Apr 15, 2014

Germania nazistă, retuşată în Photoshop

Filmele care portretizează Germania nazistă şi fac asta folosind nu actori ce vorbesc limba germană şi nici actori ce vorbesc limba engleză, ci actori care stâlcesc engleza cu un oarecare accent german, au din start o problemă majoră de credibilitate. Când îi auzi schâschâind şi rârâind în dorinţa de a suna autentic, e greu să îţi dai seama dacă ar trebui să fii amuzat sau oripilat. Şi cu siguranţă e greu să te laşi imersat complet în atmosfera filmului.
Dar dacă reuşeşti să ignori acest aspect care distrage atenţia din primele minute, filmul Hoţul de cărţi (The Book Thief) se anunţă ca o dramă destul de bine structurată, în al cărei centru se află o familie surprinsă în toiul celui de-al doilea război mondial într-un orăşel german. Ecranizare a unui bestseller internaţional semnat de Markus Zusak, filmul foloseşte corect câteva reţete consacrate de câştigare a audienţei. Privirea aruncată în mijlocul vieţii cotidiene din Germania nazistă, unde o fată de vreo 10 ani pe nume Liesel îşi cunoaşte reticentă familia adoptivă, e combinată cu tema efectului miraculos al lecturii. Fascinată de cărţi deşi încă nu ştie să citească, Liesel reuşeşte gradual, pe parcursul filmului, să găsească în romane nu numai o escapadă de la realitatea gri a regimului nazist, ci şi o cale de a relaţiona cu cei din jur. Cărţile devin un pretext perfect pentru a lega prietenii – chiar dacă se cheamă Ghidul groparului, Mein kampf sau Omul invizibil – şi, în cele din urmă, un mod de supravieţuire în mijlocul unor timpuri tulburi. În demersul ei, e ajutată de un tată adoptiv ce reprezintă întruchiparea bonomiei (Geoffrey Rush) şi de o mamă aparent severă, dar totuşi plină de afecţiune (Emily Watson).
Deşi construită în jurul unui subiect captivant, povestea dezvoltă treptat un aer artificial, aseptic. Iar asta nu numai din cauza folosirii englezei cu accent german sau a unor artificii scenaristice şi regizorale dramatizante „de manual” – chestie explicabilă parţial de faptul că regizorul Brian Percival a semnat mai mult seriale decât lungmetraje până acum. Cât mai ales din cauza prezentării idealizate, edulcorate a unor episoade istorice pe care am avut ocazia să le vedem portretizate mult mai autentic în atâtea alte filme. E suficient să ne gândim la ecranizarea Cititorului (The Reader, 2008) de Bernard Schlink în regia lui Stephen Daldry, la Pianistul (The Pianist, 2002) lui Roman Polanski sau chiar şi la Das weiße Band (2009) de Michael Haneke. Toate trei sunt despre Germania nazistă. Cel din urmă tratează tema educaţiei bazate pe severitate şi disciplină extremă, aplicată copiilor ce ulterior s-au transformat în Hitler Junge – temă care apare pregnant şi în Hoţul de cărţi. Iar celelalte două aduc şi ele pe ecran teme prezente în filmul de faţă – lectura ca formă de escapadă în faţa unui prezent sinistru, analfabetismul, sărăcia cumplită, tema fugarului ascuns din faţa terorii inchizitoriale naziste etc. Deşi situate în aceeaşi perioadă istorică şi apropiate tematic de Hoţul de cărţi, cele trei filme menţionate anterior îl surclasează fără niciun dubiu prin capacitatea lor de a reda o atmosferă profund credibilă, autentică, în care privitorul rămâne captiv fără drept de apel. 
Filmul lui Brian Percival, pe de altă parte, are mai degrabă ceva din aerul fantastic al unei serii pentru adolescenţi, de tip Harry Potter. Interioarele şi personajele sunt lustruite şi studiate ca nişte fotografii retuşate în Photoshop şi poartă marca neverosimilă a imaginilor generate digital (CGI), nu par să aibă cu adevărat carne şi oase. Lipseşte subtilitatea şi discreţia dintr-un film care se adresează unui public capabil să facă singur conexiuni, să empatizeze şi să derive înţelesuri. Deşi tema supravieţuirii prin lectură sună absolut seducător, reprezentarea ei stereotipizată afectează iremediabil calitatea filmului.
Nu mă înţelegeţi greşit. Hoţul de cărţi nu e un film prost. E uşor de urmărit, cu momente de tensiune bine dozate, e destul antrenant şi capabil să asigure o doză de divertisment. Însă la ieşirea din sala de cinema te simţi uşor şi relaxat ca după un somn de duminică după-amiaza, nicidecum tentat să reflectezi asupra dramelor Holocaustului. Hoţul de cărţi prezintă o viziune simplistă, tezistă şi edulcorată asupra unui episod istoric grav, greu şi extrem de complex. Sigur că nu putem să-i reproşăm faptul că instigă la lectură şi că vorbeşte despre efectele miraculoase ale cărţilor. Însă felul în care face asta pare mai degrabă adresat cumpărătorilor de romane cartonate la metru, care se asortează cu mobila de sufragerie, decât devoratorilor autentici de literatură.      

Apr 13, 2014

Sean


"When are you going to take it?"
"Sometimes I don't. If I like a moment, for me, personally, I don't like to have the distraction of the camera. I just want to stay in it."
"Stay in it?"
"Yeah. Right there. Right here."

The Secret Life of Walter Mitty

Jan 19, 2014

Frances


"Tell me the story of us."
"Again?... All right, Frances. We’re gonna take over the world."
"You’ll be this awesomely bitchy publishing mogul."
"And you’ll be this famous modern dancer…and I’ll publish a really expensive book about you."
"The d-bags we make fun of will put on their coffee tables."
"And we’ll co-own a vacation apartment in Paris."
"And we’ll have lovers."
"And no children."
"And we’ll speak at college graduations."
"And honorary degrees."
"So many honorary degrees." 

Nov 17, 2013

Il Gattopardo: Toamna patriarhului sicilian

Deşi poate părea ireal astăzi, a existat o perioadă în care „ora exactă” în cinemaul mondial nu se dădea la Los Angeles. Ci la Roma. A trecut mai bine de o jumătate de secol de atunci, e drept. Însă e o perioadă care merită revizitată periodic. De la Fellini la spaghetti western-uri, anii '50-'60 reprezintă era de glorie a filmului italian. O eră în care Sophia Loren sau Marcello Mastroiani pătrundeau în săli de cinema din întreaga lume, actori americani şi europeni veneau să toarne filme la Roma, iar studiourile italiene păreau mai prolifice decât oricând.
Lansat în centrul acestei perioade de glorie a cinemaului italian, în 1963, Ghepardul (Il Gattopardo) de Luchino Visconti are astăzi un loc veşnic în galeria filmelor clasice. Iar asta nu doar pentru că i-a fost decernat Palme d’Or-ul la Cannes. Ci şi pentru că vorbeşte cu o nostalgie irezistibilă atât despre strălucirea trecută a filmului italian cât şi despre cea a aristocraţiei din peninsulă, despre lenta şi demna sa decădere.

Inspirat din romanul omonim ce i-a adus celebritatea postumă lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Ghepardul rezonează în mod evident cu propria biografie a lui Luchino Visconti. La fel ca autorul cărţii, regizorul italian s-a născut într-o familie aristrocrată italiană de lungă tradiţie, populată cu duci, conţi şi marchizi. Şi la fel ca Tomasi di Lampedusa, Visconti şi-a trăit întreaga viaţă adultă privind apusul acestei aristocraţii. Sărăcirea şi retragerea graduală de pe scenă pentru a face loc unei „Italii noi”, republicane.
Povestea din culisele Ghepardului spune că Burt Lancaster, care deţine magistral rolul principal, nu a fost prima opţiune a lui Visconti. Nici măcar a doua, de fapt. Regizorul italian dorea să ferească filmul de prezenţa unui star american, însă până la urma l-a acceptat la presiunea producătorilor. Şi cu siguranţă nu şi-a regretat decizia ulterior, când a observat puterea prezenţei actoriceşti a lui Lancaster pe ecran. Prietenia născută astfel între cei doi a fost apoi consolidată în timp, inclusiv prin apariţia lui Lancaster în filmul Gruppo di famiglia in un interno / Conversation Piece, regizat de Visconti în 1974. Alături de starul american, pe lista de distribuţie a filmului Ghepardul mai apar alte două nume cu rezonanţă ale momentului respectiv: Alain Delon şi Claudia Cardinale.

