Our fictional characters are among us

Cu dedicatie pentru Mhl, obviously :)

Love story cu iz dulce-amărui

            Dacă ridicați din raft dvd-ul cu filmul O singură zi (One Day), coperta vă va inspira, probabil, aerul soporific al unei drame romantice, de văzut doar cu un bax de batiste prin preajmă. Ei bine, odată ce apăsați butonul Play, veți descoperi contrariul. Încă e un mister pentru mine de ce regizoarea Lone Scherfig a căzut de acord asupra unui afiș care parcă urlă de la distanță „Atenție! Film romantic de duzină!”, când realitatea e că el se distanțează binișor de această etichetă. Plin de dialoguri inteligente, haioase, autoironice, și animat de două personaje care se completează bine pe ecran, O singură zi nu livrează clișeele de serviciu – săruturi în ploaie, buchete de trandafiri roșii, „I love you” rostit cu glas tremurat și cu viori în fundal, ș.a. Dimpotrivă chiar, le ironizează și le ocolește.

Deși pornești cu certitudinea că între Emma (Anne Hathaway) și Dexter (Jim Sturgess) se va înfiripa o iubire care se autodeclară eternă, filmul te lasă să aștepți multicel până să îți confirme așteptările. Pentru mai bine de jumătate din el asistăm la prietenia cu suișuri și coborâșuri dintre cei doi, la numărul amețitor de ori în care destinele li se întâlnesc și se despart. Uneori strâns legate după un concediu platonic petrecut împreună, alteori unite doar de firul subțire al unei scrisori trimise la distanță, cele două destine sunt urmărite de-a lungul mai multor ani, mereu în aceeași zi de vară.

Mai întâi e vorba de o noapte de 15 iulie de la sfârşitul anilor '80, care urmează unei petreceri de absolvire. După multe sticle golite, Emma și Dexter ajung să împartă același pat. Dar nu se naște nimic mai mult decât o prietenie. Câțiva ani mai târziu, tot în 15 iulie, Dexter locuiește în Franța și duce o viață de playboy finanțat de părinți, iar Emma își consumă zilele cu un job epuizant și anost în Londra. Apoi regizoarea apasă din nou pe un buton imaginar de FFWD și îi vedem pe cei doi plonjând mai departe în viață, spre destine ce par tot mai diferite: el – prezentator TV faimos, dar la o emisiune de proastă calitate; ea – profesoară la o școală de cartier și scriitoare lipsită de curajul de a-și publica textele.

Filmul se mișcă sprinten înainte și înapoi în timp, oprindu-se mereu asupra aceleiași date de 15 iulie. Studiind, de fiecare dată, configurația emoțională diferită / schimbată a personajelor. De-a lungul voiajului în timp, pozițiile și rolurile se schimbă. Prinşi în vârtejul propriei rutine cotidiene, cei doi întrețin o relație greu de definit conform unor tipare. Uneori sunt doar prieteni, alteori sunt confesori prețioși, iar de câteva ori se aprinde timid un început de relație amoroasă. De fiecare dată la timpul nepotrivit. Până într-o zi, firește. De 15 iulie. Când astrele se aliniază și destinele se potrivesc. Apoi urmează ce vă aşteptaţi de la început: 15 minute de love story în stare pură. Îmbrățișări, săruturi, plimbări romantice la braţ pe malul lacului, viori și tot tacâmul. Dar ca și cum Lone Scherfig ar fi ațipit în intervalul acesta și apoi s-ar fi trezit brusc realizând panicată „Oh nu, filmul meu începe să arate ca unul care provoacă diabet! Stop!”, după sfertul de oră de dulcegării filmul se rupe brusc. Conform rețetei „Deus ex machina”, ceva se întâmplă din senin și schimbă tot. Iar dacă scenariul s-ar fi oprit și el acolo, cred că aș fi putut spune cu mâna pe inimă că O singură zi se încheie pe un ton similar cu cel impus la început: ocolind clișee, autoironizându-se, facând slalom printre rezoluții previzibile de scenariu. Dar n-a fost să fie. Sfârşitul lungește fără rost o situație care e deja clară.

