Periferic

Viaţa ca un lung şir de eşecuri. Ăsta ar putea fi rezumatul în şapte cuvinte al scenariului în care evoluează Matilda. "N-am avut de ales", mărturiseşte cu laşitate dezarmantă la un moment dat. "Ba ai avut, dar ai ales prost", vine replica pe post de palmă. Printre cele mai notabile nereuşite: 2 ani şi 3 luni petrecuţi în închisoare pentru o crimă de care e doar parţial vinovată + un copil de 8 ani ce-i aparţine, abandonat într-un orfelinat. 

Dacă pare un pic prea bogată în titluri de tabloid această schemă narativă, ei bine, nu e doar o impresie, cam aşa şi este. Mai adăugaţi la toate astea un Andi Vasluianu nu tocmai convingător în rol de şofer-de-taxi / frate-înstrăinat, şi un Ion Săpdaru vorbind muult prea clar şi prea doct pentru a face pe cineva să creadă ca e într-adevăr şofer-de-tir / traficant-de-imigranţi-ilegali. Concluzia aproape că nici nu mai trebuie rostită, cred: scenariul e departe de perfecţiune, iar o parte din distribuţie pare aleasă de cineva legat la ochi în timpul castingului. 

Deci - merită ignorat complet? O fi luat din greşeală un premiu la Locarno, anul trecut? Răspunsul este nu, iar motivul #1 e format din două cuvinte: Ana Ularu. Complet acaparantă în veşnica ei tăcere îmbufnată, cu mina neclintită pe sub care se ghiceşte o fierbere continuă, un tumult ce urmează să  izbucnească afară, actriţa din rolul Matildei te face din primele minute ale filmului să-ţi pese. Chiar dacă prevezi ce se întâmplă şi chiar dacă replicile pe care i le distribuie scenaristul nu sunt întotdeauna verosimile.

Motivul #2 are şi el tot două cuvinte: Mimi Brănescu. Delicios de detestabil în rolul fostului proxenet al Matildei + tată absolut miserupist al copilului ei. 

Pe scurt, deşi se vede de la o poştă că e un film de debut, Periferic-ul lui Bogdan George Apetri aduce la viaţă unul dintre cele mai puternice personaje feminine pe care le-am găsit în ultimii ani în filmele româneşti. Undeva alături de Anamaria Marinca în 4,3,2. Cum-necum, camera lui Apetri scoate tot ce e mai bun din jocul Anei Ularu, aflată aici la secole distanţă de fada / falsa Lenuţa din Italiencele. 

Chocolate & other sweetly guilty pleasures

As seen by Darren Aronofsky. 

Take 1

Take 2

 

*Post realizat cu sprijinul & contributia prietenilor chocofili de la Dedulea - Thanks :)

"Ţiganu'! Ţiganu'!"

Alin, Benjamin şi Dana sunt trei puşti hotărâţi să meargă la şcoală chiar dacă mereu se vor găsi copii care să le reamintească zeflemitor etnia din care fac parte. Chiar dacă cei din clasă le vor oferi cu generozitate, la tot pasul, bobârnace şi şuturi în fund. Camera ghidată de Mona Nicoară şi Miruna Coca-Cozma îi urmăreşte timp de patru ani în Şcoala noastră, un documentar cu subiect dureros intrat în competiţia de la Tribeca 2011.

Audrey

Sindromul Facebook*

Peste 500.000.000 de oameni din întreaga lume folosesc reţeaua online de socializare numită Facebook. Da, aţi numărat bine – 8 zerouri în spatele cifrei 5. Adică jumătate de miliard. O mare parte dintre ei fac acest lucru zilnic. Iar iniţiatorul site-ului, Mark Zuckerberg, a devenit acum vreo doi ani cel mai tânăr miliardar din lume.

Mulţi dintre dumneavoastră poate citesc aceste informaţii cu entuziasm. Poate vă gândiţi: „Iată povestea de succes a cuiva care, la doar 20 de ani, a pus bazele unei afaceri cu un potenţial enorm de creştere şi profitabilitate”. Pe de altă parte, sunt sigură că vă puneţi şi o altă întrebare. Oare ce îi îndeamnă pe cei jumătate de miliard de utilizatori activi să acceseze atât de frecvent adresa www.facebook.com? Oare pentru că a-şi „adăuga prieteni” le dă iluzia unei relaţionări reale? Oare pentru că Facebook le hrăneşte tendinţa voyeuristă de a vedea poze şi filme postate de nişte cvasinecunoscuţi, si apoi de a stabili care sunt dezirabile şi care nu, dând click pe butonul „Like”? Sau poate pentru a afla că „statutul marital” al unui prieten e într-o fază „complicată”, deci se poate marşa cu avansuri?

