Cam aşa trebuie să se fi chemat ultimul text scris de M.H., naratoarea-eroină-principală din romanul Mariei Manolescu. O compunere cu expresii frumoase, probabil, scrijelită cu sârg la comanda unei placide profesoare de română cu mulţi mulţi ani în urmă, pe fila unui caiet dictando. Vreau să zic ultimul text înainte de a se decide să scrie (supra)romanul de faţă: Ca picăturile de sânge pe linoleumul din lift.
Ce i-o fi venit doamnei M.H., florăreasă de 50 de ani şi 130 de kg, cititoare autoproclamată a unei singure cărţi (Biblia), să deschidă un fişier Word pe laptopul fiului ei? Apoi să clămpăne stângaci, lent, cu arătătoarele pe tastatură cuvântul „Roman” urmat de două puncte? Poate faptul că fiul ei tocmai îşi deschisese generos şi fatal venele în ziua precedentă. Iar mama orbecăie acum în căutarea unor motive printre fragmente de proză şi frânturi de muzică stocate pe laptopul său.
M-a prins de la primele pagini vocea pe care Maria Manolescu i-o acordă tizei ei din roman, adică doamnei M.H., felul în care redă stângăcia studiată a scriiturii unei femei fără niciun fel de antrenament literar, dar ce încearcă să îşi înţeleagă fiul cu orice preţ. Post-mortem, desigur. O naratoare care nu înţelege cum un text poate depăşi graniţele unei compuneri cu expresii frumoase, cum cineva (care e şi fiul ei, pe deasupra!) poate descrie „patria mea” în cuvinte cum ar fi „supracăcat”. Deşi o suspectez uşor pe Maria Manolescu de faptul că îşi face eroina turetistă doar/mai ales pentru a avea un pretext să îşi încarce textul cu invective (un tic de care mă tot lovesc în literatura contemporană românească, legat probabil de un fel de încercare adolescentină a limitelor), faptul că sunt înşirate gratuit şi peste tot în text nu m-a supărat prea tare. Până la urmă se integrează în evoluţia personajului, în vocea distinctă şi atât de bine conturată a doamnei M.H.
No comments:
Post a Comment