Trecând cu vederea finalul deşirat, O singură zi rămâne cea mai decentă dramă romantică pe care am văzut-o în ultima vreme. E un film care nu vopsește o relație amoroasă în culorile dulci ale unui basm cu Făt-frumos și Ileana Cosânzeana. Ci privește drept în față relaţia neuniformă dintre doi oameni care trec de la adolescență la viața matură. De la 19 ani la peste 30, Emma și Dexter își iau, fiecare, porția consistentă de iluzii și dezamăgiri, de eşecuri şi reuşite. Cad de la înălțime și se ridică, se îndepărtează și se apropie, pierd oameni dragi și abandonează cariere. Punctul de susținere al filmului, pe parcusul acestui traseu șerpuit al celor două destine, este vocea celor două personaje. Împrumutând dialogurile din romanul omonim de David Nicholls, după care a fost făcut filmul, scenariul reușește să adune suficiente replici istețe pentru a contrabalansa aerul ușor epopeic / patetic dat de întinderea lungă în timp. Regizoarea Lone Scherfig, cunoscută mai ales pentru superbul film O lecție de viață (An Education), pare să intuiască în permanență îndoiala privitorului față de verosimilul poveștii și să o contracareze pășind prudent, la distanță de clișee romantice.

  

Toată lumea din familia noastră

Târziu, dar mai bine decât niciodată, am văzut Toată lumea din familia noastră. Film premiat la TIFF și proiectat pe la diverse alte festivaluri (de la care va strânge și premii curând, presimt). Iată notițele random pe care mi le-am schițat mental la vizionare:

- Rar mai găsești pe scena cinematografico-mondenă românească figuri mai fumate și clișeizate ca Stela Popescu & Arșinel. Ți-ar veni să crezi că niciun regizor în toate mințile nu se înhamă să-i pună pe lista de distribuție (decât dacă pregătește o comedie care arată ca un ”spectacol de varietăți” proiectat în seara de Revelion pentru pensionarii nostalgici). Ei bine, Radu Jude face treaba asta. Și încă ce bine! Îi scoate din rolul de entertaineri pentru vârsta a 3-a, pe care l-au avut în ultimii (mulți) ani, și arată că pot juca și altfel. La fel și în cazul Tamarei Buciuceanu-Botez. 

- Scenariul e atât de bine gradat și dozat, încât nicio linie de dialog nu pare în plus. Șerban Pavlu și Mihaela Sîrbu joacă perfect natural un cuplu erodat, distrus de câțiva ani de certuri și depresii, plus finalizat cu un divorț cu cântec, din care ea primește cam totul. Inclusiv custodia micuței Sofia. La început tinzi să empatizezi cu el din cauza asta, să îi înțelegi frustrare de fost soț trădat. Dar lucrurile se schimbă pe parcurs. 

- Radu Jude jonglează impecabil cu momentele de calm și tensiune, îți explică și justifică evoluția neașteptată a personajelor. La fel ca în filme gen Falling Down, asiști la (de)căderea treptată a personajului principal. La descompunerea lui emoțională. (Sau la fel ca în Aurora, îmi șoptește Alina din regie, însă acolo treaba e punctată mai lent, mai puțin explicit, deși avem tot un fost soț cu tendințe psihotice.) Tensiunea se adună și pe alocuri devine atât de intensă încât abia poți să respiri. De la tatăl rațional care își tratează cu calm eșecul în mariaj și plănuiește un weekend de vacanță cu fiica, la un monstru violent, e un drum pe care îl parcurgi lipit strâns de viața, replicile și destinele ”tuturor din familia noastră”. 

- Filmul nu construiește genul de critică socială pe care o găsești implicit în filme gen Moartea domnului Lăzărescu. Dar cu toate astea, peste tot apare sufocarea urbană tipic est-europeană. Aerul claustrofob al apartamentului, care funcționează ca o colivie din care personajele nu au scăpare, și unde se devorează reciproc. 

- Fără a părea că face vreun efort special, Toată lumea din familia noastră reușește să devină o dramă profund impresionantă, iar un rol major îl are aici prezența micuței Sofia la întregul război dintre părinții ei - biologici și prin adopție. Ea nu înțelege mare lucru (întreabă ”Ce-i aia?” când taică-său îi explică că mama ei este ”o curvă ordinară, ține minte asta!”), însă intuiește tensiunea. Reacția ei e departe de a fi explicită. Îi ghicești teama și tristețea în spatele unor gesturi mărunte. 

Dragostea durează trei ani

Primul, singurul și deja cel mai bun film al lui Beigbeder :) Îl caut și îl aștept. 

”Nu căutăm alte lumi. Ci doar oglinzi.”

