Poveştiri de acasă

„Ştire de ultimă oră: Neghiobul patentat reuşeşte să uimească lumea!”. Cam aşa arată una dintre etichetele pe care personajul principal din filmul Ştiri de acasă (The Shipping News) (2001) le ataşează autoreflexiv experienţelor prin care trece. Făcând un pas înapoi, ca un martor extern la propria viaţă, el intră cu totul în pielea jurnalistului înarmat cu pix şi carneţel, oricând pe fază pentru captarea un subiect de articol. De aceea pelicula turnată după romanul omonim al lui Annie Proulx poate părea un fel de lecţie extinsă despre ce înseamnă valoarea de ştire şi despre cum se titrează un articol. Nu pentru că selecţia subiectelor ar fi făcută conform rigorilor jurnalistice ale vreunui mare cotidian – nici vorbă de scandaluri, crime sau catastrofe –, ci pentru că deconstruieşte noţiunea clasică (şi, să recunoaştem, cam plicticoasă) a ştirii, regândind-o de la zero într-un context marcat de o penurie acută de evenimente „importante”. Dar până la urmă cum mai arată barometrul importanţei în presa de azi?

Parcă oglindind tendinţele unui sistem mass-media care, sub presiunea umplerii cât mai rapide a spaţiului, fabrică din ce în ce mai multe ştiri din nimic, personajul Quoyle (Kevin Spacey) ridică la rangul de informaţii de primă pagină nişte evenimente care altfel ar trece neobservate. Dar nu face asta adoptând ochiul intruziv şi neruşinat al tabloidelor, ci descoperind povestea din spatele unor lucruri şi personaje aparent banale. Mai degrabă literar decât jurnalistic, demersul său va fi uşor de recunoscut ca cel de scriere a articolelor de tip feature. După cum este informat de directorul ziarului la care e proaspăt angajat, Quoyle are de realizat săptămânal o rubrică cu „chestii de interes uman legate de câte o barcă”: cine a trăit sau a murit în ea, cine s-a înecat şi cine a fost salvat, cine şi-a pierdut averea sau şi-a frânt inima. De ce legate de câte o barcă? Pentru că „piaţa de desfacere” a publicaţiei este un mic orăşel colorat în lumina arctică a regiunii Newfoundland, a cărui amplasare insulară face ca transportul să fie mai uşor de făcut cu barca decât pe picioare. Deci un orăşel în care toată lumea ştie totul despre bărci şi fiecare familie posedă cel puţin câte una. Ghinionul lui Quoyle este că, proaspăt aterizat aici sub pretextul căutării rădăcinilor sale ancestrale, nu are defel habar despre bărci. Ba mai mult, are şi o fobie patologică în legatură cu apa. Nu ştie să înoate, are rău de mare, plus un vis recurent în care se îneacă.

Însă mina de perdant a lui Quoyle nu e dată doar de aparenta incapacitate de a se adapta cerinţelor publicaţiei la care lucrează în Newfoundland, ci e desăvârşită prin conexiune cu toate celelalte aspecte ale vieţii lui. Parcă născut cu o poftă insaţiabilă de a fi călcat în picioare, el este subiectul unei serii nesfârşite de abuzuri emoţionale din partea tatălui şi mai apoi a nevestei sale, şi de eşecuri profesionale. Plângăcios şi dezorientat, el îşi trăieşte viaţa ca pe un şir interminabil de insuccese, al cărui punct culminant pare să fie moartea soţiei Petal (Cate Blanchett). Nu oricum, ci într-un accident de maşină, ataşată unui amant pasager, ulterior plasării fiicei Bunny către o reţea de adopţii ilegale contra câtorva mii de dolari. Quoyle reuşeşte să îşi recupereze fiica, însă, văduv şi lipsit de vreo direcţie, cade într-o depresie mai neagră ca niciodată.

Refugiul în peisajul glacial al ţinutului din Newfoundland pare o soluţie inoportună la început. Nu doar datorită zăpezii care persistă şi în luna mai, ci mai ales fiindcă răceala şi duritatea climei pare să fi modelat şi temperamentul celor ce locuiesc aici. Veşnic inadaptat şi perdant în toate competiţiile vieţii, Quoyle află că strămoşii din care se trage erau făcuţi din cu totul alt aluat. Vestea că provine dintr-un neam de piraţi ai uscatului şi de brute incestuoase adânceşte, pe de o parte, depresia personajului principal. Pe de alta, odată cu ea vine şi metoda de izbăvire a demonilor din interior: scrisul. După lungul şir de înfrângeri din care şi-a compus viaţa, Quoyle – neghiobul, tăntălăul, plângăciosul – reuşeşte să găsească în scris vocaţia căutată. Lentila empatică prin care priveşte poveştile bărcilor din Newfoundland şi a oamenilor ce îşi duc traiul pe lângă ele îi asigură un loc şi un scop pe care le îmbrăţişează fericit în comunitatea nordică. La fel ca în Chocolat (2000) sau în Legea pământului (The Cider House Rules)(1999), regizorul Lasse Hallstrom reuşeşte în Ştiri de acasă să atingă cu delicateţe coardele sensibile ale audienţei. Pelicula acaparează privitorul dincolo de limita neîncrederii, făcându-l să savureze chiar şi abandonul verosimilului în cadrul ficţional. Poveştirile din noul loc pe care Quoyle îl numeşte „acasă” colorează fundalul unei comunităţi în care casele au spirit şi dorinţe, iar uneori chiar şi înecaţii se trezesc la viaţă.