Diarios de motocicleta

Cu scenariul inspirat chiar din cartea lui Che, filmul diseca originile acelui mit urban al lumii occidentale pe care il intalnim branduit in rosu pe tricourile studentilor boemi cu lectura suplimentara din Marx adusa trendy la zi (si care-l irita rau pe Plesu & co.). Dar e fain ca le diseca subtil. In Diarios de motocicleta nu apare nimic din aura grandioaso-mitologica pe care o are Guevara in alte documentare sau povestiri urbane. De fapt, daca nu stii dinainte ca filmul il are drept protagonist pe marele revolutionar sud-american, s-ar putea sa nici nu-ti dai seama pornind doar de la aventurile expuse pe ecran. Iar asta pentru ca totul se intampla inainte ca Ernesto sa devina acel "CHE" scris cu litere de-o schioapa in istoria continentului latino-american. Daca insa stii cate ceva despre istoria personajului inainte de a te aseza la film, implicatii prevestitoare apar in subtextul scenariului destul de clar definite in cateva randuri. Efectul coroziv al politicilor economice nord-americane asupra unor tari ca Argentina si Columbia apar expuse, dar fara un manifest atasat, lasand privitorul sa deduca singur - daca are chef - contextul mai larg la care se face apel. Daca n-are chef, ramane oricand optiunea citirii filmului doar ca pe o serie de aventuri pe (si pe langa) motocicleta. Bine spusa si antrenanta.

Viaţa secretă a albinelor

“Mi-am ucis mama pe când aveam patru ani. Asta e tot ceea ce ştiu despre mine”. Aceste două fraze, rostite cu o maturitate răvăşitoare de naratoarea de doar 14 ani, sunt cele cu care începe filmul Viaţa secretă a albinelor (The Secret Life of Bees). Dacă situarea bufeului dramatic la începutul unei naraţiuni filmate vi se pare o tehnică vag cunoscută, dar totuşi nu puteţi identifica unde aţi mai văzut-o, daţi-mi voie să vă ajut. Nu, nu e vorba de un episod narat ca Poveştire adevărată şi nici de unul folosit ca intro de prezentatoarea cu hipersensibilitate cultivată a unei emisiuni gen Iartă-mă. Dar suntem pe aproape. Viaţa secretă a albinelor are tonul sentimental al unei drame difuzate pe Hallmark. Cunoaşteţi genul? E vorba de acele poveşti în care un personaj feminin este urmărit prin chinurile victimizării (a căror cauză este de obicei un personaj masculin despotic) şi mai apoi transcende spre triumful descoperirii unei extraordinare forţe interioare şi a capacităţii de a-şi autodefini independenţa. Mai mult decât atât, în filmul de faţă substratul feminist este dublat de tema discriminării rasiale, aşa că în joc sunt aruncate toate ingredientele necesare unei drame storcătoare de lacrimi. Însă dulcegăriile sunt livrate atent, cu linguriţa cea mai mică.

Lily Owens este eroina ce, la doar 14 ani, are curajul nu numai de a se răzvrăti împotriva unui tată abuziv, dar şi de a face un manifest antirasism. Acţiunea debutează într-un orăşel din Carolina de Sud, în vara lui 1964, când proaspăt adoptata lege menită să pună capăt segregării rasiale în Statele Unite era întâmpinată cu rezistenţă de conservatorii albi. Într-unul dintre momentele-cheie de la începutul filmului, Lily ia apărarea în public doicei sale de culoare, Rosaleen, generând astfel un şir de evenimente ce le va transforma pe amândouă în fugare de oamenii legii. Dar nu vă lăsaţi înşelaţi de decor şi de aparenţe: Lily nu se transformă nici în Huckleberry Finn şi nici în Holden Caulfield. Dorinţa de aventură a celui dintâi şi rebeliunea adolescentină a celui de-al doilea se găsesc doar în doze minuscule în cazul lui Lily. Cu o personalitate mult mai puţin sofisticat creionată, fără prea multe conuri de umbră sau ascunzişuri ce aşteaptă să fie dezvăluite, eroina se află în căutarea unui singur lucru: afecţiunea maternă.

Regizat de cvasinecunoscuta Gina Prince-Blythewood după romanul omonim al scriitoarei americane Sue Monk Kidd, Viaţa secretă a albinelor este printre primele lungmetraje cu care realizatoarea apare la Hollywood. Ea avut însă destule alte colaborări anterioare, la seriale şi filme de televiziune. Astfel se explică modul în care dramatismul specific producţiilor pentru micul ecran este ataşat acestui film. Astfel, dar şi prin faptul că o mare parte din distribuţie e formată din actori de ocazie. Trei dintre cele cinci nume listate pe afişul filmului au carieră full-time în industria muzicală şi doar contacte sporadice cu marele ecran. Ele sunt Alicia Keys şi Queen Latifah, ambele cu ştate vechi în topurile rap şi r’n’b de la MTV, şi Jennifer Hudson, finalistă a celebrului reality show American Idol (un fel de Megastar de peste ocean) şi apoi posesoare a unui Oscar pentru rolul din muzicalul Dreamgirls.

Cu toate astea, cele trei reuşesc performanţe onorabile pe parcursul celor aproape două ore de film, fără a ieşi însă în evidenţă în mod special. Dar rolul care convinge cu adevărat este cel al eroinei principale, Lily, jucată de Dakota Fanning. Abia aflată la finalul pubertăţii, însă pe deplin familiarizată cu viaţa pe platourile de filmare după numeroasele producţii în care a jucat, domnişoara Fanning face cel mai reuşit rol în acest scenariu. Iar asta pentru că reuşeşte să juxtapună o atitudine aproape nefiresc de matură, însă explicabilă în economia scenariului, peste alura copilărească. Dincolo de feţişoara aparent pubertină, de zâmbetul ce apare rar şi cu zgârcenie, în mimica lui Lily se citesc simptomele unei copilării lipsite de afecţiune. În cearcănele adânci şi privirea gravă, ambele bizare pe chipul de 14 ani, stă dovada maturizării ei forţate. Greutatea vinei de a-şi fi ucis propria mamă, chiar dacă printr-un accident, se află întipărită vizibil în întreaga evoluţie a acestui personaj.

