Trei călători treceau spre sud bariera munţilor Himalaya şi intrau în India, cândva în 1941. Extenuaţi, dar victorioşi. Supravieţuitori ai unui marş de 6500 de km, pornit din spatele sârmei ghimpate a unui lagăr de muncă sovietic, prin nemilosul ger siberian, pe lângă lacul Baikal şi prin deşertul Gobi. Pe jos. Lungul drum de evadare din gulagul sovietic, străbătut de un grup de deţinuţi cu o voinţă feroce, face subiectul unei poveşti spectaculare despre supravieţuire. Regizat de Peter Weir, filmul Drumul de întoarcere (The Way Back) preia potenţialul cinematografic al acestei poveşti din cartea fostului dizident polonez Slavomir Rawicz, The Long Walk. Însă nu foloseşte textul decât pentru stârnirea inspiraţiei. Text care, la rândul său, rememorează selectiv, dramatizează şi ficţionalizează experienţa personală a autorului.
Aşadar, înainte să rămâneţi cu gura căscată în faţa acestui film ce se pretinde „inspirat din fapte reale”, nu uitaţi că aveţi în faţă o poveste inspirată din altă poveste care la rândul ei e de o veridicitate discutabilă. Lăsând acest detaliu la o parte (în fond, avem neapărată nevoie de „real” în cinema?), filmul va răspunde fără doar şi poate celor mai exigente aşteptări ale devoratorilor de poveşti cu aventuri. La fel de încântaţi vor fi şi iubitorii legendarului documentar Baraka sau ai reportajelor National Geographic – echipa filmului se perindă prin locaţii generoase de filmare, ce simulează şi/sau redau cu impresionantă acurateţe peisajele de pe fundalul periplului ambiţios din Siberia în India. Iar dacă aceste argumente şi ideea de „marş spre libertate” nu vă sunt suficiente, iată încă unul, expus generos pe afiş: distribuţia. De coloratură internaţională, pentru a acoperi cât mai multe categorii dintre cele incluse sub eticheta „duşmani ai regimului stalinist”, ea atrage de la început atenţia. Cine se remarcă?
Collin Farrel, care joacă un criminal rus terorizând fără scrupule deţinuţii din lagăr şi evadează doar pentru că poziţia îi e ameninţată de alţi mafioţi ai locului – rol îndeplinit impecabil, de la accent şi feţele lui Lenin şi Stalin tatuate pe piept la mimica ce continuă, pe alocuri, jocul noir din In Bruges. Apoi Ed Harris – făcut parcă pentru astfel de roluri cu replici minimale – jucând americanul cinic, care crede că „Bunătatea e o calitate ce te poate ucide în lagăr” şi când este întrebat cum îl cheamă răspunde sec „Smith”. Iar când interlocutorul insistă „Şi prenumele?”, răspunsul vine pe acelaşi ton: „Mister Smith”. Alături de cele două nume cu rezonanţă în filmele de la Hollywood se descurcă onorabil Dragoş Bucur şi Alexandru Potocean – ambii cu roluri de est-europeni persecutaţi de regimul sovietic –, chiar dacă nu întotdeauna primesc atâta atenţie din partea camerei de filmat. La fel şi Jim Sturgess, în rolul conducătorului asumat al grupului. Şi pentru că un film cu atâţia bărbaţi trecând prin atâtea contexte pur masculine dezvoltă inevitabil nevoia unei prezenţe feminine, Drumul de întoarcere ne-o serveşte pe Saoirse Ronan (vă mai amintiţi rolul-cheie pe care l-a avut în Remuşcare (Atonement)?). Aici aduce o prezenţă eterică, delicată, ce contrastează binevenit cu atmosfera macho din grupul evadaţilor.
Aşadar, înainte să rămâneţi cu gura căscată în faţa acestui film ce se pretinde „inspirat din fapte reale”, nu uitaţi că aveţi în faţă o poveste inspirată din altă poveste care la rândul ei e de o veridicitate discutabilă. Lăsând acest detaliu la o parte (în fond, avem neapărată nevoie de „real” în cinema?), filmul va răspunde fără doar şi poate celor mai exigente aşteptări ale devoratorilor de poveşti cu aventuri. La fel de încântaţi vor fi şi iubitorii legendarului documentar Baraka sau ai reportajelor National Geographic – echipa filmului se perindă prin locaţii generoase de filmare, ce simulează şi/sau redau cu impresionantă acurateţe peisajele de pe fundalul periplului ambiţios din Siberia în India. Iar dacă aceste argumente şi ideea de „marş spre libertate” nu vă sunt suficiente, iată încă unul, expus generos pe afiş: distribuţia. De coloratură internaţională, pentru a acoperi cât mai multe categorii dintre cele incluse sub eticheta „duşmani ai regimului stalinist”, ea atrage de la început atenţia. Cine se remarcă?
Collin Farrel, care joacă un criminal rus terorizând fără scrupule deţinuţii din lagăr şi evadează doar pentru că poziţia îi e ameninţată de alţi mafioţi ai locului – rol îndeplinit impecabil, de la accent şi feţele lui Lenin şi Stalin tatuate pe piept la mimica ce continuă, pe alocuri, jocul noir din In Bruges. Apoi Ed Harris – făcut parcă pentru astfel de roluri cu replici minimale – jucând americanul cinic, care crede că „Bunătatea e o calitate ce te poate ucide în lagăr” şi când este întrebat cum îl cheamă răspunde sec „Smith”. Iar când interlocutorul insistă „Şi prenumele?”, răspunsul vine pe acelaşi ton: „Mister Smith”. Alături de cele două nume cu rezonanţă în filmele de la Hollywood se descurcă onorabil Dragoş Bucur şi Alexandru Potocean – ambii cu roluri de est-europeni persecutaţi de regimul sovietic –, chiar dacă nu întotdeauna primesc atâta atenţie din partea camerei de filmat. La fel şi Jim Sturgess, în rolul conducătorului asumat al grupului. Şi pentru că un film cu atâţia bărbaţi trecând prin atâtea contexte pur masculine dezvoltă inevitabil nevoia unei prezenţe feminine, Drumul de întoarcere ne-o serveşte pe Saoirse Ronan (vă mai amintiţi rolul-cheie pe care l-a avut în Remuşcare (Atonement)?). Aici aduce o prezenţă eterică, delicată, ce contrastează binevenit cu atmosfera macho din grupul evadaţilor.




