Puţin mai săracă

Tocmai în ziua în care mi-am rezervat euforic un loc în avionul spre Nisa pentru jumătatea lunii mai, unul dintre oamenii pe care aşteptam în secret să îi întâlnesc acolo a pierit. Dacă aş spune că e o persoană pe care am citit-o avid în ultimii (mulţi) ani, de la care am învăţat adesea ce şi cum să văd într-un film, unul dintre autorii/cinefilii care mi-au servit drept sursă perpetuă de inspiraţie, deşi nu ne-am cunoscut niciodată în persoană - nu ar fi suficient. Am căutat adesea cronicari cu o cultură cinematografică la fel de solidă, cu o eleganţă şi fineţe similară, capabili să suprindă la fel de bine subtilităţi de multe ori greu perceptibile, dar esenţiale, în viaţa unei pelicule. Cu la fel de mult spirit, la fel de multă carismă. Vocea lui alş e de neegalat, însă. Iar lumea mea e puţin mai săracă fără ea.  

Mereu pe locul doi. Decupaje.

Made in Dagenham (r. Nigel Cole, 2010)

Femeia se caracterizează şi se diferenţiază în raport cu bărbatul, nicidecum bărbatul în raport cu femeia; ea e inesenţialul faţă de esenţial. El e Subiectul, el e Absolutul: ea este Celălalt. Categoria Celuilalt este în aceeaşi măsură originară ca şi conştiinţa însăşi. [...] alteritatea este o categorie fundamentală a gândirii umane. Nicio colectivitate nu se defineşte vreodată ca fiind Una fără a-l pune de îndată pe Celălalt faţă în faţă cu ea.

De ce nu contestă femeile suveranitatea masculină? Nici un subiect nu se statuează pe sine de la bun început şi în mod spontan ca fiind inesenţialul [...]. De unde vine, în cazul femeii, această supunere?

Femeile trăiesc dispersate printre bărbaţi, legate prin habitat, muncă, interese economice, condiţie socială, de nişte bărbaţi anume – tată sau soţ – legate mult mai strâns decât de celelalte femei. Burgheze, ele sunt solidare cu burghezii, şi nu cu femeile proletare; albe – cu bărbaţii albi, şi nu cu femeile de culoare. Proletariatul şi-ar putea propune să masacreze clasa conducătoare; un evreu sau un negru fanatic ar putea visa să pună mâna pe secretul bombei atomice şi să facă o umanitate în întregime evreiască, în întregime neagră: nici măcar în vis femeia nu-i poate extermina pe masculi. Legătura care o uneşte cu opresorii ei nu e comparabilă cu nicio alta. Diviziunea sexelor este într-adevăr un dat biologic, nu un moment al istoriei umane. Opoziţia lor s-a conturat în interiorul unui mit originar, iar femeia nu a suprimat-o.

(Simone de Beauvoir - Al doilea sex)

Faye

As seen by Jerry Schatzberg in 1970.

Orb. Surd. Mut.

Ştiţi toată pălăvrăgeala gratuită din acele seriale de după-amiază în care trufaşi bărbaţi mustăcioşi şi timide femei înfofolite în baticuri se angajează în diverse dramolete? Un fel de Tânăr şi neliniştit în variantă orientală? Eu am servit-o gratuit adesea, ca bonus sonor la o farfurie aburindă de iskender kebap & un pahar înalt de ayran, în micul restaurant turcesc din cartier. Şi recunosc că regimul a cam dus la naşterea unei etichete ataşate filmelor turceşti - verbozitate excesivă, îngroşări enervante, simplificare tâmpă, conflicte de trei lire. Pe nedrept, desigur.

Toate intrigile cu iz de bazar ale serialelor turceşti, toate suspinele false şi fandările emfatice, toate sunt convertite în tăceri complet răvăşitoare în Three Monkeys, filmul cu care Nuri Bilge Ceylan a luat premiul pentru regie la Cannes în 2008. Mai rămân doar urme vagi. Ca melodia cântată în diverse momente-cheie de telefonul lui Hacer, cu textul ei ieftin, răsunând aproape ironic în cadrele grave, decolorate de zăpuşeala şi plictisul oraşului sărac de la malul mării, grele de un chagrin latent, endemic. Sau ca scena în care ea îi cade lui sfârşită la picioare şi se opune implorând abandonului inevitabil - dezamorsată, însă, prin filmarea dintr-un unghi distant, ca şi cum confruntarea marcată de o asemenea evidenţă ar face parte dintr-un alt film, dintr-o altă piesă.