Plecarea lui Lily din casa condusă de un tată incapabil de afecţiune, alături de doica ei de culoare, deschide drumul către căminul în care amândouă îşi vor găsi liniştea, căldura şi gustul literalmente dulce al vieţii. Este vorba de ferma celor trei surori de culoare – August, May şi June Boatwright – care trăiesc din creşterea albinelor. Folosite succesiv ca metafore pentru lucrurile ce lipsesc şi ce apar în viaţa lui Lily, albinele şi “viaţa lor secretă” sunt laitmotivul unui film ce, deşi evoluează previzibil, îşi păstrează credibilitatea, evitând jucarea cărţii sentimentalismului excesiv. Iar asta chiar dacă toate personajele se “îndulcesc” în mod regulat cu multă miere.

Dumber and dumber

Mi-a placut editorialul lui Florin Negrutiu din "Gandul" de azi fiindca:

- surprinde (auto)ironic prostul obicei al presei de a specula la nesfarsit, in mare parte doar pentru a umple cu ceva spatiul de emisie, pe marginea unor lucruri total nefundamentate in real.

- isi asuma o pozitie in afara discursului presei, de unde priveste critic si denunta obiceiurile tabloidizante intrate in uz chiar si in cazul canalelor media care se pretind "de calitate".

- descrie tonul ieftin al discursului public, marcat de atat de putina substanta si atat de multa demagogie. Partea trista e ca se intampla si la case mai mari.

Fete, corsete şi plânsete

În rândul regizorilor ce îşi încearcă vocea cinematografică pe tonurile ficţiunii istoriografice, reîmprospătate după reţeta canonului postmodern, britanicul Justin Chadwick cu al său film Cealaltă fată Boleyn (The Other Boleyn Girl) se înscrie pe o traiectorie aparte. La fel ca alţi câţiva practicanţi cunoscuţi ai genului – cum ar fi Clint Eastwood şi ale sale Scrisori din Iwo Jima, sau Peter Webber, ce recrează povestea Fetei cu cercel de perlă pornind de la romanul lui Tracy Chevalier –, Chadwick spune povestea unui personaj marginal, ce apare rar sau deloc în manualele de istorie. Scopul filmului nu este creionarea cât mai cuprinzătoare a unei biografii istorice celebre, ca în Alexander de Oliver Stone, de exemplu, ci ţeserea de iţe ficţionale pe marginea unui personaj istoric minor, dar al cărui destin se intersectează în mod crucial cu cel al unui nume de referinţă. Aşadar, partea covârşitoare a peliculei Cealaltă fată Boleyn tratează o felie aparent banală din începutul britanic al secolului al XVI-lea, fiind concentrată pe competiţia romantică dintre cele două fiice ale familiei aristocrate Boleyn – nume ce adesea nu ocupă mai mult de o notă de subsol în manualele de istorie – pentru rolul de metresă, respectiv soţie, a lui Henric al VIII-lea. Abia la final aflăm că adevărata miză a poveştii este trasarea controversatei filiaţii a Reginei Elizabeta – fiica lui Anne Boleyn – care avea să ajungă pe tron la câţiva ani după decapitarea despotică a mamei sale şi să rămână acolo pentru aproape jumătate de secol, schimbând covârşitor alura culturală, politică şi religioasă a Regatului.

Rezidente succesive ale dormitorului lui Henric al VIII-lea, Mary (Scarlett Johansson) şi Anne Boleyn (Natalie Portman) sunt prezentate după modelul stereotipizat al unui duo antagonic: “fiica bună” vs. “fiica rea”. Ambelor profiluri le este asortat câte un set de arme ale seducţiei. Mary este blonda virginală şi cuminte, obedientă şi supusă până la limita prostiei (dar, să fim înţeleşi, lipsa de inteligenţă este mereu o calitate pentru un personaj feminin, în arhetipul după care operează filmul!). De cealaltă parte, Anne este “vampa”. Adică bruneta îndrăzneaţă şi afurisită, ce stăpâneşte la perfecţie tehnicile de atragere şi devorare a pradei masculine, ce concediază cu un zâmbet ironic modestele pretenţii de metresă ale lui Mary, şi ţinteşte mult mai sus, adică la tronul de regină. Pentru motive evident diferite, Henric al VIII-lea (Eric Bana) se îndrăgosteşte succesiv de cele două. De altfel, întocmai ca ele, el îşi arborează demonstrativ trăsăturile arhetipale ce îi corespund rolului – este monarhul omnipotent şi despotic, iraţional şi capricios, capabil să îşi pună poziţia şi ţara în pericol declanşând un conflict cu papalitatea pentru a o putea lua pe Anne de nevastă, doar pentru ca la câţiva ani după, aflat sub aceeaşi zodie a arbitrarului, să fie responsabil de uciderea ei prin decapitare.

Lipsa acută de nuanţe în creionarea personajelor şi modul demonstrativ-teatral cu care acestea îşi joacă rolul monocrom sunt doar două dintre motivele pentru care filmul Cealaltă fată Boleyn va naşte clipiri somnoroase şi căscaturi plictisite din partea privitorilor. Un altul este melodramatismul. Nu există personaj notabil în film care să nu se abandoneze cel puţin o dată lacrimilor sau care să nu aibă vreo ieşire forţată de isterie. Iar câştigătoare de departe la categoria abundenţei plânsetelor şi văicărelilor sunt, desigur, surorile Boleyn. Suspinând tremurat în corsetele lor pre-elisabetane, Mary şi Anne nu contenesc cu lacrimile, jucându-şi supradramatizat rolurile de victimă recurentă. Nici măcar scenografia filmului nu se ridică la înălţime, cei interesaţi de aceste aspecte istorice fiind mult mai câştigaţi de vizionarea filmului Elizabeth: Epoca de aur (Elizabeth: The Golden Age), ale cărui costume create de Alexandra Byrne au fost premiate cu Oscar în 2007. Deşi creatoarea de costume din echipa de filmare a Celeilalte fete Boleyn este ea însăşi posesoarea a doua celebre statuete decernate de Academia Americană de Film, pentru Shakespeare in love şi Aviatorul, aici nu reuşeşte să contribuie cu o încărcătură estetică notabilă.