Replica din titlu vine cândva în a doua jumătate a Solaris-ului lui Andrei Tarkovsky. Dacă mai ai creierul încă receptiv după cele vreo două ore de poveste în pas lent de până atunci, de dezbateri abstracte despre limitele cunoașterii și moralitatea vs. imoralitatea științei, atunci îți dai seama rapid că în aceste cuvinte stă miezul filmului. „Suntem cu adevărat pregătiți să cunoaștem noi lumi, în afara Terrei?”, întreabă Tarkovsky, adaptând ideea din romanul-cult al autorul SF Stanislaw Lem. „Sau nu suntem capabili decât să ne vedem pe noi înșine, oglindiți într-o civilizație extraterestră?”. Întrebările deschid calea unor dezbateri importante, însă, din păcate, pentru a ajunge la ele trebuie să reziști eroic multor secvențe și cadre imposibil de lungi și cu un loc greu de explicat în economia poveștii. Cu riscul să îmi pierd de aici înainte cititorii care îl venerează pe regizorului sovietic, trebuie să spun că această primă interpretare cinematografică notabilă a cărții lui Lem, care lua Marele Premiu al Juriului la Cannes în 1972, e o vizionare solicitantă, poate chiar plicticoasă pe alocuri. Dar dacă reziști unui story care se coagulează greu, descoperi un film ce te provoacă să îți pui întrebări fundamentale.

Replica din titlu apare și în remake-ul la Solaris, făcut de Steven Soderbergh la trei decenii distanță după Tarkovsky. Sau poate nu remake, ci reinterpretare. Fiindcă, de fapt, Soderbergh rescrie de la zero povestea lui Stanislaw Lem pentru marele ecran, nu o ia pur și simplu și o șterge de praf pe cea trecută deja prin lentila regizorului sovietic. Prin ce diferă cele două ecranizări? În primul rând, prin punctul de rezistență tematic al scenariului. Dacă Solaris-ul lui Tarkovsky e un film SF, cu love story în plan secundar, Solaris-ul lui Soderbergh este un love story în ramă SF.

Apoi, regizorul american adaptează povestea la răbdarea privitorului de secol XXI. Sau mai degrabă la lipsa ei. Dar și la așteptările audiențelor crescute cu ochii la Hollywood. Ceea ce nu înseamnă că rezultatul e un produs de serie, previzibil și cu efect soporific pentru intelect. Într-un fel, Soderbergh „curăță” Solaris-ul tarkovskian de toate cadrele care nu conduc în cel mai scurt timp la un argument, la o structură de tip cauză-efect. El exclude lenevirea camerei minute în șir asupra unei imagini (vezi interminabila scenă cu traficul de mașini din orașul futurist imaginat în Solaris-ul lui Tarkovsky, sau pendularea camerei asupra tabloului de Peter Bruegel), oricât ar fi ea de relevantă sau simbolică în economia poveștii. În schimb, păstrează miezul narativ atât de intrigant.

În varianta lui Soderbergh, George Clooney joacă rolul lui Chris Kelvin, un psihoterapeut care își duce existența urbană hipercentrată pe profesie într-o metropolă aglomerată. E mereu obosit și poartă discret povara unui eșec personal despre care vom afla abia ulterior. La un moment dat, primește o înregistrare video de la un prieten care se află în echipajul de cercetare al planetei Solaris, prin care acesta îl roagă să vină și să îl ajute la rezolvarea unei situații imposibile. Și cu asta, până în minutul 5 de vizionare, intriga poveștii e așternută clar și curat. Chestie care nu se întâmplă nici măcar după vreo oră în cazul filmului lui Tarkovsky, când încă te întrebi care sunt motivațiile și scopurile personajelor. Asta poate și pentru că Soderbergh alege să se concentreze pe pista narativă mai „facilă” a poveștii complexe create de Stanislaw Lem. În timp ce regizorul sovietic se lansează într-o rețea abstractă de întrebări și dezbateri existențiale – importante, dar dificil de transpus într-un film, fie el și de aproape 3 ore –, cel american dezvoltă partea cea mai ușor de narativizat a romanului. Adică povestea de dragoste. Odată ajuns în stația de observare a planetei Solaris, personajul interpretat de Clooney suferă aceleași simptome bulversante ca restul echipajului aflat aici. Mai exact, are parte de „vizitatori”. Persoane stocate cu grijă în memoria celor din echipaj sunt recreate și materializate, încep să existe în carne și oase și să aibă trăsături intelectuale umanoide. În scenă apare nevasta sinucisă în urmă cu câțiva ani a lui Chris. Deși realizează că ea nu există, de fapt, că nu e decât un construct al inteligenței extraterestre pe care se pare că o emană planeta Solaris, Chris nu se poate stăpâni de la a o trata ca pe adevărata femeie pe care a iubit-o. Ea joacă din nou jocul seducției, iar el participă voluntar. Copia devine originalul. Cel puțin până la un moment dat.  