Pentru că Three Monkeys e, în esenţă, despre scurtcircuitarea cronică a comunicării reale în viaţa de familie. Despre orbirea, surzenia şi muţenia voluntară cu care Hacer, soţul şi fiul ei şi-au decorat propria carapace, ca pentru a suferi fără a fi deranjaţi.

Drum session

După o cură de tango piazzollesc - cu implicita sa abstinenţă de la percuţie (dacă e să nu luăm în seamă efectele ieşite din ciocănitul ritmat, sporadic, al viorii) -, ce poate fi mai fain decât o întoarcere la mama Africa? Aşa zgomotoasă, apetisantă şi explodând de viaţă cum apare în muzica lui Fela Kuti. Sau măcar în acest crash-course în mânuitul tobei africane, oferit de un ascultător entuziast al său, în The Visitor.  

Discursul regelui: Tronul ca o scenă.*

“În trecut, tot ce trebuia să facă un rege era să arate respectabil în uniformă şi să nu cadă de pe cal. Acum trebuie să invadăm casele oamenilor pe calea undelor şi să le intrăm în graţii. Familia regală a fost redusă la statutul unei profesii josnice şi ordinare. Am devenit actori.” Un pic cinic, un pic resemnat, bătrânul rege George al V-lea din Discursul regelui (The King's Speech) explică în aceşti termeni fiului său de ce e crucial să poată rosti convingător un discurs în faţa microfonului radio, către urechile întregului imperiu britanic pe care îl conduce. Ceea ce observă el nu este, desigur, decât debutul timid al unui trend. Împachetarea obligatorie a oricărei declaraţii publice în hârtia lucios colorată a entertainment-ului îşi trăieşte doar începutul în film. La fel şi transformarea obligatorie a oamenilor politici în actori, mai degrabă carismatici decât competenţi.

Dar chiar şi într-un stadiu incipient, trendul e devastator pentru Bertie (Colin Firth), unul dintre urmaşii cu şanse mici de succesiune la tron, care – sub masca neclintită de “alteţă regală” – tremură terorizat la ideea de a vorbi către public. Bâlbâiala, cuvintele care i se îngrămădesc în gât şi nu-i mai permit să respire, pauzele lungi în care auditoriul tuşeşte stânjenit – toate transformă într-un supliciu fiecare ieşire în faţa microfonului. Discursul regelui urmăreşte personajul prin încercările de a-şi păstra rolul secundar, undeva în umbra actanţilor vizibili ai casei regale, pe un confortabil loc doi în ordinea succesiunii la tron. Dar şi ulterior, în faţa inevitabilei obligaţii de a prelua coroana, forţat de abdicarea fratelui său mai mare, Edward (prins scandalos şi fără scăpare în mrejele amoroase ale unei colecţionare americane de mariaje eşuate – dar asta e o altă poveste).

Aruncat fără voie în lumina reflectoarelor, pe tronul ce funcţionează întocmai ca o scenă în proaspăt născuta eră a comunicării prin mass-media, prinţul Bertie e silit să se transforme peste noapte în regele George al VI-lea. Şi reuşeşte să surmonteze valvârtejul acestor schimbări ascultând sfaturile unui logoped mai puţin convenţional, care urmăreşte răbdător firul ce duce spre rădăcina defectelor de vorbire. Colin Firth şi Geoffrey Rush devin cele două voci importante ale filmului, angajate într-un dialog care valsează elegant între situaţii inteligente, amuzante şi înduioşătoare. Sigur că finalul este unul de succes, cu regele proaspăt uns rostindu-şi legendarul discurs ce anunţă implicarea Angliei în războiul cu Germania. Fără bâlbâieli, inspirând sobru întreaga autoritate şi încredere de care auditoriul avea nevoie în anii turbulenţi ai celui de-al doilea război mondial.

Puţin tango? Nuevo tango?

Sau Libertango? 
Mulat, mai jos, ca o mănuşă pe profilul de interpretare al lui Yo Yo Ma. Asortat fără greş cu mixul lui propriu de vigoare şi nostalgie, de eleganţă şi viraje sonore bruşte, energice.