Ghepardul e centrat pe o provincie siciliană în timpul Risorgimento-ului, secvenţă fundamentală din istoria Italiei, finalizată prin unirea treptată a tuturor teritoriilor din peninsulă în jurul anilor 1870. În miezul acestui cadru, scenariul îl urmăreşte pe Fabrizio Corbera, principe de Salina, marchiz de Donnafugata şi figură patriarhală prin excelenţă. Burt Lancaster interpretează aici un arhetip pe care rar îl mai vedem prezent în cinemaul de azi. El e patriarhul absolut, care dictează şi controlează tot ce se petrece în familia şi pe moşia lui, care e deopotrivă adulat şi temut. Seducător şi rafinat, dar şi cu apucături dictatoriale, el beneficiază de supunerea tuturor şi nu e niciodată contrazis.
Tot apropo de arhetipuri, în celălalt capăt al ierarhiei valorice fixate de film se află Don Calogero Sedara, primarul din Donnafugata, lipsit de titluri nobiliare (deşi nu pentru multă vreme încă, după cum declară el însuşi), dar posesor al unor calităţi mai importante pentru Italia tulburată de revoluţia garibaldiană. Parvenit prin definiţie şi capabil să îşi schimbe afilierile morale cu mare uşurinţă, Don Calogero anunţă debutul unor vremuri în care puterea financiară şi lipsa de coloană vertebrală surclasează cu succes convenţiile aristocratice şi eticheta lumii vechi.
Deşi principele de Salina şi Don Calogero se situează pe evidente poziţii opuse, aristocratul din familia cu tradiţie e departe de a-l respinge cu orgoliu şi dezgust pe proaspătul îmbogăţit. Dimpotrivă, principele de Salina înţelege că direcţia spre care se îndreaptă lumea necesită adaptare şi compromisuri. Aşa că se arată dispus să se alieze simbolic cu noua clasă dornică de parvenire, agreând mariajul dintre nepotul său, Tancredi (Alain Delon), şi fiica lui Don Calogero, Angelica (Claudia Cardinale). Deşi descendent al unei familii de tradiţie, personajul jucat de Alain Delon se potriveşte perfect moralităţii în schimbare a noii ordini politice italiene. De la aristocrat la revoluţionar, de la luptător printre insurgenţii garibaldieni la căpitan în armata regelui, de la o iubire la alta, el pendulează fără prea multe dubii morale între tabere adverse, afişând o ambivalenţă în ton cu vremurile. De fapt, el reprezintă tocmai vigurosul şi adaptabilul „om nou”, capabil să ia locul patriarhului obosit. Un hibrid între eleganţa şi autoritatea principelui de Salina şi oportunismul lui Don Calogero.
Dincolo de intrigile romantice şi de vinietele istorice captate în film, de atmosfera nostalgică a decăderii lente şi demne a aristocraţiei, Ghepardul rămâne şi o experienţă estetică de mare rafinament. Camera lui Visconti poposeşte fără grabă asupra interioarelor bogate ale palatelor aristrocraţiei siciliene, asupra balurilor şi a costumelor care le decorează, asupra picturilor murale alături de care valsează domnişoare în rochii somptuoase cu corset. Vizionare solicitantă, de peste trei ore, Ghepardul rămâne totuşi o binevenită gură de aer proaspăt în era cinemaului dominat de efecte speciale şi 3 D, un film interesant de revăzut.     

Oct 16, 2013

The Paperboy: Sex, sânge şi alte diversiuni ieftine

Lansat cu surle şi trâmbiţe la Cannes în 2012 drept „cel mai nou film al lui Lee Daniels”, ThePaperboy (tradus destul de neinspirat în limba română ca Băiatul cu ziarele) părea să fi câştigat încă de dinaintea premierei bunăvoinţa criticilor şi atenţia publicului. Iar asta nu numai pentru îl avea în scaunul regizoral pe cel ce realizase cu trei ani în urmă Precious, un film aplaudat la mai toate festivalurile internaţionale de film şi care a obţinut (printre altele) două premii Oscar. Ci şi pentru distribuţia flamboaiantă, reunind o colecţie răsunătoare de staruri. Nicole Kidman, Matt McConaughey, Zac Efron, John Cusack şi Macy Gray stăteau aliniaţi pe capul de afiş ce părea să asigure de la sine reuşita filmului. În plus, The Paperboy era prezentat ca având la bază un roman de Pete Dexter, autor laureat al prestigiosului National Book Award în anii '80.


Însă odată cu proiecţia de debut din cadrul competiţiei pentru Palme d'Or, haloul de speranţe pozitive şi aşteptări înalte care plutea în jurul filmului s-a spart iremediabil. O mare parte din criticimea prezentă pe Croazetă l-a etichetat rapid drept „una dintre cele mai mari dezamăgiri ale festivalului”, acuzându-l de excese melodramatice, de o lipsă totală de moderaţie în dozarea scenelor de sex şi violenţă, ba chiar şi de incapacitatea de a pune pe ecran o poveste cu sens.


Cu toate că în The Paperboy se disting cu uşurinţă multe dintre interesele tematice ale lui Lee Daniels, pe care le aminteam în numărul trecut apropo de filmul său anterior, Precious, scenariul e departe de a fi la fel de coerent ca în acel caz. The Paperboy îşi propune prea multe şi reuşeşte prea puţine. Se vrea a fi şi un film despre mentalităţile rasiste care încă domină în Florida anilor '60, şi un film cu intrigă poliţistă şi accente noir, şi unul despre devieri sexuale şi mentale, dar şi despre homofobie. Lista de teme pe care Lee Daniels îşi propune să le atingă, pornind de la textul lui Pete Dexter, e mult prea lungă pentru a mai putea salva filmul de la incoerenţă. La fel ca discursul nesigur al naratoarei jucate de Macy Gray, care îşi întreabă uşor abulică şi plictisită interlocutorul de la început „Deci care era întrebarea?” şi pare să uite mereu de unde începe şi încotro se îndreaptă povestea, filmul devine tot mai confuz pe măsură ce se desfăşoară, tot mai încâlcit şi conţinând tot mai puţine motive de a continua vizionarea.
Ceea ce ar trebui să fie istoria unei investigaţii jurnalistice menite să dezvăluie condamnarea nedreaptă la închisoare a lui Hillary van Wetter (care – nu vă lăsaţi păcăliţi de nume – e un personaj masculin) pentru uciderea şerifului local, devine o incursiune lugubră în jungla mlăştinoasă din Florida, într-o lume tulburător de înapoiată şi agresivă. Motivele pentru care cei doi jurnalişti de la Miami Times continuă să scormonească în trecutul micii comunităţi şi să zăbovească în continuare, în ciuda pericolului evident ridicat de atmosfera rasistă şi homofobă a locului, deşi investigaţia pare să fie terminată, e neclar şi văduveşte povestea de o continuitate cauzală absolut necesară. Printre episoade sexuale nejustificat de explicite, izbucniri de o violenţă atroce (vezi violul, torturarea şi desfigurarea personajului gay jucat de MacConaughey) şi mini-secvenţe narative de un grotesc gratuit (cum ar fi cea în care Nicole Kidman urinează pe Zac Efron), story-ul nu se coagulează şi nu reuşeşte să se construiască într-un tot antrenant. Iar statement-ul despre rasism care cu siguranţă s-a aflat pe agenda lui Daniels devine prea diluat pentru a mai putea fi luat în seamă.