                Văzut mai degrabă ca un cadru pentru experimente afective decât pentru sondarea granițelor abstracte ale cunoașterii și ale științei, scenariul SF al lui Soderbergh e ceva mai ușor de digerat, pentru un privitor de secol XXI, decât cel al lui Tarkovsky. (Și spun asta cu riscul să primesc o grimasă de dezgust în locul unui salut, cu proxima ocazie când mă întâlnesc cu un admirator inveterat al regizorului sovietic.) Pe de altă parte, Solaris-ul făcut în 2002 nu te face să îți pui atât de multe întrebări la final. Nu îți deschide neapărat apetitul pentru a reflecta la chestiuni fundamentale legate de existență, nu are ecouri cu bătaie lungă, la fel ca romanul lui Lem, ci mai degrabă se consumă complet și îți dispare din minte la apariția genericului The End.

Puiul și pelicanul

Când aveam vreo 5 ani am auzit pentru prima dată Puiul de Brătescu-Voinești. Vă mai amintiți, poate. Povestea aia care se încheie sinistru cu mama care zboară și puiul care rămâne să moară înghețat. Am fost atât de devastată de final, încât m-am smiorcăit ore întregi. Așa că taică-meu a luat în mână un volum cu prestanța unei cărți de povești (cred că era cartea de telefoane, de fapt) și mi-a zis conspirativ: ”Asta ai auzit la grădiniță? Ia stai să îți spun eu adevăratul final al poveștii, pe care numai puțini îl știu”. Nu încăpea nicio îndoială în mintea mea că dacă cineva putea ști adevăratul final, acela era doar tata. Ei, și adevăratul final suna cam așa. Da, mama prepeliță și-a luat zborul și da, puiul a rămas în miriște zgribulit, incapabil să o urmeze. DAR. La scurt timp după, dintr-un tufiș a răsărit un iepure de câmp. Care s-a grăbit să îl ia pe pui în vizuina lui și să îl țină la căldură toată iarna. Au împărțit morcovi și rădăcini și au stat de povești cu ochii la ninsoare. Și, ce să vezi, până anul următor când s-a întors mama prepeliță, puiul era mare și sănătos și o aștepta vesel. Normal că toate viața am ținut minte Puiul numai cu happy end.

Mi-am adus aminte de episodul ăsta văzând Nicostratos le pelican. Poate fiindcă e tot despre un părinte care reușește să vindece o pasăre pentru a închide o mică rană sufletească a copilului său. Doar că de data asta, cum ghiciți din titlu, e vorba de un pelican. Iar părintele e jucat de Emir Kusturica. Și decorul nu are răceala celui imaginat de Brătescu-Voinești, ci e cel al unei insule grecești idilice, unde toată lumea salută pe toată lumea și se trăiește în pace și armonie, chiar dacă viața nu prea oferă multe. Sigur că atmosfera e de basm și e dubios că toți vorbesc franceză, iar personajul lui Kusturica mai face asta și cu accent balcanic. Plus că mersul lucrurilor devine previzibil de la un moment dat. Dar e o anume căldură și o bucurie ludică în acest film care mă face să vreau să îl văd alături de propriul meu copil, când o veni vremea.  

Manualul cuceritorului (fragment)

Jurnalistul cu sticla de rom în buzunar

În topul filmelor care te fac să fugi și să te înscrii la cel mai apropiat curs de jurnalism din momentul în care începe să curgă genericul final, Toți oamenii președintelui (All the President’s Men) de Alan Pakula ocupă, fără îndoială, primul loc. Avântul justițiar al celebrului cuplu care a dezgropat dedesubturile cazului Watergate, jucat irezistibil de Robert Redford și Dustin Hoffman, pune meseria de jurnalist într-un fel de ramă sacră. Adesea proiectez acest film pentru studenții din anul I la Jurnalism. Pe de o parte, fiindcă e un exemplu de manual despre puterea presei în societate. Pe de alta, pentru că sper să îi alimenteze pe studenți cu entuziasmul atât de necesar practicării acestei meserii. Și să îi facă măcar puțin mai rezistenți la dezamăgirile pe care le vor avea, foarte probabil, de îndată ce vor începe să lucreze într-o redacție.