Totul sub marca personală a lui Astor Piazzolla. Care poate fi experimentată live, mâine, cu Nuevo Tango Quintet. Şi care înseamnă un refresh curajos dat tangoului tradiţional. O infuzie de sonorităţi clasice şi jazz, cu întinderea noţiunii de armonie spre limite noi. Sfidarea aşteptărilor avute deopotrivă de ascultătorii tangoului tradiţional şi de cei ai muzicii clasice. Dar şi câştigarea fără drept de apel a amândurora. După reţeta de seducţie numită nuevo tango. 
Şi elaborată de Piazzolla - crescut în preajma legendarului Carlos Gardel, a cărui muzică poate v-o amintiţi din scena asta (pe care aş lua-o categoric cu mine dacă ar fi să-mi fac bagajul pentru restul vieţii pe o insulă pustie):

Liz

Supravieţuitori temporari. Decupaje.

Hiroshima mon amour (r. Alain Resnais, 1959)

Vezi tu, într-o dimineaţă Mariko a fugit. Nu-mi aduc aminte de ce. Probabil o supărase ceva. În orice caz, a pornit-o la goană pe străzi, iar eu m-am luat după ea. Era foarte devreme şi nu se vedea nici ţipenie de om. Mariko a intrat pe o alee, iar eu am urmat-o. La capătul aleii era un canal unde stătea îngenuncheată o femeie, cu mâinile în apă până la coate. O femeie tânără şi extrem de slabă. Mi-am dat seama imediat că acolo ceva nu era în regulă. Vezi tu, Etsuko, s-a întors şi i-a zâmbit lui Mariko. Ştiam că nu e în regulă ceva. La fel şi Mariko, probabil, căci s-a oprit din fugă. La început am crezut că femeia e oarbă. Avea aerul acela. Ai fi zis că nu vede nimic. Ei bine, şi-a scos braţele din canal şi ne-a arătat ce ţinea sub apă. Era un bebeluş. 

(Kazuo Ishiguro - Amintirea palidă a munţilor)  

Locuri-pe-care-nu-vrei-să-le-vezi-în-America

 

Nu vă lăsaţi păcăliţi de titlu: the fighter nu este - de fapt - personajul principal din The Fighter. Lumina reflectoarelor îi este furată boxerului de către un alt actor, cu mult mai acaparant şi mai viu portretizat. Iar el se cheamă Lowell, Massachusettes. Un orăşel care cu vreun secol în urmă făcea surfing prolific pe valul marelui boom industrial, iar acum zace muribund în lada prăfuită cu locuri-pe-care-nu-vrei-să-le-vezi-în-America. Decăzut, părăginit, eşuat, măturat cu ruşine sub covor. Lowell, oraşul natal al lui Alice - mater familias născătoare de opt copii cum altfel decât rataţi într-un orăşel ratat + unul ce poate fi catalogat ca potenţială excepţie. Lowell, cămin de crack-house-uri în care o mână de addicts contemplează viitorul printre culorile iluzorii ale narcozei, prin fumul unei pipe improvizate.

The Fighter e prea puţin despre cum munca & perseverenţa & sudoarea sunt ingredientele reuşitei, ale clişeizatului vis american. Deşi nu cu ostentaţie, filmul vorbeşte mai degrabă despre comunităţile marginale, uitate, ale unei ţări pe care altfel o cunoaştem mai mult în tonuri de glitter & gold. Iar în scenariul ăsta, falsul protagonist Mark Wahlberg are, până la urmă, un rol perfect ignorabil, pentru că scheletul tabloului suburban-depresiv se sprijină pe jocul lui Christian Bale şi al Melissei Leo. Chestie confirmată frumos azi-noapte, la decernarea premiilor Oscar.

Reţete cu trompete. Astăzi: comedia à la mall.

1. Se ia o ramă rezistentă la bun simţ.

2. Se tapetează cu umor gros. Bine-bine.

3. Se distribuie umplutura în felul următor: un strat de acţiune legată cu faze facile (preferabil greu verosimile), un strat de glume cu referiri flatuliste, regurgitoide şi/sau onaniste. Apoi din nou un strat subţire, jucăuş- tembelist şi din nou unul hăhăitor. La final se acoperă cu o cremă formată în felul următor:

Se selectează un personaj sau mai multe de genul "om-serios-purtător-de-costum" şi unul sau mai multe de genul "măscărici-fumător-de-marijuana". Se leagă strâns cu o sfoară şi se introduc în câteva contexte clocotinde, ce implică performanţe fizice spectaculare rezultând în semne corporale vizibile (ex: ochi vineţi, haine prăfuite şi rupte, zgârieturi, nasuri sparte ş.a.), apoi se zdrobesc şi se amestecă până devin (un fel de) prieteni.