Deşi capabil să pună pe picioare scene de o intensitate incontestabilă – ajutat mai ales de jocul lui Kidman, într-un rol destul de atipic pentru repertoriul ei actoricesc, de vampă uşor trecută, cu o obsesie maladivă pentru puşcăriaşi –, Daniels nu reuşeşte să strunească povestea în ansamblu. Excesul de sex şi de sânge nu aduc decât diversiuni ieftine, fără a conduce cu adevărat spre o rezoluţie narativă. Vina, fără doar şi poate, nu îi aparţine în întregime regizorului. Textul lui Pete Dexter e el însuşi marcat de tendinţe evazive. Meritul filmului rămâne situat la nivelul de creionare a atmosferei. Mlaştina în care crocodilii plutesc precum o ameninţare tăcută, jungla toridă, frunţile mereu pline cu broboane de sudoare ale personajelor, aspectul sărăcăcios al orăşelului din sudul Statelor Unite, marcat de reminiscenţe sclavagiste, plictisul şi moralitatea îndoielnică a patronului din presa locală şi opacitatea autorităţilor – toate aceste detalii asupra cărora e aplecată camera lui Lee Daniels te transportă cu succes într-o lume vie, palpabilă. Păcat că nu te şi ghidează apoi pe o pistă narativă clar definită, preferând să îţi plimbe prin faţa ochilor o galerie confuză de personaje şi evenimente.   

Sep 10, 2013

Post Tenebras Lux

Un rezumat de un singur cuvânt al lui Post Tenebras Lux de Carlos Reygadas ar putea fi "nelinişte". Iar asta în ciuda unor pasaje de aparentă acalmie sau chiar fericire pe care familia ce stă în centrul filmului - plasată într-o zonă rurală mexicană, deşi cu un evident şi pregnant trecut urban - le petrece.

Neliniştea e impregnată în întregul decor pe care e colorată realitatea, ca într-un film de Haneke. Deşi izbucniri cu adevărat violente sunt puţine, rare, şi prea puţin explicite, spectrul unei agresiuni iminente pluteşte pretutindeni. Frica, certitudinea că ceva cumplit e pe cale să se întâmple. În plus, anxietatea urbană e departe de a fi fost lăsată în urmă odată cu părăsirea oraşului. Ea îşi urmează credincioasă victimele în noul spaţiu, de data asta rural, în care ele speră să îşi găsească liniştea. 

Post Tenebras Lux e un amalgam de vise, fantezii şi episoade parţial sau total reale. Nu ştim în ce măsură, nici nu contează. Un fir roşu se discerne printre întâmplări şi replici mai mult sau mai puţin imaginate. 


Spre deosebire de The Tree of Life al lui Malick, cu care Post Tenebras Lux împărtăşeşte un oarecare apetit de a explora adevăruri fundamentale despre viaţă şi despre dispariţia ei, filmul mexican e mai sărac în derapaje emfatice. Privitorului îi revine mai multă libertate de a înţelege singur, de a reflecta pe cont propriu. 

Apoi sunt acele câteva scene de o nebănuite desăvârşire regizorală. Mă gândesc mai ales la scena de debut, în care camera urmăreşte o fetiţă de doi ani plimbându-se printr-o cireadă de vaci într-o lumină de crepuscul, la începutul unei ploi de vară, şi care e de o frumuseţe pe care mi-e imposibil să o explic în cuvinte. 


Sep 5, 2013

Precious: Poveste din Harlem

„Violată și bătută de părinți, o tânără analfabetă naște pentru a 2-a oară la doar 16 ani!” Așa ar putea să sune rezumatul filmului Precious, în varianta tabloidă. Adaptat după romanul Push al autoarei afro-americane Sapphire, filmul pare să aibă toate ingredientele necesare unui articol numai bun pentru publicații de tip Click sau Libertatea. Povestea o are în centru pe Precious Clarice Jones, o tânără de 16 ani și 120 de kilograme, care e pe cale să nască un al doilea copil rezultat din violurile repetate ale tatălui ei. Unde se întâmplă asta? Nu într-o țară din lumea a treia. Și nici în Ferentari. Ci în cartierul Harlem din New York, cândva pe la sfârșitul anilor '80. Decorul arată cam așa: străzi pline cu mormane de gunoi și clădiri demolate, pe unde mișună dependenți de droguri, sau apartamente minuscule și mizere, în care își duc viața sordidă familii ce trăiesc exclusiv din ajutorul social. 
Hiperdramatismul și ineditul sinistru al vieții duse de protagonistă s-ar asorta perfect cu un supratitlu de tip „Senzațional! Șocant!”. Dar deși atunci când îi rezumi povestea ea pare să aibe suflul artificial al unei reportaj de OTV, prin lentila regizorului Lee Daniels lucrurile arată altfel. Balansând mereu camera între realitatea macabră la care e condamnată Precious și fanteziile inspirate de MTV din mintea ei, regizorul reușește să construiască un film de o veridicitate greu de contestat. De mare ajutor îi este, desigur, textul pe care se bazează. Primul roman al lui Sapphire, scris cu o autenticitate tulburătoare la persoana I de către adolescenta care are aptitudinile de scriere și citire ale unui elev de clasa I, te cucerește fără drept de apel de la prima pagină. În plus, veridicitatea poveștii puse pe peliculă e dată de cele două roluri centrale. Debutanta Gabourey Sidibe reușește suprinzător de bine să construiască personajul complex numit Precious – copila vulnerabilă ascunsă în spatele unei femei ce suferă de obezitate morbidă. Iar Mo'Nique, în rolul mamei lui Precious, aduce valențe și profunzimi noi unui personaj pe care romanul îl condamnă la o portretizare marginală.

Vocea atât de distinctă a naratoarei din roman iese la suprafață încă din primele minute ale filmului Precious: genericul folosește „caligrafia” scriitoarei semi-analfabete. Însă spre deosebire de roman, unde cititorul e lăsat să se descurce cu engleza stricată și cu argoul de cartier, pe generic apar „traduceri” în paranteză. Acest demers explicativ e extins și mai departe, în modul de abordare a scenariului. În vreme ce romanul preferă să lase unele personaje și situații schițate sumar, filmul simte nevoia să sublinieze și să clarifice. Spre exemplu, drama mamei depresive, care își detestă cu patimă fiica fiindcă i-a „furat” soțul, e dezvoltată mai amplu în film și are parte de o interpretare răvășitoare din partea actriței Mo'Nique (ce pe bună dreptate a primit Oscarul pentru cel mai bun rol secundar).
La fel ca în romanul The Color Purple de Alice Walker, al cărui ecou se aude pretutindeni în povestea scrisă de Sapphire, părinții abuzivi și/sau incestuoși nu sunt neapărat demonizați sau văzuți ca întruchipări ale răului absolut. Fiindcă și ei sunt la rândul lor victime. Ei nu par să dețină o vină personală, ci mai degrabă să fie produsele unei mentalități sclavagiste. Dar în vreme ce din roman reiese destul de clar convingerea lui Precious că întreaga ei dramă se datorează, de fapt, omului alb, care a condus rasa neagră spre o abrutizare de la care nu există drum de întoarcere, în film lucrurile stau altfel. Precious, cea din roman, gândește în citate extrase din Farrakhan, lider rasist al negrilor islamiști din Statele Unite, în vreme ce Precious, cea din film, nu are niciun fel de vederi politice, ci doar fantezii legate de staruri de televiziune.

Spre deosebire de romanul din care e inspirat, filmul lui Lee Daniels vorbește în termeni mult mai moderați despre greutatea trecutului sclavagist pe care populația de culoare din America trebuie să o ducă în spate. Moștenirea cumplită și imposibil de evitat – trauma emoțională transmisă din generație în generație, cruzimile și devierile luate ca normalitate, felul în care relațiile pot fi privite doar prin prisma stăpân-sclav, ș.a. – apare într-o variantă mai ușor de asimilat de audiențele albe. Ceea ce nu înseamnă că filmul rămâne mai puțin șocant!

Aplaudat și premiat la festivalurile de film de la Sundance și Cannes în 2009, apoi laureat al premiului Oscar în două secțiuni, filmul Precious de Lee Daniels ridică niște probleme acute ale vieții în cartierele unde sunt condamnați să trăiască o mare dintre oamenii de culoare new-yorkezi. El vorbește despre obezitate și cauzele ei, despre viața dusă de pe o zi pe alta cu banii din ajutorul social, despre lipsa accesului real la educație și impactul dezastruos al acestui lucru, despre viața în familii monoparentale, abuzul de droguri și infecția cu HIV etc. Deși bazat pe o poveste ce pare să sufere de un exces de dramatism, filmul reușește cu succes să aducă în discuție toate problemele de mai sus fără a face îngroșări care nu sunt necesare, fără o emfază supărătoare, fără prea multe intervenții lacrimogene de tip tabloid. Nu are nici răceala și neutralitatea unui film neorealist, dar nici accentele edulcorate ale unei producții Hollywood.