Filme de genul celui regizat de Pakula în anii '70 vorbesc despre superbele valori teoretice ale jurnalismului într-o lume democratică și te umplu cu o încredere virală în importanța acestei meserii. Dar după ce genericul anunță ”The End” și îți muți privirea de la ecran spre realitate, se cam termină totul. Entuziasmul e în cădere liberă. Nu doar dacă te uiți în ograda proprie, la cazurile de ”tonomate” cu acte în regulă, de jurnaliști care scriu după cum li se dictează. Ci și mai departe, la lumea de peste ocean, unde descoperirea unui nou caz Watergate ar fi mult mai puțin probabilă acum, după ce presa de toate culorile a fost încet-încet cumpărată de corporații multinaționale. Iar producția de divertisment, de hăhăială ieftină, pare să mănânce tot mai mult, pe zi ce trece, din spațiul destinat investigațiilor jurnalistice pe probleme curente, reale, importante. Din acest punct de vedere, Jurnalul unui iubitor de rom (The Rum Diaries) e un film care te aduce cu picioarele pe pământ.    

Filmul îl are în centru pe Paul Kemp (Johnny Depp), un jurnalist american care vine să se angajeze la un cotidian portorican de limbă engleză în anii '60. Adică aterizează în San Juan, în centrul unei țări divizate între pro și antiamericani. Un stat încorporat artificial în cadrul SUA, cu două limbi oficiale, unde localnicii care trăiesc la limita subzistenței ies în stradă și își arată agresiv opoziția față de regimul dictat de Washington. Cu alte cuvinte, Kemp nimerește într-un mic paradis al jurnalismului de investigație. Cu subiecte de reportaj la tot pasul. De la  copiii portoricani nevoiți să scormonească prin gunoaie, la petrecerile organizate pe iahturi luxoase de investitorii americani ce văd în Puerto Rico ”o mare de bani”, un loc pe care îl pot exploata cu profituri enorme. Dar poate să scrie despre toate astea?

Avântul de tânăr jurnalist (și scriitor cu două romane și jumătate la sertar) al lui Kemp e rapid domolit de o primă lecție de politică editorială primită de la directorul american al cotidianului. Cititorii nu vor să afle despre probleme sociale și despre viața perdanților, ci ”vor să știe cine câștigă”, spune el. Vor povești de succes despre cum intervine America salvator aici, vor să afle despre shopping în magazinele duty-free, despre plaje private idilice, la care ai acces cu prețuri minuscule. Nu despre portretul de lumea a treia al localnicilor, despre maldărele de gunoi de care te împiedici la tot pasul sau despre luptele ilegale cu cocoși. Vor divertisment ușurel, de vacanță, dintr-un Puerto Rico numai bun de afișat pe o carte poștală.

Chiar dacă în Paul Kemp există un oarecare instinct de a opune rezistență, de a face pe jurnalistul integru și luptător pentru dreptate, el este eficient adormit de sticla de rom ce se află perpetuu prin preajma sa. Și de flacoanele cu droguri dubioase sau butelcile cu alcool home-made care par să-i răsară veșnic în cale și se cer băute. Așadar, Jurnalul unui iubitor de rom nu devine un film cu adevărat critic la adresa unui sistem care erodează valorile morale fundamentale ale meseriei de jurnalist, ci mai degrabă o serie de observații detașate ale fenomenului. Ba chiar amuza(n)te, pe alocuri. Paul Kemp e, după cum se autodeclară, mai degrabă scriitor decât jurnalist. Adică îl interesează mai mult să contemple – printr-un filtru cețos, cu iz etilic – nedreptățile endemice suferite de portoricani, decât să intervină militant pentru eradicarea lor.

Kemp e construit după chipul și asemănarea lui Hunter S. Thompson, autor al romanului din care e inspirată pelicula, și legendar inventator al stilului ”Gonzo journalism”. Adică al unui gen de scriitură eliberată din chingile obiectivității cerute în jurnalismul ”clasic” de informare și definită de un mod literaturizat de prezentare a faptelor. Un fel de reportaj cu inserții ficționale, adesea redat la persoana I. Spre deosebire de Spaimă și scârbă în Las Vegas (Fear and Loathing in Las Vegas), unde Johnny Depp încarna pentru prima dată un personaj mulat pe personalitatea lui Hunter S. Thompson, Jurnalul unui iubitor de rom pare să aibă un fir roșu al narațiunii mai ușor de distins, mai puțin pierdut între episoade narcotice delirante. Până la urmă, Jurnalul unui iubitor de rom rămâne la fel ca articolele despre turiștii americani amatori de bowling, care îi erau comandate lui Kemp de directorul ziarului – ușurel în aparență și subversiv pentru cine are ochi să vadă și urechi să audă. Rătăcirile jurnalistului cu sticla de rom în buzunar sunt așezate într-un film prea inegal pentru a te face să ieși transfigurat din sala de cinema, dar care, dacă ești atent, îți livrează câteva adevăruri surprinzător de lucide.

Sylvia

Every woman adores a Fascist, 

The boot in the face, the brute

Brute heart of a brute like you. 