Aşadar, unicul merit al peliculei rămâne abordarea subiectului controversat al descendenţei Reginei Elizabeta (deşi acurateţea istorică nu este tocmai un punct forte nici pentru film şi nici pentru romanul autoarei Philippa Gregory, după care a fost scris scenariul), iar marele său minus este transformarea sa într-unul de telenovelă. Până şi temele care ar putea stârni atenţie şi indignare, cum ar fi prostituţia instituţionalizată ale cărei victime devin cele două surori, cinismul familiei ce le tratează ca pe o marfă ş.a., devin superflue în cadrul siropos al melodramei.

Some films I’ve seen recently

Wall–E. Would you believe it’s possible to make up a 2-hour love story between 2 robots while avoiding artificiality, clichés and boring/sappy episodes? The author of this film proves it is. However, the love story is not the main narrative thread, but a lateral one, while the main idea I think centers around a cutely-packed yet very well defined critique of consumer society and a look at the grim future it will very likely lead us to. What's frustrating is, of course, how Disney manages to come up with a "deus ex machina" solution that would save humanity from that grim future. Yes, the freaking happy ending!

Iron Man. This must be the worst film I’ve seen in a while. Discouragingly predictable – there wasn’t even one scene that surprised me in any way. Is there anything worse in a movie?

Gomorra. A film made after the book of Roberto Saviani, introducing the underworld of Naples' mafia and the way it stretches over everything, even "harmless" business sectors like fashion or recycling. Frankly, I wanted to watch it mostly because of the controversy surrounding the story of its making, i.e. how the fiction writer engages with terrorism (which brought about older interests raised by DeLillo's Mao II) However, I do understand where all those awards come from. My only comment is related to the film’s fragmentariness – lots of loose ends and pieces that don’t connect in a very clear way.

Katyn. Wajda’s film on the Katyn massacre – definitely a must-see. Particularly appreciated how the tension builds throughout the two hours and then bursts out in the final part. Truly powerful ending!

Mongol

Kazakhstan-produced film Mongol was nominated last year for a Best Foreign Language film Oscar, and since I haven’t seen a film coming from an ex-Soviet country in a long while, this was a very pleasant surprise! Though I do understand many Mongolians might complain about the story being filled with historical inaccuracies (but, hey, this is fiction!) and Genghis himself being played by a Japanese actor (!), this was a wonderful cinematic experience to me. Here are some of the random reasons:

- The screenplay saves the “punch line” for the very last minute. Although the film is announced as re-enacting parts of the famous Mongol leader’s Genghis Khan life and ascension to power, including his time as a tortured prisoner at 9 years old and afterwards as a slave, you only find this in one of the very last frames. Until then, this is only the story of Temujin, a character whose destiny develops in late 1100s. That is a nice and innovative twist to the narrative. Attempting to cover all of Genghis' reign as a Mongol emperor would have been obviously too much for a 2-hour screening.

- How the monk enacts one of Hannah Arendt’s theories on the way totalitarian regimes work through self-fulfilling prophecies – reality is shaped so as to become the prophecy and future potentialities are organizing present action (see part three from The Origins of Totalitarianism).

- How the sights are captured on film. You almost wouldn’t believe this is a low-budget judging by how the large spaces of the “stepa mongola” are filmed – the colors, the filming angles, the faces etc.

- How the battle scenes are rendered on screen. Though I’m definitely not a big fan of war movies, I believe the battle scenes in this one would make a connoisseur gaze with admiration. Again, this proves that the film can easily compete with any Hollywood production of the kind, though its budget is probably less than half.

Încântat de cunoştinţă

Romania - Piacere di conoscerti + varianta spaniola.

Pretty cool campaigns & websites.

Etyl

Nice voice / act I recently discovered (thanks, Srn!)

Coppola: Portretul regizorului în tinereţe (văzut din loja senectuţii)

În galeria titlurilor cinematografice care au marcat definitoriu alura Hollywood-ului în a doua jumătate a secolului trecut, multe dintre producţiile lui Francis Ford Coppola deţin locuri proeminente. Printre ele se numără cele trei părţi ale filmului Naşul (The Godfather) – primele două regizate în anii ’70 şi responsabile pentru propulsarea câtorva actori, cum ar fi Al Pacino, Marlon Brando şi Robert De Niro, spre o carieră de mari proporţii în “industria viselor”. În aceeaşi categorie intră Apocalipsa acum (Apocalypse Now) – filmul aclamat de criticii culturali şi de film deopotrivă pentru tonul răspicat cu care descrie chipul tumultuous al Americii în timpul războiului din Vietnam. Am mai putea aminti adaptarea cărţii lui Bram Stoker, Dracula, care ne făcea să constatăm amuzaţi pe la începutul anilor ’90 cum arăta imaginea Transilvaniei împachetată à la Hollywood. Sau Peggy Sue se mărită (Peggy Sue got married), filmul în care Kathleen Turner şi Nicholas Cage trăiesc o poveste de dragoste cu multe suişuri şi coborâşuri lăbărţate cu ambiţie SF peste câteva decenii.

E uşor de înţeles de ce venirea în România a unui regizor responsabil pentru producerea atât de multor titluri antologice din istoria cinematografului american a stârnit efervescenţă în rândul presei şi al oamenilor de film autohtoni în 2005. Maestrul nu numai că alesese mica noastră ţărişoară provincială pentru a turna o peliculă, dar era hotărât să facă echipă cu actori şi oameni de producţie locali. În plus, el însuşi a ţinut să precizeze că nu se află aici din cauza constrângerilor financiare ale unui film cu buget mic, ci pentru că aici este locul firesc de filmare a ecranizării uneia dintre creaţiile literare ale lui Mircea Eliade. Treaba a stârnit un şir continuu de aplauze timp de 18 luni cât au durat filmările, cadenţate de micile subiecte de ştire mai mult sau mai puţin inventate de presă pe parcurs: cum preşedintele Băsescu l-a invitat la dans pe regizor, cum a zis Coppola cât de frumoşi şi talentaţi sunt actorii români, cum s-a infiripat o idilă între Coppola şi Loredana Groza ş.a.