Aug 7, 2013

Lecția de avocatură machiavelică

Printre numele mai mult sau mai puțin anonime care curg pe genericul de început al filmului Avocatul din limuzină (The Lincoln Lawyer) (2011), apare pentru câteva secunde cel al lui Cliff Martinez, autorul coloanei sonore. Fost toboșar al trupei Red Hot Chilli Peppers, muzicianul și-a construit un nume solid în lumea filmului mai ales prin colaborarea cu Steven Soderbergh, semnând, printre altele, coloana sonoră a filmelor Trafic (2000) și Solaris (2002). În timp, portofoliului muzicianului a devenit tot mai consistent, el aducându-și aportul sonor la o listă măricică de producții cinematografice premiate. Anul acesta Cliff Martinez s-a aflat la Festivalul de Film de la Cannes pentru premiera filmului Only God Forgives, de Nicolas Winding Refn (autorul celebrului Drive, thriller neo-noir cu Ryan Gosling în rolul principal și muzică scrisă tot de Martinez). Amprenta sonoră a muzicianului e atât de pregnantă în acest film, încât cronicarii festivalului glumeau că Only God Forgives nu e nimic altceva decât un videoclip lung de aproape două ore pentru muzica lui Cliff Martinez.


Însă dacă pornind de la numele lui Martinez vă așteptați ca Avocatul din limuzină să aibă ceva din rezonanța subtilă a unui thriller non-hollywoodian semnat de Refn, ceva din atmosfera onirică a cadrelor nocturne sau din aerul poetic al personajelor filmate sub lumina unui neon, ei bine, aflați că filmul de față intră în altă categorie. Adaptat după romanul polițist omonim semnat de Michael Connelly, Avocatul din limuzină este un thriller relativ previzibil, făcut după manual, cu toate artificiile și întorsăturile de situație consacrate de uzina cinematografică californiană. Mă feresc să îl numesc thriller de duzină, fiindcă deși are un scenariu scris după rețetă, rămâne o mostră de entertainment de bună calitate, cu un rol principal jucat fără cusur de Matthew McConaughey.
De pe bancheta din spate a unei limuzine Lincoln, Mickey Haller (Matthew McConaughey) conduce un birou de avocatură itinerant. Printre clienții lui se numără traficanți de droguri, prostituate și o gamă largă de alți infractori. Fiu al unui avocat ce a reușit să îl scape de închisoare pe un gangster celebru în anii '50, Haller pare să considere avocatura fără scrupule drept moștenire de familie. Apărător conștient al unor criminali, el e interesat mai degrabă de suma pe care o primește drept comision decât de gravitatea vinei lor sau de repercusiunile faptului că îi salvează de pedeapsă. Încă din primele minute de film devine clar că în vocabularul ce definește valorile etice ale meseriei sale există un singur cuvânt: banii. Jonglând abil între registrul sobru al discursului din sala de judecată și cel de șmecheraș de cartier practicat cu clienții săi, Haller reușește la fel de eficient în ambele situații să obțină ce vrea. Iar asta chiar dacă faptul că și-a construit o carieră din scăparea infractorilor de pedeapsă îi atrage mai mulți dușmani decât prieteni, ba chiar i-a adus eșecul vieții de familie. Până și după divorț, fosta nevastă, de meserie procuror (jucată de Marisa Tomei), continuă să îi reproșeze lipsa de scrupule.


Elanul machiavelic al personajului jucat de McConaughey e brusc domolit de un caz care la început pare suspect de simplu. Proaspătul său client (jucat de Ryan Phillipe) se înscrie în categoria celor predilecți ai lui Haller – e acuzat că a violat și bătut crunt o prostituată. Deși indiciile de la locul faptei par să îl acuze fără echivoc, inculpatul pretinde că întregul caz e o înscenare și că victima, văzându-i Rolex-ul de la mână și Maserati-ul din parcare, încearcă o extorcare de bani de la un om nevinovat.
Pe măsură ce ițele cazului se adună și se leagă, Haller devine tot mai puțin convins de inocența clientului său și, lucru surprinzător, treaba asta începe să îl macine. Trecerea de la avocatul fără scrupule, care are biroul într-o limuzină cu numărul NTGUILTY (de la Not Guilty / Nevinovat, fraza pe care o flutură cu insolență în fața juraților chiar și când e o minciună sfruntată), e destul de rapidă și la început te ia prin surprindere. Cum își descoperă dintr-o dată conștiința acest personaj până de curând lipsit de orice morală? Explicația rezidă în sentimentul de vină acumulat în timp, se pare, și într-un citat moștenit de la tatăl său, despre cum e mai grav să bagi un om nevinovat la închisoare decât să lași un infractor să scape. Prins în rețeaua complicată și confuză de indicii a unui caz în care bariera dintre nevinovăție și inocență e foarte permeabilă, și în care nu mai știi cine manipulează pe cine, Haller face un viraj radical de la principiile după care se lăsase condus în trecut.
Antieroul lui McConaughey devine încet-încet un personaj cu care poți empatiza, chiar dacă uneori îl îndrăgești, iar alteori îl detești. Și chiar dacă personajele din jurul lui continuă să se învârtă într-un univers mic și previzibil, în care totul se leagă suspect de ușor și intrigile sunt cam cusute cu ață albă. Aplicarea unor trucuri clasice de roman polițist – cum ar fi telefonul primit de Haller de la investigatorul său, chiar înainte ca acesta să fie ucis, în care i se livrează un indiciu demn de o poveste cu Hercule Poirot – nu prea ajută filmul să iasă din banal. Însă deși nescutit de clișee la nivel narativ, filmul Avocatul din limuzină rămâne o vizionare agreabilă grație distribuției și a coloanei sonore. Un film ușor, de vară, care nu îți dă foarte mult de gândit, și te ține în suspans pentru aproape două ore.  

Jul 12, 2013

Mizerabilii. De la Victor Hugo la karaoke.

Probabil că pe afișul filmului Mizerabilii (Les Miserables) (2012) ar fi trebuit lipită o bandă mare și lată, eventual colorată fosforescent, cu textul: „Atenție, aceasta nu este o adaptare a romanului lui Victor Hugo!” Asta pentru ca spectatorii care nu și-au făcut temele de casă și nu s-au uitat pe lista cu scenariști să nu se întrebe, încă din primele minute, dacă nu cumva au greșit sala de proiecție. Dacă nu cumva au nimerit într-o sală de operă, în loc de una de cinema. E drept că ambiguitatea are avantajele ei. Mizerabilii (2012) are un titlu omonim cu cel al romanului, chestie care îi asigură o audiență predefinită, formată din oameni care au citit și/sau au studiat la școală romanul, l-au adorat și acum s-ar duce la orice ecranizare a sa. Însă, în realitate, filmul regizat de Tom Hooper și nominalizat mai devreme anul acesta pentru o listă lungă de Oscaruri reprezintă o adaptare a adaptării. 

Mai exact, Mizerabilii (2012) e făcut după muzicalul omonim semnat de compozitorii Alain Boublil și Claude-Michel Schönberg. Pus în scenă la Paris în anii '80, muzicalul în discuție a făcut furori ulterior pe câteva dintre cele mai mari scene de teatru ale lumii, a fost aplaudat de câteva zeci de milioane de palme, din West End până pe Broadway și de la Madrid la Toronto, a mers în turnee mondiale, a primit un vraf de premii prestigioase etc. După trei decenii de succes pe scenă, regizorul britanic Tom Hooper s-a gândit să transpună pe marele ecran scenariul muzicalului francez care a făcut înconjurul lumii. Asta după ce, în 2011, regizorul a luat Oscarul pentru Discursul regelui (The King’s Speech).