Cât timp îmi ia să semnez o hârtie?

A.      Max. 3 secunde, fiindcă am un nume lung și îmi place să fac niște bucle dramatice la P-uri și la B-uri.

B.      Aprox. 3 zile, dacă sunt un directoraș dintr-o instituție publică și tocmai am primit o-atenție-o-măslină de la beneficiarul documentului, care mi s-a căciulit în birou și a înțeles că îi semnez numai fiindcă vreau eu, nu fiindcă ar avea el vreun drept.

C.      Între 10 zile și niciodată, dacă sunt un directoraș dintr-o instituție publică și nu am primit o-atenție-o-măslină de la beneficiarul documentului, plus că îmi place să îi văd zilnic mutra umilită venind la secretara mea să întrebe dacă s-a semnat.  

Amor de Palme d'Or

La ce te poți aștepta din partea unui film intitulat atât de abrupt și fără echivoc Amour / Love? Mai ales atunci când el e regizat de Michael Haneke? Nu la prea mult romantism, cu siguranță. Fără serenade, obraji îmbujorați sau declarații înflăcărate rostite șoptit în preajma unui buchet de trandafiri roșii. Fără clișeele sau turnurile previzibile atașate de obicei unui love story. 
               Haneke vorbește despre dragoste, însă nu din unghiul la care te-ai aștepta. Nu abordează nebunia temporară atașată unui coup de foudre, fluturii din stomac sau gelozia pasională. Ci dragostea ca un demers de cursă lungă, ca liant tot mai fragil al unui cuplu octogenar. La fel de supus încercărilor ca în cazul unei iubiri tinere, din momentul în care pe Anne și Georges – nume predestinate în filmele regizorului – începe să îi despartă un obstacol imposibil. Nu plictisul sau rutina unui mariaj de câteva decenii, nu apariția unui terț personaj în cuplu, ci degradarea lentă – efect inevitabil al înaintării în vârstă. Atacul cerebral suferit de Anne este testul suprem pe care cuplul trebuie să îl treacă. Inițial cu partea stângă a corpului paralizată, ea decade lent spre pierderea tuturor facultăților fizice și mentale. De-a lungul întregului proces, Georges se transformă, la rândul lui, din soț în infirmieră. Iar la final e capabil de o mostră răvășitoare de afecțiune. 

Nu știu câte actrițe se pot lăuda cu faptul că au făcut un rol definitoriu pentru cariera lor la vârsta de 85 de ani, dar Emanuelle Riva este cu siguranță una dintre ele. La peste 50 de ani de la rolul care a consacrat-o, în Hiroshima, mon amour de Alain Resnais, ea aduce o performanță de o talie similară în filmul lui Michael Haneke. Ironia face ca Riva și Resnais să se reîntâlnească la Cannes în 2012, însă de pe două poziții diferite. Ea – cu rol principal în filmul ce a fost premiat cu Palme d'Or. El – autorul unui eșec cinematografic de proporții. 

Poate cel mai bun debut văzut până acum la Cannes

Se cheamă Beasts of the Southern Wild, e făcut de Benh Zeitlin, a luat marele premiu al juriului la Sundance și a intrat în competiție pentru Un Certain Regard la Cannes. Și m-a întors complet pe dos.

Filmul spune o poveste despre supraviețuire, fixată undeva în sudul statului Louisiana, după Katrina, într-o comunitate pentru care orice nouă furtună poate fi fatală. ”The Bathtub” e numită mlaștina în care micuța naratoare de 6 ani, Hushpuppy, își învață lecțiile de supraviețuire de la tatăl ei și de la puținii oameni care insistă să nu fie evacuați din regiunea ce poate dispărea oricând sub apă. 

Tatăl și copilul în fața apocalipsei, străduindu-se să supraviețuiască undeva la capătul lumii, amintește într-un fel de The Road, doar că Zeitlin are o miză diferită și un ton aparte. Alegându-și drept protagonistă o fetiță de 6 ani (jucată absolut extraordinar de Quevenzhane Wallis), el face loc unei glisări continue între real și imaginar. Filmul e emotiv fără a fi patetic, e poetic fără a cădea în desuet.

Mai multe despre ce am văzut la Cannes am scris pe Marele Ecran. 

L’année dernière à Marienbad

Peste vreo zece zile, la Cannes, va fi proiectat în premieră ultimul film al lui Alain Resnais – Vous n’avez encore rien vu (Încă n-aţi văzut nimic) – aşa că m-am gândit că e un moment bun să văd cu mai multă atenţie unul dintre filmele care i-a consacrat stilul, made in 1961.