Ceea ce s-a spus mai rar sau deloc în legătură cu regizorul este că, la data venirii sale în România, acesta practic se lăsase de făcut filme. De la ecranizarea Omului care aduce ploaia de John Grisham în 1997 – pasabilă, dar departe de succesul filmelor menţionate mai sus –, Coppola abandonase scaunul regizoral pentru a se dedica unui business de familie, într-o industrie depărtată de platourile de filmare: cea a fabricării vinului. Iată de ce nu e foarte surprinzător că, deşi regizată de un nume din “galeria granzilor americani”, ecranizarea cărţii lui Mircea Eliade, Tinereţe fără tinereţe, pare a aluneca în afara cunoscutei matriţe folosite la fabricarea previzibilă a producţiilor de serie cu succes măsurat la box-office. După cum mărturiseşte însuşi autorul peliculei, acesta nu este un film tipic hollywoodian. Scris, regizat şi în mare parte finanţat de însuşi Francis Ford Coppola, acest tur de forţă cinematografic este descris confesiv de autor drept o încercare de a înţelege “ce înseamnă viaţa, realitatea şi conştiinţa cu adevărat”. Din loja senectuţii, regizorul mărturiseşte că succesul trilogiei Naşul l-a deturnat de la intenţiile iniţiale pe care le avusese în cariera de regizor, iar acum este pregătit să se întoarcă la ceea ar fi vrut să facă în tinereţe în cinema. Pe o piaţă dominată de producţii comerciale, el spune că e pregătit să îşi asume “riscul” de a face filme de artă, care să-i reflecte interesele intelectuale.

Iar Tinereţe fără tinereţe este cu siguranţa un film “de mare risc”. Deşi plin de scene frumos de privit chiar şi fără sonor, care amintesc de atmosfera noir şi de decadenţa maladivă a camerelor roşii din filmele lui David Lynch, filmul este greu de descris ca un ansamblu coerent de întâmplări. Carenţe nu sunt vizibile doar la nivelul fluenţei scenariului, ci şi în secvenţialitatea tonurilor. Legătura dintre conflictul amoros şi grandiosul proiect de realizare a unei istorii a limbajului, ce asigură unitatea poveştii lui Eliade, este insuficient şi neconvingător dezvoltată în film. Apoi, e imposibil să nu observi teatralitatea forţată cu care Alexandra Maria Lara, în rolul Veronicăi / Laurei, bolboroseşte cuvinte într-o limbă moartă. Sau cel artificial în care Tim Roth, în rolul lui Dominic Matei, subliniază apăsat diverse concluzii absolut evidente, vorbeşte cu un alter ego malefic sau se trezeşte cu flori de trandafiri în braţe (există oare vreun simbol mai demonetizat al dragostei decât trandafirul?). Nici măcar Bruno Ganz, care a făcut recent un rol absolut superb în Ultimele zile ale lui Hitler, nu reuşeşte să-şi translateze partea din scenariu într-o prezenţă credibilă şi notabilă pe ecran. Voi fi sinceră: filmul merită văzut numai dacă aveţi curiozitatea sau simţiţi datoria de a observa cum a putut fi Eliade citit şi interpretat pe peliculă de un (fost) mare regizor. Altfel, cele două ore şi jumătate de proiecţie nu vor aduce decât puţine momente de revelaţie şi scene care amintesc vag de semnătura unui autor de film notabil.

Boogie

Official website
Background: Neptun / Olimp de 1 mai. Litoralul romanesc in ruina. Plin de locuri a caror semnificatie e blocata exclusiv in trecut: cladirea vetusta a Amfiteatrului din Olimp, locul de pe plaja unde “polonezii veneau sa vanda tot felul de creme; se imbulzea lumea de parca ar fi fost nu stiu ce”, sala de bowling din Mamaia, fosta vila a lui Ceausescu, cu legendarii fazani din curtea luxurianta. Prezentul e doar un pretext pentru reconfirmarea minei perdante a acestei tari in comparatie cu oricare alta: “la greci”, “la turci” si chiar si “la bulgari” litoralul arata incomparabil mai bine.
Foreground: Bogdan-Boogie + sotie + copil merg la mare de 1 mai intr-o scurta vacanta. El se intalneste intamplator cu doi fosti colegi de liceu, de care il leaga perioada marilor experimente adolescentine. Cei trei “baieti”, acum in jur de 30 de ani, petrec o noapte ce simuleaza stangaci, nostalgic si finalmente trist spiritul varstei adolescente.
De ce e fain de vazut? Pentru modul in care portretizeaza o intreaga generatie ce si-a trait finalul adolescentei in primii ani de dupa revolutie – nostalgia, teama patologica de a fi neintegrat sau perdant, complexul de inferioritate, agresivitatea pasiva, tristetea informa de a trai intr-o tara aflat pe ultimul loc la orice, marcata inca de uratenia si griul marilor constructii comuniste, acum ajunse in ruina. Dialogurile sunt perfect scrise, absolut autentice, si cred ca Radu Muntean e un regizor mare de lung metraje, chit ca isi ocupa cea mai mare parte a timpului cu reclame. Mi-a placut mai ales cum, la fel ca in Furia, reuseste sa tina bine in frau, pentru mai bine de jumatate din film, un scenariu lipsit de conflicte majore, pentru ca apoi sa dea lovitura de gratie spre final.

Paranoid Park

Gus Van Sant's Paranoid Park is a bit like an hour and a half music video. A lot of MTVish camera movements, shades and light filters. Outfits as well - sofisticatedly decadent. Language - simple and sort of infantile, which is nice and consistent with the main character's narratorial voice, but seems overdone at times if you look at the script as a whole. All in all, it has some beautifully filmed parts, it's often a pleasure to watch, but I feel the plot is rather thin and the script could do more working. Elephant was a lot better and touching upon the same atmosphere. Not to mention Good Will Hunting. Its best part is probably that it describes the undescribable chagrin of teenagehood. I would have loved to see it 10 years ago.

Don't vote!

Really smart concept!

I've decided to overlook the fact that the actors playing here are the same people who make possible an industry which is largely responsible for the slow yet consistent dumbing down of voters. Yep, I mean Hollywood.

Mariza

Asta-seara am fost sa o vad pe Mariza in concert. Dincolo de profunzimea grava a muzicii fado si de tonalitatea desavarsita, Mariza a avut o prezenta scenica cum nu am mai vazut de ceva timp. Vocea, gestica, tinuta. Cum a recitat o poveste cu acorduri de ghitara in fundal, cum a vorbit cu publicul, cum a lasat jos microfonul la un moment dat si a coborat de pe scena in public pentru a comunica direct, fara nici un device intermediar. Fain, fain, fain!