Dar, poate vă întrebați, și ce dacă materialul care stă la baza filmului e de natură „second hand”? Nu rămâne nucleul narativ același? Nu e tot o poveste care gravitează în jurul lui Jean Valjean, a lui Cosette, a lui Marius și a altor câteva personaje devenite legendare? Ba da, multe dintre secvențele narative rămân, în esență, reproduse, atât în muzical, cât și în filmul inspirat din el. Însă cred că e foarte importantă distincția între roman și un muzical-insiprat-după-roman, atunci când discutăm despre textul pe care e bazat filmul. De ce? Pentru că muzicalul vine la pachet cu hiperdramatizarea și îngroșarea teatrală a jocului actoricesc, cu declamări emfatice și o anume artificialitate inerentă. Poți cu adevărat reproduce o dramă atât de intensă ca cea imaginată de Hugo într-o atmosferă de karaoke? Cu cor în background și cu silabe lungite exagerat de dragul rimei? Asta fără a-ți deturna auditoriul de la miza poveștii și fără a cădea în rizibil? Poate că pe scena de operă, da. Însă pe marele ecran e greu să reprimi aura de fals și senzația de bizar pe care o impune de la bun început transpunerea cărții lui Victor Hugo în rama genului muzical.

Unde e manieră subtilă și inteligentă cu care Tom Hooper și-a sedus iremediabil publicul în Discursul regelui? Greu de spus. În Mizerabilii puterea coloanei sonore și a unor demersuri scenografice sofisticate anihilează capacitatea scenariului de a mai spune ceva prin intermediul sugestiei. El se limitează la a face tablouri caricaturale, cu personaje îngroșate, care urlă, plâng și râd forțat cu apetența unor clovni de circ. Poate cel mai onest cuplu în caruselul acesta de personaje e cel al soților Thérnadier, jucat de Helena Bonham Carter și Sascha Baron Cohen. Parcă desprinși dintr-o tragicomedie noir, à la Tim Burton, cei doi adoptă un gen de grotesc caricatural asumat. Adică impersonează două arhetipuri vădit și intenționat exagerate. Conving prin faptul că înțeleg și își asumă convențiile impuse de gen. Nu încearcă să le transforme în ceva cât mai aproape de o producție Disney, așa cum face Cosette, în interpretarea mult mai angelică decât ar fi cazul a Amandei Seyfried.      
E tentant să constați că Russell Crowe și Hugh Jackman, în rolurile lui Jean Valjean și, respectiv, Javert, rămân cei mai merituoși interpreți ai filmului. Cei mai versatili și cei mai curajoși în strunirea unui adevărat tur de forță actoricesc. Însă adevărul e că această afirmație poate fi făcută doar în anexa problemelor legate de adaptare pe care filmul le are la modul general. Mai exact, stilul lor interpretativ ar fi fost briliant pe scenă, dar pare artificios și nelalocul lui în fața camerelor. Constatarea rămâne valabilă și pentru celebrul episod muzical al cărei protagoniste e Anne Hathaway și care i-a adus acesteia Oscarul pentru cea mai bună actriță într-un rol secundar. Excesul de dramă, lacrimi, și – scuze de expresie – lălăială reușește cu greu să aibă un efect altfel decât soporific asupra privitorului.

Pentru iubitorii romanului lui Hugo, aș îndrăzni să spun că cea mai recentă adaptare care poartă numele Mizerabilii e o dezamăgire. Pe de altă parte, pentru cei ce urmăresc cu interes emisiuni de tip Vocea României sau competiția pentru Eurovision, sau pentru cei care pur și simplu adoră să participe la competiții karaoke, cele două ore și jumătate de film s-ar putea să treacă mai repede și mai plăcut. Poate și pentru că Tom Hooper, spre deosebire de alți regizori de muzicaluri care adaugă coloana sonoră în post-producție, i-a pus pe actori să cânte „live”, ca și cum și-ar spune replicile pe platoul de filmare. Chestie interesantă, lăudabilă, dar care, cu toate astea, e departe de a salva filmul. 

Jun 18, 2013

Marele Gatsby se întoarce. Mai strălucitor, mai răsunător.

Probabil la fel ca mulți dintre cinefilii care s-au dus să vadă ultima ecranizare a Marelui Gatsby, am pășit în sala de cinema cu câteva reprezentări preconcepute în minte. Mai exact, îmi era foarte greu să dezlipesc imaginea chipeș-sobră a lui Robert Redford de cea a lui Gatsby, și imaginea de gâsculiță docil-feminină a lui Mia Farrow de cea a lui Daisy Buchanan. Ecranizarea din anii '70 a romanului scris de F. Scott Fitzgerald despre una dintre cele mai fascinante decade ale istoriei de peste Ocean – ”The Roaring '20s” sau ”The Jazz Age”– și-a câștigat statutul de film legendar (deși au existat și voci care nu i-au apreciat romantismul deșănțat). Iar asta nu doar pentru că a luat două Oscaruri în 1975, pentru că avea două staruri majore ale vremii pe afiș sau pentru că scenariul era semnat de Francis Ford Coppola. Ci și pentru că a reușit să pună o poveste relativ banală de dragoste în rama atât de expresivă și minuțios lucrată de F. Scott Fitzgerald. Pentru că a reprodus fascinant dulcea nebunie a New York-ului anilor '20, într-un tablou supraetajat, cu mostre din diverse straturi sociale. De la opulența șocantă a vilelor construite de proaspăt îmbogățiți, la eleganța decadentă a generației născute „cu lingurița de argint în gură”, și la sărăcia dezolantă și grosolănia claselor de jos.  

Așadar, încă de la bun început, noua ecranizare a romanului, semnată de Baz Luhrmann, pleacă la drum cu o grea povară în spate. Poate fi reprodusă o poveste ecranizată cu succes acum patru decenii într-un mod nou? Într-un stil mai proaspăt, regândind convențiile și tiparele luate drept normă în ecranizarea precedentă? Se pot ridica noii actori centrali – Leonardo DiCaprio și Carey Mulligan – la înălțimea predecesorilor lor pe marele ecran? Probabil că astea sunt doar câteva dintre întrebările ce au stat în mintea cinefilului care a mers la cinema în săptămânile trecute pentru a vedea Marele Gatsby (2013).


Regizorul Baz Luhrmann nu pare, însă, cocoșat de povara fostei glorii a ecranizării din anii '70. Și nici intimidat. Poate pentru că țintește o audiență mult prea tânără pentru a avea habar despre cine e Robert Redford sau Mia Farrow, însă, pe de altă parte, foarte conștientă de cine e Leonardo DiCaprio. O audiență crescută cu ochii la videoclipurile hip-hop de la MTV, cu bling-bling-ul și bancnotele fluturate în fața camerei. Cu opulența de paradă ce se citește în lanțurile de aur gros purtate de artiști la gât, în hainele cu eticheta de firmă expusă ostentativ, sau în femeile bine bronzate și sumar îmbrăcate, expuse ca accesoriu la (cel puțin) un Ferrari atent polișat.

Luhrmann nu are ambiții inovatoare, precum cuplul Joe Wright & Tom Stoppard, de exemplu, care a regândit-o complet pe Karenina lui Tolstoi, în cea mai nouă ecranizare a romanului. El pur și simplu face un update cuminte al poveștii lui Scott Fitzgerald. Adică o traduce într-un limbaj vizual specific anului 2013. Nu doar pentru că proiectează filmul în 3D, ci și pentru că pare să urmeze cu fidelitate rețeta estetică a celui mai cunoscut gen de limbaj vizual pentru audiențele ce merg cu preponderență să vadă filme la Mall: limbajul de videoclip MTV. Chestie care nu surprinde foarte tare, însă, pentru că Luhrmann a demonstrat deja că acesta e limbajul lui preferat în producții colorat-flamboaiante, dar bazate pe un love story cu foarte puține surprize, ca Romeo+Juliet (1996) sau Moulin Rouge (2001).

Secțiunile care par să reproducă cel mai clar ambiția lui Luhrmann de a transpune atmosfera și estetica videoclipului într-un lungmetraj pe marele ecran sunt, desigur, cele ale petrecerilor luxuriante din palatul lui Jay Gatsby. În care oameni îmbrăcați extravagant-luxos beau nesfârșite cupe de șampanie sub ploi de sclipici, cântă și se bâțâie pe acorduri de foxtrot și în zgomot de artificii. La fel ca în mai toate producțiile lui precedente, regizorul inserează secțiuni întregi care te fac să simți că ai aterizat într-un muzical. Cu creațiile lui Jay-Z bubuind pe coloana sonoră, alături de vocile lui Jack White, Lana Del Rey, Beyonce și o listă asortată de alte nume sonore din topurile MTV. Dar și de Cole Porter și George Gershwin.