Şi trebuie să încep cu un warning. Anul trecut, la Marienbad e un film care cere (şi merită) răbdare. Care se derulează într-un ritm lent, repetitiv, cu accent pe detalii a căror semnificaţie nu e vizibilă imediat. Fără story clar definit, fără evenimente de tip cauză-efect. Adesea haotic sau neclar. De ce? Pentru că reproduce cadrul unui vis. Unde totul e posibil şi unde nu există un regizor şcolit la Hollywood.

Anul trecut, la Marienbad e o poveste de dragoste incertă, în care el şi ea împărtășesc amintiri contradictorii. În cea mai mare parte a filmului, el monologhează încercând să o convingă pe ea că există ceva petrecut ”anul trecut, la Marienbad” care îi leagă. Iar ea neagă în permanenţă, dar în acelaşi timp pare să îl stârnească, să se lase sedusă. Dar povestea rezumată în două fraze e prea puţin importantă. Filmul lui Resnais e despre caracterul selectiv si capricios al memoriei. Pasaje din trecut sunt reluate mereu sub altă formă - fiecare îşi aminteşte altceva. Iar toate personajele sunt filmate în câteva rânduri pe post de statui umane, nemişcate, blocate şi mute într-un palat enorm numit Marienbad.

Filmul păstrează aerul discontinuu, misterios, straniu al unui love story ieşit din tipare, la fel ca cel din Hiroshima, mon amour. Fără happy end şi fără rezoluţii liniştitoare. Doar cu imagini persistente care îţi rămân impregnate pe retină.  

  

The Samaritan

Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă pune cineva să fac un top 10 al filmelor favorite din toate timpurile, musai includ acolo Pulp Fiction. Și când mă pune să fac un top 10 al rolurilor favorite, nu pot să nu-l pun pe cel al lui Samuel L. Jackson din antenumita năzbâtie tarantinescă. Genialul hitmen-profet, cu prelegerile lui nesfârșite, reluate și pastișate în diverse variante, cum ar fi asta recentă de mai jos (pe care, recunosc, mă regăsesc adesea exersând-o mental).

Deci, da, am o slăbiciune confesată pentru domnul Samuel L. Și cu toate astea, nu pot să nu vă spun că ultimul lui film e un eșec cam pe toate planurile. The Samaritan n-are nici story credibil, nici dialoguri altfel decât banale, nici cadre geniale. Ok, are o actriță cu lipici alături de Samuel L. Jackson, însă am senzația că ea poate oferi mult mai mult decât ce îi permite acest film să ofere. Pe scurt, The Samaritan e previzibil, plicticos, comun. Action movie de duzină. 

Being Marilyn Monroe

De la Being John Malkovich încoace, sau poate chiar de dinainte, treaba asta cu intratul în mintea unui actor mi s-a părut mereu tricky. Riscantă de făcut într-un film. Mai ales dacă omul în discuţie are o imagine superbine stabilită, un fel de mască lipită strâns de faţă. Ca în cazul lui Marilyn, de exemplu.

Partea bună e că My Week with Marilyn nu încearcă să ne ofere tot ce se află în spatele posterului pe care stă afişată (probabil) cea mai sexy actriţă a tuturor timpurilor. Ci doar un fel de privire furtivă în culisele unei vieţi hipermediatizate. Partea proastă e că ce primim, deşi interesant în principiu, nu prea are substanţă şi scop. Şi nici un scenarist / regizor pe măsură.

Aşadar, bun venit în mintea lui Marilyn. În partea stângă, îi puteţi admira suita previzibilă de temeri, fobii, anxietăţi şi frustrări. În dreapta, hipersensibilitatea şi spiritul candid, naiv şi superfeminin (în accepţiunea de "bibelou de porţelan" a termenului, nu de "powerpuff girl", normal). Marilyn e veşnic copleşită de ce i se întâmplă, timidă şi timorată, serafică, aeriană, incapabilă să dea replici potrivite. Pare să plutească firesc prin realitate doar în momentele în care i se (re)confirmă faptul că toţi din jur sunt îndrăgostiţi de ea. Afişează stângăcii evidente pe platourile de filmare, dar toată lumea susţine cu ardoare că e o mare actriţă, că e genială, fabuloasă ş.a.m.d. Per ansamblu, filmul convinge greu corespondenţa cu realitatea a acestor calităţi. Şi tind să cred că nu din cauza lui Michelle Williams (care, ok, nu a reuşit să facă ce a făcut Cate Blanchett în Aviatorul, dar surprinde bine atmosfera monroescă - the look, the talk, the walk, the smile), ci mai degrabă a oamenilor care au scris şi filmat.  

