Pa, pa, Hollywood!

Faceţi frumos cu mâna paradisului californian, cu toate clişeele sale de acţiune, de limbaj şi de joc actoricesc. Adio happy-end-uri, danturi perfecte şi "Let's get outta here". Pentru o binevenită gură de aer proaspăt, stimaţi cinefili suprasaturaţi de filme scoase pe bandă rulantă, plimbaţi-vă un deget imaginar pe harta cinematografică a Europei. Până la ... Helsinki. Aşa cum apare el în vederile trimise de Aki Kaurismäki, în filme ca The Man Without a Past şi Light in the Dusk.

Prin lentila acestui Jim Jarmusch al nordului, oraşul respiră un aer dark, sumbru, rece. În care fac figuraţie indivizi de la periferie, striviţi sub greutatea spaţiului urban ostil. Rataţi, pierde-vară, alcoolici. Condamnaţi la o existenţă ascunsă într-un underground mizer şi violent. Nu mă înţelegeţi greşit, însă. Ţinta regizorului nu e stârnirea compasiunii sau milei, şi nici a fricii sau a groazei în faţa tenebrelor oraşului. Dimpotrivă, vagabonzii lui Kaurismäki vorbesc relaxat despre Gogol şi Cehov. Rezidentul unui container de gunoi meditează la greva din sistemul de salubritate în fraze ca "Dacă mai continuă mult, va trebui să mă orientez spre altă nişă".

În subsolul acestei lumi întunecoase persistă un umor ascuns, o ironie neagră, pe care o descoperi ca pe un cod secret printre rânduri. Şi care e atât de ne-hollywoodiană! Depărtarea binevenită de normele mainstream se discerne nu doar în replici, ci şi în mersul acţiunii. În Lights in the Dusk, personajul principal se lasă în mod voluntar dus de nas. Deşi angajat al unei firme de protecţie şi pază, "eroul" nu reuşeşte să salveze pe nimeni, nici măcar pe el însuşi. În The Man Without a Past, un om e bătut crunt, intră în comă, iar apoi se trezeşte complet golit de orice amintire. Pierdut, el rătăceşte printre cotloanele prăfuite ale portului industrial. Încet-încet se pune pe picioare. Când, finalmente, fosta lui nevastă îi dă de urmă, el refuză reîntoarcerea la o viaţă decentă şi preferă să rămână printre vagabonzii şi lucrătorii de la Armata Salvării care i-au devenit prieteni.

Bătuţi, striviţi, învinşi, eroii lui Kaurismäki îşi păstrează un optimism constant, aproape bizar. Prin el se poate citi manifestul implicit al regizorului împotriva unei societăţi orientate frenetic spre a avea, mai degrabă decât spre a fi. Acelaşi manifest în numele căruia a boicotat cele două ediţii ale premiilor Oscar la care a fost citat pentru cele două filme de mai sus. Ambele deviate refrişant de la normă. Şi de neratat, cred.

Abia aştept să văd ce se întâmplă când Kaurismäki îşi mută camera de filmat în Le Havre.