Dacă citind cele de mai sus v-ați făcut impresia că noua ecranizare a Marelui Gatsby e o producție în care obsesia lui Luhrmann pentru esteticul flamboaiant strivește story-ul, iar filmul se reduce la o colecție superficială de viniete extrase din videoclipuri, ei bine, treaba nu stă chiar așa. Dincolo de poleiala strălucitoare și de petrecerile răsunătoare, Marele Gatsby rămâne o poveste care încapsulează esența „visului american”. E o poveste despre fericirea iluzorie dată de posesiunile materiale și de consumul excesiv. Despre singurătatea profundă ce marchează omul urban în lumea occidentală și despre golul interior, care persistă în ciuda abundenței de posesiuni ce îl înconjoară. Dar și despre dragostea obsesivă, iluzorie, și despre „dezvrăjirea” ei. Chiar dacă tradusă pe alocuri în termenii facili ai Hollywood-ului, povestea lui Scott Fitzgerald rămâne intactă pe peliculă, cu toată greutate semnificațiilor ei, ascunsă sub straturi de excese estetice.     

May 8, 2013

Atenție: Film interzis celor peste 18 ani!

Mărturisesc că principala curiozitate pe care am avut-o la vederea afișului filmului The Perks of Being a Wallflower (titlu posibil de tradus ca Plusurile unei vieți de adolescent timid) a fost aceea de a vedea cum se descurcă ”Kevin” într-un nou rol central. Mă refer la Ezra Miller, actorul principal din tulburătorul film Trebuie să vorbim despre Kevin (We Need to Talk about Kevin), regizat de Lynne Ramsay, care a reușit anul trecut să răvășească mințile și certitudinile pedagogice ale oricărui părinte (și ale juriilor de la mai multe festivaluri europene de film). Cum? Impersonând un copil care dezvoltă o personalitate profund maladivă deși e crescut într-un mediu middle-class pașnic și firesc, poate chiar banal.
Se ridică tânărul actor Ezra Miller la înălțimea acelui rol de adolescent cu temperament vicios-carismatic în acest ultim film? Răspunsul nu e foarte simplu de formulat, pentru că cele două filme evoluează în două registre complet diferite. Chiar dacă ambele sunt centrate pe adolescență ca perioadă intempestivă a devenirii unui adult, cele două vorbesc limbi distincte. Dacă Trebuie să vorbim despre Kevin e gândit de o regizoare atentă la detalii și care se adresează prin sugestii și aluzii unui privitor inteligent și empatic, în The Perks of Being a Wallflower avem de-a face cu un regizor care nu cunoaște decât limbajul mainstream al clișeelor cinematografice. De la structură narativă, la dialoguri și mod de filmare, ultimul film cu Ezra Miller e gândit ca un fel de clișeu ambulant.
Nu putem nega faptul că tânărul actor își duce onorabil în spate noul rol de adolescent, de data asta gay și provenind dintr-o familie cu diverse disfuncționalități (deși, în esență, el e un tip ”de treabă”). Problema nu e el, ci tot restul filmului. The Perks of Being o Wallflower ne livrează ca la carte absolut toate ideile, preocupările și grijile stereotipe despre care filmele americane ne învață că ar trebui să umple viața unui adolescent într-o familie fără griji financiare majore. Avem absolut totul acolo: de la prieteni sinucigași și bulimie, la experimente cu droguri ușoare și adolescenți a căror homosexualitate nu e acceptată de părinți. Plus abuzuri sexuale vagi din copilărie, reprimate mult timp și izbucnite tulburător în anii intempestivi de după pubertate. Ce să mai, toată gama de obsesii freudiene de duzină!
Parcă prevăzând moțăiala spectatorului plictisit de clișee în fața acestei colecții de platitudini narative, autorul-scenarist-regizor Stephen Chbosky adaugă un soi de replici explicative din off la final. El sugerează că deși suita de întâmplări prin care trec cei trei protagoniști de pe afiș poate părea neverosimilă sau rizibilă peste ani (când la rândul lor vor fi crescut, devenit mame și tați, etc.), în momentul respectiv ele poartă amprenta puternică a realității. Vocea naratorului adult care revede o poveste scrisă în adolescență se aude clar în aceste fraze. Deși recunoaște stângăciile textului, el vede și sinceritatea/candoarea scriiturii ce poartă marca elanului adolescentin.
Și pentru a face dreptate acestui film, cred că aceste ultime fraze ar trebui să fie privite drept cheie de lectură. Până la urmă, ele fixează clar audiența filmului ca făcând parte dintr-un grup de vârstă limitat. Simplu spus, The Perks of Being a Wallflower e un film pentru adolescenți. Deci la fel cum filmele fără perdea sunt proiectate cu o atenționare care interzice accesul minorilor, și acest film e nerecomandat spectatorilor ce depășesc (mental) vârsta adolescenței. El studiază încercările și transformările prin care trece un grup de trei adolescenți ce se autoproclamă wallflowers – adică nepopulari și neintegrați în ”viața socială” a liceului, outsider-i, cu o personalitate ”altfel”. Unul este extrovertit, hiperactiv și gay (Ezra Miller), altul e tăcut, timid și cu probleme psihice abia depășite (Logan Lerman), iar cea de-a treia are deja la finalul liceului un întreg istoric marcat de diverse excese și abuzuri (Emma Watson).
Dincolo de clișee, exagerări și vădite stângăcii narative de debutant, autorul și regizorul Stephen Chbosky reușește să redea traseul de rollercoaster pe care adolescența l-a adus în viețile celor mai mulți dintre noi. Cu bucuriile, vitalitatea și energia nestăpânită, cu senzația că orice e posibil și totul trebuie încercat, dar și cu depresiile aferente, cu stima de sine precară, cu plânsetele nejustificate și râsetele exagerate, cu vise și fantezii care nu se mai întorc. Pentru o vedere scurtă spre toate astea, și pentru a te molipsi măcar un pic de nebunia acelei vârste, The Perks of Being a Wallflower merită o șansă. 

Jan 17, 2013

Foreign-language films are made all over the world. Of course, except in America.

Și tot apropo de Holy Motors, iată încă o mostră vie de delicioasă nebunie Caraxiană, rostită de regizor la decernarea premiilor Los Angeles Film Critics Association. Enjoy :)

”Hello, I’m Leos Carax, director of foreign-language films. I’ve been making foreign-language films my whole life. Foreign-language films are made all over the world, of course, except in America. In America, they only make non-foreign-language films. Foreign-language films are very hard to make, obviously, because you have to invent a foreign language instead of using the usual language. But the truth is, cinema is a foreign language, a language created for those who need to travel to the other side of life. Good night.”

Jan 12, 2013

Holy Motors

Nu știu alții cum sunt, dar eu, după vreo jumătate de oră de văzut Holy Motors, încă mă întrebam: WTF? Despre ce este acest film? Este acesta un film? Sau o serie de trip-uri reconstruite în scurtmetraje și adunate sub numitorul comun al unui om care circulă într-o limuzină?


Holy Motors este filmul anului care cuprinde tot restul filmelor anului. Și ale anilor trecuți. Un fel de film ”All in 1”. Are în el acțiune și suspans, crime și sex, promiscuitate și candoare, violență și dragoste, urban angst, muzică live și mașini care vorbesc. De la Mickey Mouse la Fight Club, tot Hollywood-ul a fost înghesuit în Holy Motors. Și încă ceva în plus. A mai încăput și Diane Arbus și Kylie Minogue. 

Holy Motors poate fi o mega-bătaie de joc la adresa uzinei de vise - ascunsă bine sub o groază de straturi, de văzut numai pentru cine are ochi să vadă. Sau poate fi un rezumat în episoade ale vieții schizofrenice la care suntem condamnați cu toții. Al minciunilor și al ficțiunilor pe care ni le construim zilnic pentru a putea merge mai departe. Poate fi un eseu despre simulare și simulacru, cu un scenariu în care se aude ecoul scrierilor lui Baudrillard. 

Sau poate fi o simplă aiureală. 