“Noul val” ceh – cutremure şi ecouri

Deşi nu a avut o prezenţă notabilă pe scaunul regizoral al vreunui film, Bohumil Hrabal este adesea pomenit drept părintele real al „noului val” în cinematografia cehoslovacă. Iar asta pentru că aproape toate numele iconice ale generaţiei de cineaşti ce s-a îndepărtat subversiv, sub aerul protector al „primăverii de la Praga”, de la directivele sovietice în prima parte a anilor ’60, zguduind falsul realismului socialist, găsesc în proza lui Hrabal o sursă directă sau implicită de inspiraţie. Inconfundabilul umor negru cu care sunt povestite frânturi din absurdul existenţei sub un regim opresiv reprezintă un manifest în sine. La fel şi haina de personaje sociale marginale, a căror existenţă abia dacă era recunoscută sub canonul realismului socialist, pe care o îmbracă actorii principali (adesea neprofesionişti). Angajate în dialoguri situate de multe ori la limita absurdului, pentru a demasca impostura unui regim tarat de incompetenţă şi ipocrizie, aceste personaje au devenit marca cinematografică a unei generaţii de regizori dispuse şi capabile să cultive germenii dizidenţei pe peliculă. Vă mai amintiţi de Iubirile unei blonde şi de Balul pompierilor, ambele realizate de Milos Forman? De Diamantele nopţii, în regia lui Jan Nemec? Sau de colajul cinematografic Micile perle, semnat de cele cinci nume mari ale „noului val” ceh: Jiri Menzel, Jan Nemec, Evald Schorm, Vera Chytilova şi Jaromil Jires? Sau poate de cele două filme care au primit statueta de aur a premiului Oscar pentru cel mai bun film străin, în perioada 1965-1967: Magazinul de pe Strada Mare de Jan Kadar şi Trenuri bine păzite, în regia lui Jiri Menzel?

Descris pe bună dreptate ca una dintre cele mai productive perioade din istoria cinematografului ceh, „noul val” avea să fie strivit în mod subit şi brutal sub şenilele tancurilor sovietice care îşi făceau intrarea în Praga acum exact 30 de ani. După zdrobirea „feţei umane” a socialismului cehoslovac, mulţi regizori au ales exilul şi aveau să cadă în umbra anonimatului la Hollywood. Cu excepţia notabilă a lui Milos Forman, majoritatea abia dacă au reuşit să îşi continue cariera în industria divertismentului occidental.

Poate cea mai trainică relaţie de colaborare născută în frenezia anilor de glorie ai „noului val” ceh este cea dintre Bohumil Hrabal şi Jiri Menzel. Veritatea succesului acestei echipe scriitor-regizor a devenit pentru prima dată evidentă în 1967, când filmul Trenuri bine păzite, făcut de Menzel după romanul omonim al lui Hrabal, era distins cu premiul Oscar. A urmat o serie de alte colaborări între cei doi, premiate şi nominalizate, printre altele, la festivalul de la Karlovy Vary şi de la Berlin. Putem aminti aici Ciocârlii pe sârmă, din 1990, şi filmul care face subiectul acestui articol – În slujba regelui Angliei, din 2007.

Prezentată în premieră în România de regizor însuşi, venit la Gala Festivalului Filmului European de anul trecut, pelicula este primul rezultatul al unei colaborări postume cu Hrabal, dispărut la Praga în 1997. „Am iubit şi am admirat opera lui Bohumil Hrabal încă de când am descoperit-o”, mărturiseşte Menzel. „Dar nu am avut niciodată intenţia de a aduce pe ecran o simplă ilustrare colorată a poveştilor sale. În schimb, am încercat să exprim şi să păstrez cât de bine am putut spiritul stilului narativ al lui Hrabal şi să îi fac vocea auzită prin limbajul filmului”, adaugă el în materialul distribuit presei.

Ecou al universului tematic lansat în perioada „noului val” în cinematografia cehă, scenariul filmului În slujba regelui Angliei urmăreşte traseul picaresc al unui personaj „mic” – atât ca poziţie socială, cât şi în accepţiunea literală a cuvântului – prin două dintre evenimentele ce au modelat în mod definitoriu istoria recentă a Europei Centrale: al doilea război mondial şi revoluţia socialistă. De la paradisul burghez antebelic – în care micul Jan Dite este un chelner ambiţios ce ajunge să stăpânească arta servirii impecabile atât de bine încât este angajat la faimosul Hotel Pariz din Praga, unde superior îi este unul dintre marii maeştri ai meseriei, ce l-a servit tocmai pe regele Angliei – până la griul trist al vieţii sub regimul comunist. Resemnarea melancolică a personajului silit la muncă brută sub conducerea proletară reprezintă principala linie narativă a scenariului, punctată de flashbackuri ce prilejuiesc incursiuni dulci-amare în tihna burgheză a vieţii antebelice, doldora de umorul fin şi negru tipic lui Hrabal. Naivitatea candidă jucată atât de autentic de actorul Ivan Barnev, precum şi pitorescul unor scene ce revin cu o intensitate crescândă de-a lungul filmului – cum ar fi cele în care trupurile goale ale femeilor iubite sunt decorate de Jan cu flori, cu delicatese culinare şi apoi cu bancnote, sau scena recurentă în care Jan fuge zadarnic pe peronul unei gări, mai întâi cu un teanc de bani în mână, iar apoi pentru a întinde un sendviş spre un vagon de evrei ce urmează să fie deportaţi – fac vizionarea absolut captivantă. Deşi uneori criticat pentru o presupusă lipsă de fidelitate faţă de proza lui Hrabal şi pentru că nu s-ar ridica la înălţimea capodoperelor din anii de glorie ai „noului val” , În slujba regelui Angliei reprezintă fără îndoială o frescă plină de viaţă şi culoare a drumului istoric bolovănos parcurs în miezul secolului trecut de Mitteleuropa.