Și lista continuă...

Foarte foarte aștept să văd la Cannes și ecranizarea lui On the road de Kerouac, romanul pe care cred că îl știam pe de rost pe la vreo 16 ani :)

Really really looking forward

My favourite writer meets one of the coolest directors in town. Don DeLillo, reimaginat de David Cronenberg.  Hai să sperăm că prind premiera la Cannes în mai :)

Once upon a time in...

America? Nu, Anatolia. Nu doar titlul filmului turcesc te face să te gândești la clasicul lui Sergio Leone, unde DeNiro se punea în pielea unuia dintre cei mai irezistibili gangsteri ai tuturor timpurilor. Ci și nuanțele dark ale afișului. Care parcă anunță tot un gen de poveste ce te duce într-un univers subteran, unde toată lumea poartă un pistol și e oricând gata să îl folosească. 

Dar în afară de faptul că schițează un mediu în care violența reprezintă un limbaj universal, Once upon a Time in Anatolia nu are mai nimic în comun cu Once Upon a Time in America. La mii de kilometri distanță unul de celălalt, filmele lui Nuri Bilge Ceylan și Sergio Leone întruchipează două moduri complet diferite de a face cinema. Regizorul american mizează pe o poveste spusă după un tipic narativ consacrat, plină de acțiune, de intrigi și de suspans. Cel turc pare mult mai interesat de formă decât de conținut. Adică e atent la construcția imaginii, la culori și la ce transmit ele despre personaje, la mișcările discrete ale camerei. Iar de poveste nu prea-i pasă.

Mai multe am scris pe Marele Ecran. 

Freudian Portraits

The Portrait of the Man Himself

The Copy of the Portrait of the Man Himself (as seen here)

The Caricature of the Portrait of the Man Himself

Mai multe despre Freud cel caricatural și despre ecourile pe care le stârnește în Beginners, am scris aici. 

Another Year

"Pf, încă un film în care nu se întâmplă nimic!" Probabil aşa ar suna verdictul franc al unui spectator dependent de filme de acţiune, după vreo jumătate de oră de văzut Another Year, ultimul film al lui Mike Leigh. Şi asta fiindcă, într-adevăr, regizorul pare să renunţe tot mai mult la acel gen de succesiune narativă care dă un dinamism de tip videoclip celor mai multe filme proiectate la mall.

Nu că ar fi fost vreodată un practicant fidel al genului! Dar parcă, pe măsură ce îmbătrâneşte, Mike Leigh îşi mută tot mai mult camera departe de aspectul exterior al personajelor, departe de acţiunile lor, şi mai aproape de lumea lor interioară. Happy-Go-Lucky are mai puţină acţiune decât Vera Drake, iar Another Year are mai puţină decât ambele puse la un loc. Deci, dacă te uiţi cu ochiul înfometat de mişcare şi viteză, sau cu aşteptările spectatorului care decide calitatea unui film după numărul de urmăriri cu maşini şi crime sângeroase, atunci Another Year chiar e un film în care nu se întâmplă nimic! 

Se succed anotimpuri - tot alea patru, nimic spectaculos -, se duc conversaţii aparent banale, se beau pahare de vin, se râde şi se mai şi plânge, pe ici, pe colo. La fel ca Jack Goes Boating, de exemplu, filmul lui Leigh nu ţine neapărat să îţi agaţe atenţia cu lucruri ieşite din comun. Nici să facă paradă cu personaje de circ, să te facă să râzi isteric sau să plângi în hohote. E mai degrabă un film despre detalii, mărunţişuri, nimicuri. 

Dar dacă te uiţi la ele cu un ochi atent, calm, empatic, vezi că întreaga acţiune se petrece înăuntrul personajelor. Autorul plimbă o cameră imaginară prin minţile şi sufletele lor; te face să înţelegi ce se întâmplă acolo. Surprinde lent un număr de personaje aflate pe marginea trecerii în jumătatea a doua / finală a vieţii, doar pentru a le studia schimbările invizibile de afară. Şi construieşte cu paşi mici o atmosferă ce emană un gen aparte de singurătate şi tristeţe, dar şi de căldură şi generozitate - toate ascunse abil în spatele unor rutine cotidiene. Apoi zugrăveşte fidel, cu o răbdare ce mi-a amintit de About Schmidt, lumea care celebrează tinereţea ca valoare absolută. Cea în care bătrânii nu prea îşi găsesc niciun sens sau scop. 

Adică aceeaşi lume în care, în Beginners, personajul lui Christopher Plummer încearcă se agaţe viguros de viaţă. Dar despre filmul ăsta, mai târziu.