Câteva chestii sunt certe (în măsura în care există certitudini). Prima: Holy Motors e mai ușor de văzut în secvențe decât tot deodată. Sau mai puțin frustrant, oricum. Fiindcă dacă îl vezi da capo al fine o faci pentru a da un sens succesiunii aiuritoare de roluri jucate de Denis Lavant. Și guess what, niciun sens nu se relevă la final. Cam ca în viață, poate veți spune. Da. 
A doua: filmul are straniu de multe chestii în comun cu Cosmopolis. Nu doar că în ambele filme personajul principal petrece o groază de timp într-o limuzină, ci și discontinuitatea scenariului, bucățile groase de text care aparent nu înseamnă nimic (sau orice), etc.
A treia: Denis Lavant este fe-no-me-nal. Chiar și numai pentru a-i vedea toate măștile, merită să urmărești năzbâtia de scenariu scris de Leos Carax până la capăt.

Iar asta e în loc de trailer:

Dec 26, 2012

Viața lui Pi / Life of Pi

Poveștile cu personaje care luptă pentru supraviețuire au un soi de șarm aparte, crud și irezistibil, spuneam cu ceva vreme în urmă apropo de cartea lui Yann Martel, Viața lui Pi. Iar dacă aveți impresia că cele mai bune ”survival stories” s-au încheiat cu Robinson Crusoe, ei bine, cred că autorul canadian vă va demonstra contrariul.

Mulți au cochetat cu transpunerea pe marele ecran a acestui șarm aparte al Vieții lui Pi. O vreme s-a zvonit că Jean-Pierre Jeunet ar fi preluat proiectul ecranizării. Dar iată că până la urmă Ang Lee a dus la bun sfârșit filmul. Chestie care m-a bucurat din start dintr-un motiv simplu: Ang Lee se pricepe de minune la construit filme de aventuri spectaculoase, într-un mod captivant, cu mici și binevenite devieri de la normele mainstream - vezi Crouching Tiger, Hidden Dragon, printre altele. Dar la fel de bine se pricepe și la făcut filme despre aventuri în interior, spre lăcașele ascunse ale sinelui, după cum frumos a demonstrat în Brokeback Mountain.
Dincolo de premisele încurajatoare, probabil toți cei care au citit romanul au în minte următoarele: ”Ok, dar cum faci un film petrecut aproape integral într-o barcă de 8 metri, plutind undeva în Pacific? Cu, practic, doar două personaje supraviețuitoare: un adolescent nedormit, nemâncat și înspăimântat + un superb și fioros tigru bengalez?”

Pe de o parte, Ang Lee preia rețeta narativă brevetată de Martel și reușește să spună povestea în așa fel, încât, deși în mod inevitabil neverosimilă, ea pare totuși să se lege în film și te face cu succes să îți suspenzi neîncrederea. Pe de altă parte, regizorul se folosește din plin de arsenalul hipnotizant de efecte speciale al cinemaului actual. Văzut în 3D, filmul te face literalmente să asiști la scena naufragiului ca și cum ai fi acolo, pe ocean, în timpul furtunii. La fel cum te face să simți respirația înfometată a tigrului în ceafă și să respiri accelerat când îl vezi sărind în cadru. 

Dar n-are rost să vă mint: sunt și momente în care filmul m-a pierdut. Cam după o oră și jumătate, excesul de dramă devine un pic insuportabil. Urletele la cer și epifaniile divine nu prea m-au prins, recunosc. Deși am apreciat abundența imaginilor de tip National Geographic, frumoase și lucioase ca o succesiune de cărți poștale, mărturisesc că și ele m-au plictisit de la un moment dat. Parcă paharul cu clișee a dat pe afară. 

Partea revigorantă, însă, a venit la final. Ang Lee a avut buna inspirație să păstreze cadrul flexibil al poveștii. Adică să lase loc de variante pentru final. Să te lase să optezi pentru ce poveste dorești. 
Pentru un film de debut și un rol principal extrem de versatil și de solicitant, Suraj Sharma se descurcă OK, chiar dacă uneori îi ghicești școala făcută la Bollywood sub straturile de joc atent controlat. Dar numai uneori. La fel ca Dev Patel, am senzația că face parte dintr-o generație nouă, proaspătă, de actori indieni, ce își trag vitalitatea din filmele consacrate ale țării din care provin, însă se îndepărtează considerabil de jocul stereotip, simplist, hiperdramatizat ale acestora.   

Deși se anunță cu surle și trâmbițe drept un film care te va face să crezi în Dumnezeu (/Buddha / Mohammed / etc.), aș îndrăzni să spun că nu-i iese partitura asta. În schimb, Viața lui Pi e o mostră de entertainment bine lucrat, un film de aventuri mai decent decât majoritatea produselor de serie vândute la Multiplex zilele astea. 

Nov 28, 2012

Colecţionarul de poveşti

”Singurii oameni care există pentru mine sunt cei nebuni, nebuni după viață, nebuni să vorbească, dorind nebunește să fie mântuiți, cei lacomi să aibă totul deodată, cei care nu se plictisesc niciodată și nu spun banalități, ci doar ard, ard, ard ca niște formidabile focuri de artificii”. Confesiunea pe care Sal Paradise, scriitor new-yorkez în devenire, o face cu zgomotul ritmic al mașinii de scris în fundal, reprezintă, de fapt, un portret de o surprinzătoare limpezime al personajelor centrale și al atmosferei din romanul Pe drum (On the road). Poveste cult, care a definit generația Beat și care prezintă o felie atât de vie și de vibrantă din istoria Americii, încât parcă a fost sortită ecranizării de la bun început. Mulți regizori și producători au flirtat cu ideea transformării romanului în scenariu de film. Iar la sfârșitul anilor '70, Francis Ford Coppola a cumpărat dreptul de ecranizare (povesteşte Roman Coppola într-un interviu apărut în Trois Couleurs #8). Însă abia după mai bine de două decenii l-a cunoscut pe Walter Salles, regizorul brazilian care părea în stare să se înhame la un proiect atât de ambițios.
             De ce a fost nevoie de o cale atât de lungă între consacrarea romanului scris de Jack Kerouac drept definitoriu pentru literatura americană a secolului trecut și punerea sa pe ecran? ”Hollywood-ul a fost fascinat de poveste de la bun început. Romanul a fost adorat.”, mărturisește Roman Coppola. ”Însă filmele sunt construite, de obicei, pe structura 'început-mijloc-sfârșit'. Iar Pe drum este notoriu pentru compoziția sa complet neconvențională din acest punct de vedere.” Cu alte cuvinte, e un roman care se încheie la fel de fluid precum începe, care te introduce direct în mijlocul unei încrengături de povești episodice, ale căror personaje sunt mereu aceleași. Sal Paradise, Dean Moriarty, Carlo Marx, Old Bull Lee. Adică nimeni alții decât corespondenții ficționali ai lui Jack Kerouac, Neal Cassidy, Allen Ginsberg și William S. Burroughs. Plus cohorta de iubite și neveste tranzitorii care gravitează în jurul lui Dean / Neal, dintre care memorabile rămân Marylou și Camille. Cu toții sunt consumatori avizi de kilometri petrecuți pe drum, de experiențe și experimente care să le lărgească orizonturile senzoriale și să îi transforme în scriitori ce regândesc literatura americană. Iar întreaga lor serie de aventuri e documentată și arhivată cu râvna scriitorului în devenire de Sal Paradise, colecționarul de povești.
                Spre deosebire de Howl, filmul centrat pe Allen Ginsberg și pe controversele din jurul poemului său iconic, care a răsunat ca un răget prelung menit să trezească la viață o întreagă generație de scriitori postbelici, Pe drum nu are nimic din aerul unui documentar. E ficțiune asumată, în spatele căreia ochiul interesat va descoperi fragmente de istorie a literaturii americane. Adică un portret vag al generației Beat, cu combinația ei nebunească între, pe de o parte, experimentele narcotice pe ritmuri de Be-bop și tempo dictat de amfetamine, iar pe de alta, contemplare interioară și explorarea propriului eu prin călătorii de-a lungul și de-a latul Statelor Unite.     
                Când a început lucrul la ecranizarea romanului Pe drum, Walter Salles tocmai terminase filmul Jurnal decălătorie (Diarios de motocicleta). Tot cu două personaje pornite la drum, tot road movie, însă fixat în America de Sud. Adaptat după jurnalele ținute de Che Guevara pe când avea vreo 20 de ani. Deși similare la suprafață, cele două filme ale lui Salles au o cadență diferită. Ambele încapsulează energia adolescentină a personajelor pornite în câte o călătorie inițiatică, însă fiecare se desfășoară altfel.
                În varianta filmată de Salles, Pe drum te înhață cu un debut de o energie vibrantă, însă reușește cu greu să țină ritmul la vitalitatea primelor vreo 30 de minute de film. De la un moment dat, caruselul frenetic în care se învârt personajele, cu foamea lor nesfârșită de plăceri, droguri, sex, dans și alte delicii hedoniste, devine obsitor. La fel ca Dean Moriarty, care e făcut pentru a fi mereu pe drum, care schimbă neveste, prieteni și amanți cu o viteză amețitoare, pentru că e plictisit instant de ideea unei vieți stabile și rutinate, privitorul își pierde și el răbdarea. Devine plictisit de un drum care adesea nu își găsește sensul sau justificarea și pare să nu ducă nicăieri. 
Iubitorii de Kerouac care, la fel ca suprasemnata, au citit fascinați romanul Pe drum în adolescență, vor rămâne în fața filmului cu o impresie ambivalentă. Pe de o parte, e plăcut să redescoperi o carte canonică reconstituită în secvențe familiare. Pe de alta, nu poți să nu remarci lipsa de luciu, uciderea farmecului personal care stă în scriitura lui Kerouac. Spre deosebire de roman, care se devorează pe nemestecate, filmul pare adesea lung, lungit. Pare ca o poezie pe care un producător de la Hollywood s-a încăpățânat să o transforme într-un film cu cap și coadă, cu relații cauzale și chiar cu un pic de morală la final. Dar poate că asta e soarta inevitabilă a oricărei încercări de a capta ceva atât de volatil, de evanescent, ca talentul scriitorial al lui Kerouac.    