O coborâre în interior

Aţi cunoscut vreodată pe cineva care să îşi aştearnă cu grijă în agendă, de exemplu pe fila unei zile de miercuri, de la ora două la trei, un item numit „introspecţie”? Sau care să înghesuie într-o vineri, de la şase fără un sfert, 15 minute intense de „autoreflectare”? Dacă răspunsul e afirmativ, aştept cu nerăbdare detalii privind persoana a cărei viaţă e împărţită ordonat pe intervalele orare dictate de (cel puţin o) agendă, dar care totuşi reuşeşte să aloce un timp bine definit cultivării conştiente şi sistematice a sinelui. Dar până la acel răspuns, cum experienţa îmi arată contrariul, aş îndrăzni să afirm că, în caruselul ameţitor al existenţei cotidiene, introspecţia nu se ridică la rangul de prioritate. Aparent facilă şi nepretenţioasă, reflectarea cu privire la sine sau la cei din jur dobândeşte statutul unei fiţuici fuşerite, mereu înghesuite într-unul dintre sertarele cât mai îndepărtate ale minţii, tot mai doldora de gânduri a căror gândire (sic!) e amânată pentru mai târziu.

În ochiul camerei de filmat, menit prin excelenţă să observe evoluţia unor personaje prin acţiunile, vorbele şi gesturile lor, surprinderea unui proces atât de volatil ca introspecţia devine la fel de puţin probabilă şi rar întâlnită precum prezenţa sa pe filele unei agende de birou. Aşadar, a face un film care mizează în întregime pe experimentarea asumată a interiorităţii reprezintă din start o provocare serioasă.

Poate sta în picioare o poveste în care mişcarea şi acţiunea sunt reduse la minimum? Dacă face parte dintr-un roman, unde uneltele creatorului nu sunt îngrădite decât de limitele imaginaţiei – probabil. E suficient să ne amintim de aventurarea în tenebrele sinelui prilejuită de romanul lui Doris Lessing, O coborâre în infern. Pe de altă parte, filmul Mar adentro, ce explorează o temă similară, poate reda experienţa interiorităţii pe peliculă doar traducând-o prin efectele active pe care aceasta le are asupra altor personaje. Cartea după care s-a făcut filmul omonim ce stă la baza acestui articol – Scafandrul şi fluturele de Jean-Dominique Bauby – oglindeşte tematic ambele producţii de mai sus. Dacă pretextul folosit în cazul romanului lui Lessing este cel al nebuniei, personajul principal plonjând în cele mai întunecate colţişoare ale eului împins de capriciile unei presupuse maladii mintale, în cele două filme, pretextul e o boală ce ţintuieşte personajul în nemişcare.

Autorul/naratorul/eroul principal din Scafandrul şi fluturele, Jean-Dominique Bauby (sau Jean-Do), este fostul redactor-şef al revistei franţuzeşti Elle, ce devine victima unui accident vascular-cerebral. După câteva săptămâni de comă, el se trezeşte prizonier în interiorul unui trup total inert, cu excepţia muşchiului pleoapei drepte. Precum într-un costum rigid de scafandru, suspendat în neclintire undeva la mare adâncime, unde nici un sunet nu îi poate fi auzit, Jean-Do îşi concentrează întreaga existenţă în interior. Aici creierul continuă să îi funcţioneze la fel de liber ca înainte, purtând spiritul cu uşurătatea unui zbor de fluture prin experienţe despre care partea din afară trupului nu dă nici un semn. Plasarea spectatorului în miezul experienţei celui lovit de atacul cerebral e făcută prin mutarea camerei de filmat tocmai la nivelul interior al personajului, unde unica fereastră spre exterior este un ochi. Experimentată direct, durerea celui care se autodescoperă paralizat aduce un debut în forţă al filmului, potenţat de folosirea unor unghiuri de filmare absolut inedite. Drama imposibilităţii de a comunica şi greutatea cu care Jean-Do reuşeşte să îşi însuşească un limbaj generat în totalitate de clipiri ale ochiului este evidentă. Şi cu toate astea, tonul poveştii nu este deloc unul plângăcios. Ţintuit în patul de spital sau în scaunul cu rotile, sărăcit de aproape toate însemnele prin care definim şi recunoaştem umanitatea – mai puţin ochiul, memoria şi imaginaţia – Bauby nu ne invită în metaforicul său costum imobil de scafandru pentru a ne demonstra că a devenit un sfânt. Departe de a se dori cronica lacrimogenă a unei boli absurde, ce întrerupe cursul unei vieţi deja complicate, filmul te mişcă profund tocmai în momentele descoperirii de gesturi şi porniri atât de vii şi de umane sub masca nemişcată a unui trup defunct. La fel ca pe vremea când era hedonistul posesor al unei vieţi tumultoase în inima urbană a Parisului, mereu generos cu ocheade aruncate femeilor frumoase, Jean-Do continuă să privească cu o poftă adolescentină decolteuri şi coapse dezvelite de rafalele de vânt ce mişcă nisipul pe plaja aflată în vecinătatea spitalului din Calais. Deşi transformat într-o „legumă” mută şi incapabilă de mişcarea vreunui muşchi în afară de cel al pleoapei, el continuă să râdă în hohote pe dinăuntru atunci când, spre exemplu, cel ce îi instalează un telefon în camera de spital presupune glumeţ că aparatul va fi folosit pentru telefoane anonime (de vreme ce clipirile nu se transmit prin receptor).

Cu acurateţea unui documentar, pelicula face o selecţie de detalii semnificative, povestite la persoana întâi, din viaţa personajului blocat într-un trup inert, având ochiul ca unică fereastră de comunicare cu exteriorul. Lansat într-o coborâre pe panta alunecoasă a introspecţiei, Scafandrul şi fluturele reprezintă o experienţă cinematografică rară, ce merită întreaga atenţie.

The Dark Knight

De ce ultimul film cu Batman e mai fain decat celelalte cinci filme cu Batman? (lista scurta, lenesa si fara absolut nicio pretentie de exhaustivitate)

- Fiindca e pentru prima data cand Batman nu mai e personajul principal. Thank God for that, avusesem parte de destula perfectiune! De data asta imparte evident podiumul cu Joker si cu Harvey Dent. Primul e jucat absolut genial de Heath Ledger, care aici face demonstratia finala (in toate sensurile posibile) a unui super talent actoricesc. Daca va lua Oscarul post-mortem, va fi un premiu binemeritat si nu o decizie emotionala/contextuala. Aaron Eckhart se descurca si el binisor, dar parca mai era loc.

- Fiindca nu exista nici o certitudine in film - haosul ce germineaza peste tot pe unde trece Joker se labarteaza din interiorul scenariului in insasi structura sa. Totul devine pus sub semnul intrebarii: nu stim adevarata poveste a cicatricilor sinistre de pe fatza lui Joker, nu putem prevedea ca triunghiul amoros va fi ciuntit tocmai in partea feminina, nu plecam de la film cu certitudinea unei victorii a binelui. Toate valorile sunt intr-o continua deconstruire si reconstruire, inclusiv fibra morala a celebrului justitiar din benzile desenate.