4. Se adaugă fără economie:

Un minut greu. Cam cât o statuetă placată cu aur.

Dacă Annette Bening va lua Oscarul pentru rolul din The Kids Are All Right (chestie de care mulţi dintre voi se îndoiesc, îmi dau seama), va fi cu siguranţă datorită acestei scene.

OK, poate şi datorită faptului că filmele în care mari actori joacă personaje cu preferinţe sexuale minoritare tind să atragă atenţie, dar cred că mai ales graţie tuturor lucrurilor care se citesc pe faţa lui Nic în minutul de mai jos.

Furia-dezamăgirea-frustrarea asurzitoare, contemplată mut. Disperarea potolită lent cu o înghiţitură lungă de Alma Rosa din 1998, sorbită cu spatele drept, chiar dacă şira spinării se destramă pe dinăuntru. Senzaţia dilatată că This is it, tot ce a fost important în ultimii douăzeci de ani se năruie în câteva clipe. Iar palma asta usturătoare trebuie primită cu capul sus.

Mr. and Mrs. Smith...

...celebrating domestic bliss while watching the Zapruder film. In a daring portfolio conceived by Mr. Smith himself, with a little help from photographer Steven Klein.

We'll always have Paris

14 februarie a trecut, deci e un pic cam târziu pentru sentimentalisme aferente unei sărbători oricum cam goale de sens, I know. Însă povestea lui V. e prea caldă, prea sinceră şi prea croită în ecoul al acestei scene din Casablanca pentru a nu o posta aici. 

Final fatal

Modelat în cuvinte şi imagini de un maestru desăvârşit al punchline-urilor. Într-un film cu destule dialoguri extraordinare pentru a contrabalansa derapajele periodice ale acţiunii. Adică în Heist, de David Mamet (thx, dedulea).

Mic dicţionar de argumente imbatabile

„Dacă argumentezi corect, nu greşeşti niciodată”. Acesta este credoul suprem – declarat şi profesat – al lui Nick Naylor, lobbyist şi autor de argumentaţii invincibile în Mulţumim că fumaţi (Thank you for smoking). Sună excelent, dar parcă vă şi aud întrebând: Nu greşeşti nici când ideea pe care o promovezi implică, de exemplu, fumatul? Consumul de alcool? Vânzarea de armament? Nici măcar atunci, ar spune Nick. De fapt, mai ales nu atunci! Testul suprem pentru un persuador de profesie este reprezentat tocmai de astfel de domenii. Hulite şi desfiinţate de atâtea voci, generatoare de atâtea efecte negative, pot fi ele făcute dezirabile în ochii consumatorilor? Întrebare retorică, evident.   

Filmul regizat de Jason Reitman este o lecţie indispensabilă pentru oricine doreşte să înţeleagă fundamentele argumentaţiei fără greş. Subtitlul său ar putea fi „Esenţialul despre practica lobbyului” sau  „O introducere în practica argumentării”. Dar la fel de bine şi: „Cum poţi face un lucru complet imoral să pară perfect acceptabil”. Alături de filme ca Înscenarea (Wag the Dog) lui Barry Levinson, cel de faţă trece satiric în revistă tehnicile de manipulare ce ne ţintesc zilnic pe toţi – sarea şi piperul fiecărui produs mass-media pe care îl consumăm. La fel ca în mai recentul Sus, în aer (Up in the Air), critica lui Reitman stă pitită sub o mască zâmbitoare. Situaţiile şi dialogurile ce condimentează scenariul în care evoluează Nick Naylor sunt cel mai adesea ilariante, iar asta în ciuda contextului nu de puţine ori morbid.

Cele mai bune filme care nu ne-au atins la corazón

Ideea îi aparţine Adinei şi sună cam aşa. Hai să dăm o raită printre cele mai frustrante experienţe cinefile pe care le-am avut şi să extragem acel film "despre care toată lumea zice că e mega bun şi flawless, dar care nu ne-a atins sub nici o formă, care nu ne-a plăcut de nicio culoare, care ne-a frustrat în vreun fel sau a cărui notorietate nu o înţelegem." 16 bloguri de film au scris despre asta, printre care şi cel de faţă.  

