Cum se poate converti un roman de peste 400 de pagini într-un film de aproximativ două ore? Evident, luând decizii drastice la nivel narativ. În mod inevitabil, povestea este sfâşiată în bucăţele şi secvenţe, episoade cu eticheta „important” sau, dimpotrivă, „dispensabil”. Acestea sunt studiate cu atenţie, disecate, triate şi aşezate apoi pe o listă ierarhizată după importanţă, conform viziunii scenaristului şi a regizorului, oferind la final o versiune digerată a romanului. Ce rezultă e un fel de selecţie tip „best of”, gata interpretată şi împachetată într-un mod atractiv, animată de actori care au dinţi impecabili şi ten imaculat, îmbrăcaţi în costume ce se integrează perfect în coloritul decorului.
Dacă aţi citit romanul lui Garcia Marquez – Dragostea în vremea holerei – s-ar putea să fiţi foarte dezamăgiţi de deciziile regizorului responsabil cu ecranizarea frumoasei poveşti sud-americane: Mike Newell (autor al unor filme destul de variate ca gen, de la Donnie Brasco la Harry Potter 4, şi laureat al premiului BAFTA pentru Patru nunţi şi o înmormântare). Procesul de simplificare, marketizare şi prioritizare a episoadelor componente, la care e supusă cartea lui Marquez în laboratorul creativ patronat de Newell, este atât de intens şi duce la schimbări atât de drastice, încât la final totul devine redus la urmărirea unui subţire fir narativ pe care se defăşoară cronologic o poveste de dragoste extrem de longevivă. Întreaga suită de artificii scriitoriceşti ce dau credibilitate poveştii – altfel, profund neverosimilă – şi fac din roman o lectură savuroasă, greu de lăsat din mână, este aproape complet neglijată în procesul de convertire pentru marele ecran. Cadrul hipnotic şi atât de seducător al realismului magic, în care distorsiunile aduse realităţii fac parte dintr-un mecanism asumat şi construit treptat, cu răbdare şi har, pentru a face orice întorsătură narativă să pară posibilă, este în întregime ignorat de varianta cinematografică a romanului.
Ce rămâne după ce farmecul inconfundabil al scriiturii lui Marquez este raşchetat de pe scheletul narativ? O telenovelă, desigur. O producţie de serie care s-ar fi putut numi la fel de bine „Amor latino” sau „Pasiune înflăcărată” (şi în felul ăsta nici n-ar mai fi creat false aşteptări audienţei). Insistenţa obsesivă cu care protagonistul Florentino Ariza îşi urmăreşte iubita, Fermina, nu poate fi văzută decât într-o lumină ridicolă în spaţiul artificial şi neverosimil al ecranizării romanului Dragostea în vremea holerei. Prea puţin timp e acordat aprofundării şi consolidării unei aparenţe credibile a iubirii ce durează peste 50 de ani. În schimb, avem o avalanşă de declaraţii de iubire eternă, fidelitate totală şi dragoste „nesfârşită ca marea”. Scoase din contextul romanesc, ele nu par decât nişte accesorii ieftine din recuzita răsuflată a dulcegăriilor romantice.
Ridicolul e sporit de faptul că regizorul pare să nu se fi putut hotărî dacă să folosească o distribuţie vorbitoare de spaniolă sau de engleză. Aşa că şi-a ales una care vorbeşte o engleză cu accent spaniol! Trupa internaţională de actori, din care fac parte spaniolul Javier Bardem, italianca Giovanna Mezzogiorno, (pe jumătate) americanul Benjamin Bratt, plus alţi câţiva actori de Hollywood cu origini sud-americane, psalmodiază pe diverse voci şi tonuri o veritabilă spangleză, făcând acţiunea să pară că se petrece mai degrabă în New Mexico (care, în ciuda numelui, se află în Statele Unite) decât în Columbia.
Florentino Ariza (jucat de Javier Bardem, într-un rol slab şi greu de asimilat după cel memorabil din Nu există ţară pentru bătrâni) este bărbatul sensibil ce visează la a sa fecioară despletită, pe care nu mai conteneşte să o asemene cu o „zeiţă încoronată”, un „trandafir” sau alte simboluri desuete, şi reuşeşte să fie un campion al ridicolului în acest film. Dincolo de faptul că plânge în braţele mamei, vomită de emoţie şi scrie corespondenţă de afaceri în versuri cu iz romantic, acest personaj se consideră virgin din punct de vedere spiritual şi „fidel” iubitei Fermina, în ciuda faptului că prin pat îi trec peste 600 de amante efemere (ale căror nume le notează cu grijă într-un caiet). În vreme ce în carte simptomele patologice ale iubirii duc la trasarea unei paralele de succes între aceasta şi holeră, dragostea în sine fiind o boală, iar argumentul în favoarea virginităţii e susţinut în rama realismului magic, în film asocierile sunt forţate şi neverosimile. Unica şansă a acestei pelicule este interpretarea ridicolului într-o notă comică – lucru nu foarte greu de realizat după ce vedem o explicită scenă amoroasă în care „performer” e septuagenarul Floretino. Dar declaraţiile înflăcărate de iubire veşnică, serenadele din faţa balconului, scrisorelele de amor puse pripit în plicuri parfumate, alături de o şuviţă de păr, precum şi acordurile romantice scâncite de Shakira pe coloana sonoră a filmului, mă fac să cred că intenţia regizorului rămâne aceea de a se situa într-un registru serios. Din păcate, acest demers transformă iremediabil filmul într-un anacronism fără speranţă, ce utilizează un tipar mult prea vechi şi demonetizat, neîmprospătat nici măcar de ocazionalele peisaje columbiene filmate foarte frumos.
No comments:
Post a Comment