- Fiindca asteptarile cauzale pe care le ai ca spectator, modelate dupa consumul ridicat de scenarii turnate dupa retete celebre, nu scapa de ringhispilul incertitudinii generat de Joker. Cuplul scenarist-regizor Jonathan & Christopher Nolan tachineaza istetz dorinta spectatorului de a vedea o rezolutie clara, dupa o tehnica perfectionata in filme ca Memento si Insomnia.

- Fiindca aseara la bere, intr-un puseu vizionar menit sa deconspire conspiratiile, ne gandeam ca moartea lui Ledger face parte doar din bine regizata campanie de marketing a filmului, iar in realitate el sta si mai trage relaxat un fum cu Elvis pe Insula Pastelui :)

Running Dog / Don DeLillo

One of DeLillo’s early novels (first published in 1978), Running Dog looks at first like a thriller story (with his trademarked touch of irony) centered around the alleged existence of a pornographic film produced during the last days of Adolf Hitler’s life and starring the man himself as part of an orgy in the Fuehrerbunker. All characters in the book are involved to some degree in the search for this film: journalist Moll Robbins from Running Dog magazine, pornographic art dealer Lightborne, Senator & pornographic art collector Percival, Glen Selvy and Earl Mudger – both involved in a clandestine organization called Radial Matrix. Although no one has seen the film and its existence is highly questionable, everyone gets strongly involved in the search. Inside the mystery story frame, the book includes most of the topics that DeLillo will later on develop in famous novels like White Noise, Underworld and Cosmopolis. It's all about consumerism, isolated lives and fragmentary dialogs in late 20th century America, how tabloid media fills the world with useless, contradictory and confusing information etc.
In an interview with Anthony DeCurtis, published in 1988 in the Rolling Stone magazine, DeLillo explains the plot this way:
"What I was really getting at in Running Dog was a sense of the terrible acquisitiveness in which we live, coupled with a final indifference to the object. After all the mad attempts to acquire the thing, everyone suddenly decides that, well, maybe we really don't care about this so much anyway. This was something I felt characterized our lives at the time the book was written, in the mid to late seventies. I think this was part of American consciousness then."

Favorite quote (that appears in Cosmopolis as well): “The logical extension of business is murder” (In Running Dog it’s a quote from Chaplin, whereas in Cosmopolis it’s just a line Eric delivers after sleeping with the girl with “cinnamon skin” & a bit more than 6% of body fat).

Ce nu înţeleg din bucăţica de America în care locuiesc temporar

(probabil pentru că vin dintr-o ţară mică, provincială şi barbară):

1. De ce aproape toate persoanele de sex feminin care predau la universităţile din Ivy League sunt lezbiene?

2. Cum poţi vorbi ore întregi despre accesorii absolut futile care se ataşează MacBook-ului sau despre ce tip de cornflakes mănânci dimineaţa şi de ce? (am impresia ca Seinfeld a stricat definitiv radarul de măsurare a importanţei)

3. De ce atât de mulţi oameni sunt atât de exhibaţi, i.e. vorbesc tare şi gesticulează pe stradă, râgâie, cântă, mimează nişte paşi stereotipi de dans când sunt fericiţi?

4. De unde au atâta energie pentru a fi fericiţi? Sau, mă rog, pentru a mima un entuziam nesfârşit şi o mirare veselă.

5. De ce adesea când merg pe stradă şi văd o persoană venind din sens opus am nevoie de câteva minute pentru a-mi da seama dacă e bărbat sau femeie?

6. De ce atunci când un bărbat te ciupeşte de fund într-un bar se cheamă că este "disrespectful" şi că te tratează ca pe un obiect sexual (deci merită pălmuit), dar când o femeie spune despre altă femeie că are picioare mişto sau că "I'dfuck'er" se consideră că e o mică eroină nesupusă a societăţii patriarhale (care nu ştiu de ce se mai cheamă aşa) şi, deci, merită aplauze?

7. Dacă votul este o chestie ce ţine de opţiunea privată, de ce oamenii îşi pun în faţa casei afişe cu "Vote for Obama"?

8. Cum pot fi cărţile la mâna a doua atât de penibil de ieftine?

9. Cum poate fi mâncarea servită în porţii atât de mari, la preţuri atât de mici (în comparaţie cu oriunde în Europa, at least)? Şi cum e posibil ca în condiţiile astea majoritatea lumii să tot bombăne că totul e prea scump de când cu creşterea preţului benzinei?

Philip Roth / M-am măritat cu un comunist

O poveste absolut fascinantă plasată de cealaltă parte a Cortinei de Fier (dacă o privim, desigur, din loja imperiului sovietic :)). Mai exact, pe fondul Americii anilor '50, adică în miezul unei perioade cunoscute sub numele de “era McCarthy”, când presupuşii comunişti americani păreau să fie vânaţi cu aceeaşi rapacitate ca anti-comuniştii din partea noastră de Cortină. Spun “păreau” pentru că nu cred că am putea vreodată să punem egal între efectele represiunii pe model sovietic şi cele ale vânătorii de comunişti desfăşurate sub steagul lui McCarthy.

Dacă păstrăm proporţiile însă (“democraţie” vs. “totalitarism”) şi privim cu atenţie, cartea lui Philip Roth relevă absurdul şi aleatoriul demersului îndreptat împotriva celor bănuiţi de “legături cu duşmanul” cu o acurateţe ce aminteşte de râvna cu care erau scoşi în careu “duşmanii poporului”.

Ce surprinde cititorul educat în tradiţia democratică (cred) în cazul ce face subiectul romanului lui Roth este iraţionalul extinderii listei de suspecţi asupra tuturor celor ce se fac “vinovaţi” de, spre exemplu, lecturarea lui Marx sau de proclamarea idealurilor atât de atractive şi, finalmente, umaniste ale egalităţii şanselor şi justiţiei sociale.

Cred că e interesant de citit această carte în anul 2008 pentru că:

- Te face să vezi ridicolul pornirilor propagandist-stahanoviste cu care Marx este eliminat din cele mai multe programe de studiu universitar în partea asta a defunctei Cortine, deşi filozofia lui a inspirat o întreagă generaţie de gânditori/teoreticieni care se studiază acum în lumea civilizată.