Detalii, mărunţişuri, nimicuri.

Debutul regizoral al lui Philip Seymour Hoffman nu îţi agaţă atenţia cu acţiuni/imagini spectaculare. Nu te ţine cu răsuflarea tăiată. Nici măcar nu te face să râzi - poate doar să chicoteşti sau să zâmbeşti strâmb din când în când.

În schimb, lentoarea cu care Hoffman îşi lasă camera să alunece prin vieţile personajelor duce la dezvoltarea unei legături empatice în care te trezeşti prins aproape fără să-ţi dai seama. Rutina, nimicurile cotidiene, micile dorinţe şi marile temeri - toate sunt studiate cu o răbdare ce mi-a amintit de filmele lui Alexander Payne. Sau de disperarea molcomă din poveştile lui Raymond Carver.

"We're gonna RIZE, no matter what"

Sticle sparte, ţevi ruginite, cioburi de faianţă, gunoi. Înainte să devină o locaţie-blazon pentru Los Angeles, Turnurile Watts erau un morman gigant de nimicuri expirate, inutile. Apoi un imigrant italian, fantazând poate la lucrările lui Gaudi, a început să le sorteze şi să le asambleze într-o lucrare de artă nebunesc de ambiţioasă şi revigorant de creativă.

Lucrarea lui Sabato Rodia e o apariţie scurtă, dar cu valoarea unei chei de lectură în fundalul câtorva cadre din documentarul Rize. La fel ca ea, stilul de dans explorat de regizorul David LaChapelle începe ca o formă de exprimare aparent minoră, născută într-un ghetou negru şi sărac al L.A.-ului. Adică dintre comunităţile pe care societatea le tratează adesea drept jetabile. Camera intră nestingherit prin cartiere în care copii/adolescenţi maturizaţi prematur văd viitorul monocolor: fie la închisoare, fie "hustling" şi câştigând un glonte în ceafă într-un conflict stupid dintre gang-uri.


Rize propune un spaţiu pe care îl vedem rar la Hollywood în întreaga sa amploare dezolantă. Asta deşi, geografic vorbind, el se află chiar în curtea uzinei de vise.

Divorţată de hip-hop-ul devenit mainstream, forma de limbaj corporal studiată în Rize surprinde toată încordarea şi violenţa supravieţuirii la marginea societăţii. Melanj de beat-uri agresive traduse în mişcări de dans ce deţin puterea hipnotică a ceremoniilor tribale africane, dansul documentat de LaChapelle devine pentru cei ce-l practică un mod de exorcizare a furiei ce le domină viaţa, a unui rău interior ce altfel explodează autodestructiv.

La fel ca turnurile lui Rodia, dansul părăseşte limitele artificiale ale ghetoului. Documentarul e cu atât mai valoros cu cât urmăreşte începuturile unui mod de exprimare ce azi a fost importat ca limbaj de circulaţie internaţională în universul MTV.

Turneu neo-burlesc

Fără trupuri de Barbie, fără fasoane de păpuşele ingenue. Trupa neo-burlescă ce face un turneu prin teatre şi cluburi franceze pune la încercare noţiunea "clasică" de erotism în Tournée, filmul distins cu Prix de la mise en scène la Cannes. Dansatoarele desfiinţează curajos tiparele frumuseţii de revistă, iar stilul lor exhibat, autoironic şi flamboaiant plasează show-ul mai aproape de trucurile spectaculare ale ringului de circ decât de lascivitatea unui număr de strip-tease.

Camera lui Mathieu Amalric le urmăreşte cu fidelitate voyeuristă - din cabinele de machiaj în holuri impersonale de hotel, de la after-party-urile cu multă şampanie la puseurile melancolice ale unor artiste pe care vârsta le obligă să se gândească tot mai intens la viaţa de dincolo de scenă.

Fără economie de detalii, filmul e o colecţie picarescă de aventuri şi fragmente de show burlesc, o privire în spatele unor numere scenice de un umor picant. Iar în mijlocul tuturor - strunind filmul din spatele şi din faţa camerei -, Amalric poartă distrat firul poveştii, cu nesiguranţa carismatică a unui pitic afemeiat pierdut printr-o menajerie paradisiacă de femei cu trupuri opulente.