucidă a societății românești. Una unde se văd
dureros de clar bolile sociale latente, cronicizate.
Povestea
Voichiței și a Alinei, cele două fete ieșite din orfelinat care ajung la mica
mănăstire din Bârlad și trec printr-o suită de întâmplări ce duc la moartea
uneia dintre ele, e doar un pretext. Un demers narativ de suprafață. Adevărata
substanță a filmului stă în universul cangrenat în care trăiesc cele două, și care
apare prea puțin pe ecran. Îl putem reconstitui dacă ne gândim la sistemul de
educație din care ies cele două fete abandonate în copilărie, și care nu le
oferă nicio perspectivă, nici cele mai vagi unelte pentru a se integra social. Sau
dacă ne gândim la medicul care prescrie rugăciune în loc de medicamente. La
doctorița de la Serviciul de Ambulanță care își latră cu cruzime ocările la
adresa măicuțelor venite cu bolnava la spital. La sărăcia omniprezentă și la
lipsa cronicizată a unui orizont. La polițiștii plini de sictir și plictiseală.
La fața nemachiată a unei Românii pe care Mungiu ne obligă să o privim drept în
față, chiar dacă de obicei preferăm să evităm acest lucru.
După dealuri nu poate fi nici pe departe
catalogat simplist ca „un
film ateist”. El nu cade în capcana condamnării bisericii în cazul Tanacu, așa
cum a căzut cea mai mare parte a presei, exploatând potențialul tabloido-morbid
generat de preotul exorcist. Dar nici nu absolvă biserica de orice vină.
Contrar verdictelor pripite din presă, filmul lui Mungiu nu îl zugrăvește pe
preot nici în culori pozitive, nici negative. La fel ca măicuțele, el este
mânat de cele mai bune intenții când dorește să o ajute pe Alina pentru a-și
depăși „tulburările”. Spre
deosebire de cea mai mare parte a celorlalte personaje – medicii care încearcă
să se spele pe mâini, polițiștii jemanfișiști sau părinții adoptivi profitori –,
preotul își asumă greutatea sarcinii de a ajuta. Și realizează
responsabilitățile implicate. Ceea ce nu șterge, însă, impresia de mentalitate
scoasă din Evul Mediu pe care o lasă desfășurarea ritualului de exorcizare. Sau
naivitatea măicuțelor ce devin complice la crimă.
Deloc
un film ușor sau comod, După dealuri
este, însă, o vizionare necesară. Iar asta pentru că face o fotografie de o
claritate dureroasă a maladiilor cronicizate de care suferă societatea în care
trăim. Polarizată între habotnicie și indiferență, pendulând între credință și
superstiție, marcată de tarele multor ani în derivă. Privită drept în față, analizată
lucid.
No comments:
Post a Comment