- Arată cât de uşor se coboară pe panta alunecoasă a nerespectării drepturilor civile, chiar şi în democraţii superconsolidate precum cea a Statelor Unite. Şi mă gândesc aici la abundenţa legilor care pun presupusa ameninţare a terorismului mai presus de drepturile civile, lărgind nepermis de mult aria de “suspecţi” – de la Patriot Act la legea prin care militanţii pentru protecţia animalelor sunt şi ei băgaţi în oala cu terorişti sau la FISA (amendată îngrijorător în urmă cu doar câteva zile, cu concursul drăguţului de Obama). Altfel spus, panta alunecoasă ce transformă un stat democratic într-unul totalitar, prin eliminarea lentă dar consecventă a câte unei libertăţi.

Exerciţii de memorie

Deşi acest lucru nu e evident din primele (zeci de) minute de vizionare, ecranizarea făcută de Liev Schrieber după cartea lui Jonathan Safran Foer – Totul e iluminat – stă fără îndoială sub semnul unui demers asumat al aducerii aminte. Iar dacă la început pare să fie un exerciţiu de memorie personal, întreprins de descendentul unei familii de emigranţi dintr-o nevoie firească de descoperire a originilor, în final se dovedeşte a fi o practică vitală pentru păstrarea vie (chiar dacă doar la nivel imaginar), prin rememorare, a unei întregi comunităţi evreieşti din Ucraina.

Filmul Totul e iluminat se află de la bun început sub marca debutului. Are un scenariu şi o regie semnate de un tip care nu a mai scris sau regizat vreun alt film înainte (Liev Schrieber e cunoscut la Hollywood mai degrabă ca un actor marginal, să nu zic mediocru, având în portofoliu mai mult roluri secundare şi prezenţe în seriale de televiziune decât vreo prezenţă notabilă într-un film). Are un protagonist a cărui experienţă în lumea filmului e, de asemenea, minimală (Eugene Hutz – de profesie solist al trupei Gogol Bordello, născută într-un bar de imigranţi est-europeni din East Village, New York, combinând oximoronic în concerte incendiare furia muzicii punk cu voioşia ce rezonează inconfundabil din viorile lăutarilor ţigani). Pe deasupra, are un al doilea protagonist ce poartă bine lipit pe frunte abţibildul imaginar cu numele „Frodo”, de la personajul de basm din Stăpânul inelelor ce l-a făcut celebru pe marile ecrane (Elijah Wood – aflat aici într-un rol cu semnificaţii diametral opuse faţă de cel jucat în populara poveste adresată în special audienţelor între 8 şi 15 ani). Nu în ultimul rând, filmul e ecranizarea celebrului prim roman al lui Jonathan Safran Foer, publicat pe când acesta avea doar 24 de ani, şi care l-a ridicat rapid pe valul celebrităţii în lumea literară americană.

Autor şi protagonist al poveştii, Jonathan Safran Foer (interpretat de Elijah Wood) joacă rolul americanului venit în Ucraina pentru a descoperi rădăcinile familiei sale evreieşti într-un sat care nu mai apare pe nicio hartă. Trochenbrod este numele shtetl-ului din care bunicul lui Jonathan a reuşit să scape chiar înaintea invaziei naziste din 1942. Indiciile ce se adună de-a lungul poveştii şi prevestesc o dramă amânată culminează la final prin corelarea cu drama cumplită a Holocaustului. Din satul în care bunicul Safran şi-a petrecut cei mai frumoşi ani ai tinereţii, în Ucraina actuală a mai rămas o singură casă. Întregul rest al comunităţii a fost ras de pe faţa pământului de către trupele naziste.

Descoperind pas cu pas dedesubturile acestei poveşti şi punând cap la cap detaliile sale, Jonathan dezvăluie treptat pasiunea ce îl caracterizează. Încă de la început el ne este prezentat drept „Colecţionarul”, şi aflăm că se ocupă cu adunarea minuţioasă de obiecte ce facilitează exerciţiul memoriei: un medalion din ambră, chei de la uşi care nu mai există, bilete expirate, poze îngălbenite, pietricele şi pumni de pământ dintr-un loc în care nu se va mai întoarce curând – toate închise ermetic în pungi mici de plastic, datate, numerotate, agăţate pe un perete şi incluse într-un catalog. Într-un război angajat cu uitarea, el reconstruieşte întregi existenţe din detalii mărunte, strângând obiecte ce vorbesc de la sine despre momente importante din viaţa celor care le-au deţinut. Medalionul mare din chihlimbar, cu o lăcustă întreagă imortalizată în interior, este punctul de pornire către un exerciţiu de aducere aminte ce depăşeşte pereţii camerei în care se află colecţia lui Jonathan. El regăseşte acest medalion la gâtul unei femei pozate alături de bunicul său înainte de plecarea acestuia din Trochenbrod.

Aventurarea în misterele unui est întunecat, marcat de persecuţiile antisemite prevalente în Europa secolului trecut chiar şi înainte de ascensiunea nazistă, este privită în paralel cu ruptura actuală pe care o resimte călătorul apusean aterizat la Odessa. Întâmpinarea lui Jonathan la gară de către aşa-zisul său translator, Alex (vorbitor al unei engleze ce mi-a amintit de cea a zâmbăreţului preşedinte ce decreta că „ză dacs cam from ză tracs” prin anii ’90), aduce filmul în sfera unei veritabile pastişe la adresa lui Kusturica. Lăutarii care fug pe peron alături de trenul (încă în mers!) în care se află Jonathan, şi cântă în acelaşi timp, fac parte dintr-o scenă parcă scoasă din Pisica albă, pisica neagră. „Exoticul” atmosferei balcanice/est-europene e întreţinut de-a lungul întregului film, pigmentat de modul brutal în care se exprimă afecţiunea în familia ucraineană, de uimirea cu care e privit obiceiul lui Jonathan de a evita să mănânce carne (de parcă vegetarianismul ar fi un comportament de extraterestru) ş.a. Melanjul dintre această ironie pe alocuri amară şi cumplita soartă a comunităţii evreieşti pe care Jonathan şi Alex o readuc la viaţă prin rememorare transformă filmul într-un experiment special, la rândul său greu de uitat.