Nov 23, 2012

The elevator button


It is a well-known fact that the close-the-door button in most elevators is a totally dysfunctional placebo which is placed there just to give individuals the impression that they are somehow participating, contributing to the speed of the elevator journey. When we push this button the door closes in exactly the same time as when we just press the floor button without speeding up the process by pressing also the close-the-door button. This extreme and clear case of fake participation is, I claim, an appropriate metaphor [for] the participation of individuals in our post-modern political process.

Nov 15, 2012

După dealuri: România nemachiată


                „Nu mă gândesc niciodată la aspectele estetice, înainte de a face un film, ci la povestea pe care urmează să o spun, la importanța ei și la întrebările pe care le va ridica. Nu mă interesează decât poveștile care vor isca o dezbatere de ordin moral, care vor atrage atenția asupra unor chestiuni pe care societatea, în general, preferă să le ignore”. Asta spune Cristian Mungiu într-un interviu publicat în numărul curent al revistei franceze de cinema Positif, pe a cărei copertă se află o scenă reprezentativă din filmul După dealuri. Afirmația poate fi ușor confirmată în cazul peliculelor precedente ale lui Mungiu. Înainte de a intra în vizorul criticii internaționale de film prin premiile luate pentru După dealuri la Cannes, regizorul a mai fost prezent la festivaluri notabile cu Occident și apoi cu celebrul 4 săptămâni, 3 luni și 2 zile. În toate aceste trei filme, Mungiu atinge niște puncte nevralgice ale societății românești. Dar parcă niciunul nu reflectă o rețea mai largă de dureri și boli sociale ca După dealuri.
                Catalogat de unii critici drept film ateist, acuzat de alții că ar promova o imagine mizerabilistă a României în străinătate, ultimul film al lui Mungiu a reușit să genereze destule controverse încât să adune oameni în sălile de cinema. Pus sub semnul întrebării ca „un film fără Dumnezeu” până și de Tatiana Niculescu-Bran, autoarea scrierilor de non-ficțiune după care a fost inspirat scenariul, După dealuri a fost și continuă să fie subiect actual pentru destule articole din presa cotidiană. Nu sunt sigură că a generat o revizuire a „cazului Tanacu” dintr-o altă perspectivă decât cea tabloidizată impusă de mass-media, însă cu siguranță a atras păreri pro și contra în ceea ce privește intervenția bisericii în viața cotidiană. Iar asta în condițiile în care oricum se transmit viral pe internet imagini ce arată cam așa: o poză cu un înalt demnitar bisericesc îmbrăcat fastuos și textul „Biserica Ortodoxă Română a avut un profit de 85 de milioane de euro în 2011”, alături de o poză cu o bătrânică știrbă, cocoșată, vaișamaristă, cu o biserică în fundal și textul „În România 32.2% din bătrâni trăiesc sub limita sărăciei cu pensii sub 200 RON”.
                Nu comentez veridicitatea datelor de mai sus sau relevanța lor. Dar nu pot să nu observ că, fără să vrea, Mungiu s-a integrat integrat prin filmul său într-o campanie mai largă de critică la adresa Bisericii ortodoxe. Și a reușit să devină unul dintre cele mai discutate filme ale momentului. Din păcate, de multe ori, cei ce discută și comentează aprig filmul – fie lăudându-l, fie acuzându-l – nu coincid cu cei ce l-au văzut. Fiindcă aceia care au avut răbdare să stea până la finalul celor două ore și jumătate de proiecție își pot da rapid seama că, de fapt, După dealuri nu este un film despre biserică. Deși, paradoxal, se întâmplă într-una. Ci este un film care face o radiografie lucidă a societății românești. Una unde se văd dureros de clar bolile sociale latente, cronicizate.
                Povestea Voichiței și a Alinei, cele două fete ieșite din orfelinat care ajung la mica mănăstire din Bârlad și trec printr-o suită de întâmplări ce duc la moartea uneia dintre ele, e doar un pretext. Un demers narativ de suprafață. Adevărata substanță a filmului stă în universul cangrenat în care trăiesc cele două, și care apare prea puțin pe ecran. Îl putem reconstitui dacă ne gândim la sistemul de educație din care ies cele două fete abandonate în copilărie, și care nu le oferă nicio perspectivă, nici cele mai vagi unelte pentru a se integra social. Sau dacă ne gândim la medicul care prescrie rugăciune în loc de medicamente. La doctorița de la Serviciul de Ambulanță care își latră cu cruzime ocările la adresa măicuțelor venite cu bolnava la spital. La sărăcia omniprezentă și la lipsa cronicizată a unui orizont. La polițiștii plini de sictir și plictiseală. La fața nemachiată a unei Românii pe care Mungiu ne obligă să o privim drept în față, chiar dacă de obicei preferăm să evităm acest lucru.
                După dealuri nu poate fi nici pe departe catalogat simplist ca „un film ateist”. El nu cade în capcana condamnării bisericii în cazul Tanacu, așa cum a căzut cea mai mare parte a presei, exploatând potențialul tabloido-morbid generat de preotul exorcist. Dar nici nu absolvă biserica de orice vină. Contrar verdictelor pripite din presă, filmul lui Mungiu nu îl zugrăvește pe preot nici în culori pozitive, nici negative. La fel ca măicuțele, el este mânat de cele mai bune intenții când dorește să o ajute pe Alina pentru a-și depăși „tulburările”. Spre deosebire de cea mai mare parte a celorlalte personaje – medicii care încearcă să se spele pe mâini, polițiștii jemanfișiști sau părinții adoptivi profitori –, preotul își asumă greutatea sarcinii de a ajuta. Și realizează responsabilitățile implicate. Ceea ce nu șterge, însă, impresia de mentalitate scoasă din Evul Mediu pe care o lasă desfășurarea ritualului de exorcizare. Sau naivitatea măicuțelor ce devin complice la crimă.
                Deloc un film ușor sau comod, După dealuri este, însă, o vizionare necesară. Iar asta pentru că face o fotografie de o claritate dureroasă a maladiilor cronicizate de care suferă societatea în care trăim. Polarizată între habotnicie și indiferență, pendulând între credință și superstiție, marcată de tarele multor ani în derivă. Privită drept în față, analizată lucid.