O coborire in infern

Imi imaginez cartea lui Doris Lessing, O coborire in infern, ca pe o colectie de manuscrise neterminate, de scrisori, de bilete de corespondenta si de poezii. O colectie prinsa intre copertele unui dosar de evaluare menit sa faca lumina in cazul unui pacient dintr-un spital de psihiatrie. Desi devine clar destul de tarziu in carte, subiectul este sondarea tulburarilor interioare din mijlocul unei teribile caderi nervoase – insotita de amnezie, delir, insomnie cronica, s.a. –, chestie anuntata chiar de autoare (parca cu scop de ghidare, pentru a se asigura ca cititorul nu abandoneaza haosul din primele vreo 40 de pagini) pe pagina de garda: “Roman despre spatiul interior; deoarece nu se poate merge niciodata altundeva decat in interior”.

Sunt cel putin trei sectiuni diferite – cronica unui naufragiu pe mare, fragmente din viata unui profesor de limbi clasice povestite in scrisori de oameni apropiati lui, povestea unui soldat britanic ce se alatura rezistentei antinaziste din Iugoslavia celui de-al doilea razboi mondial – ce apar in carte intr-o succesiune nesemnalata si nejustificata. Cititorul trebuie sa intuiasca si sa deduca de unul singur cum se leaga intre ele toate aceste episoade. Iar la inceput e chiar dificil, pentru ca plonjam direct in mijlocul vriei mentale a personajului principal, iar primul sfert al cartii se parcurge greu, e plin de simboluri si aluzii greu de dibuit. Logica narativa devine tot mai limpede pe masura ce pasim alaturi de personaj, intr-o povestire mereu la persoana I, pe drumul refacerii sale.

N-as spune ca e o carte usor de citit, dar oare exista carti “despre interior” pe care le parcurgem cu usurinta? Prefata lui Mircea Mihaies spune despre ea ca este “un raspuns dat, peste ani, experientei interioritatii din Ulise al lui James Joyce”, doar ca “personajul nu intruchipeaza doar un erou mitologic, ci o categorie: a exploratorului, a neostenitului aventurier”. De data asta in jos, spre infernul din interior.