(si probabil as mai reusi sa il vad de inca pe atatea)
Pentru ca mi se pare hipnotic modul in care camera lui Antonioni survoleaza desertul. Fara muzica de fond, doar cu baraitul motorului de avion in fundal. Tracking shot-urile lungi, cu lentila pe micul aparat vopsit in culori psihedelice pierzandu-se intre cerul laptos si desertul sterp. Intre albastrul subtire si nisipiul uscat. Spre vanishing point. Secventa juxtapusa cu traseul Buick-ului prin desertul din Arizona, cu Daria arsa de soare la volan, urmarita cu corzi zglobii de bluegrass pe fond.
Pentru prospetimea rebela a lui Mark Frechette si Daria Halprin. Ambii amatori. Necunoscuti inainte si ramasi necunoscuti dupa film. Si care, totusi, isi consuma rolul cu o intensitate autentica. Ca si cum si-ar juca propria viata. (Ceea ce si fac, poate?)
2 comments:
pai chiar daca secventele la care te referi sunt asa de bune [probabil ca sunt] nu mi se pare suficient pt 2 ore de film..
ma rog, de gustibus. eu l'am vz, parca, odata'n liceu [cand evident mi'a placut] si'am incercat sa'l revad recent, fara sa'l mai termin
strelnikov, nu stiu sigur daca sa imi cer scuze in locul lui Antonioni ca nu sunt mai multe faze entertaining in film :), sau sa mai insir alte motive pentru care e un film mare. hai sa aleg varianta a doua in versiune scurta. de fapt cred ca treaba memorabila la ZP, motivul pentru care e un "cult film", e felul in care fotografiaza o generatie. cu visele, gesturile, ingrosarile uneori naive si toate celelalte. asta e de ajuns pentru doua ore de film? :)
la fel ca tine, l-am vazut prima data in liceu, cand cred ca m-a prins cel mai tare atmosfera de free love si vopsitul avionului in culourile dizidente ale erei hippie, decat alte chestii legate de estetica lui Antonioni. acum recent am revenit la el via Underworld de DeLillo, unde la un moment dat apare o atmosfera similara. Underworld pe care il recomand btw.
Post a Comment