Manelofilia

Mi-a placut articolul din Dilema al lui Vintila Mihailescu despre manele (thanks, Srn) fiindca incearca sa vorbeasca rational si obiectiv despre un fenomen care cred ca defineste in mare masura societatea romaneasca de azi. Fara blamarea ori ridiculizarea solistilor sau a fanilor genului, ci incercand sa analizeze, sa inteleaga de unde se trage amploarea acestui adevarat fenomen cultural. Plus ce spune el despre noi si despre societatea in care traim. Desi isi asuma lipsa unor verdicte sau concluzii cu valoare de adevar absolut, articolul e interesant de citit pentru cum problematizeaza "manelofilia", (printre altele) prin analogie cu diverse alte curente muzicale ce au socat si cutremurat omenirea in diverse momente din istorie.

Fiindca nimic nu mi se pare mai ipocrit decat afirmatiile celor ce incearca sa se disocieze prin incriminare de fenomenul manelelor, de parca ar fi un fel de lepra de care sufera niste vecini cu care n-avem nici o legatura. Cand de fapt el reprezinta preferintele unei majoritati covarsitoare a romanilor! Nemaivorbind de cei care judeca valentele muzicale si lirice ale genului mai ceva ca niste muzicologi de cariera, ori cei care asociaza simplist productia si consumul de manele cu o anumita etnie (si apoi rasufla usurati ca nu fac parte din ea).

In plus, niciodata n-am inteles exact care sunt limitele genului. De exemplu, atunci cand una dintre trupele timisorene ce erau in voga prin anii ’90 canta despre “whisky, bere si femei” se cheama ca produce manele? Sau cand 50 Cent doineste cum ca “My flow, my show brought me the doe / That bought me all my fancy things / My crib, my cars, my pools, my jewels” se cheama tot manea? Dar cand Adrianul Minune canta devastator de autenticul sau „Tutti Frutti Tequilla” in filmul lui Tony Gatlif, Gadjo Dilo?

Chop Shop

Am gasit Chop Shop listat de Roger Ebert pe locul 4 in topul celor mai bune filme din 2008, asa ca am zis why not? Ebert il aseamana cu City of God, probabil pentru ca ambele au drept protagonisti niste pusti carismatici siliti de saracie sa traiasca cruzimile vietii de adult. Adevarul e insa ca viata lui Alejandro si a surorii sale Isamar, la marginea industrial-mizera a cartierului Queens din New York, nu prea aduce decat de la distanta cu mediul imbibat de criminalitate al favelei din Rio in care traiesc micii traficanti de droguri si manuitori precoce de pistoale din City of God. Sunt prea multe momente de pura candoare copilareasca in viata lui Alejandro.

Chop Shop mi-a amintit mai degraba de Slumdog Millionaire. Poate fiindca ambele urmaresc ambitzia chibzuita a micilor protagonisti de a iesi din circuitul mizer al vietii din "slums". Maturitatea cu care, abia atinsi de pubertate, inteleg cat de important e sa joci conform regulilor, dar si sa le incalci uneori, cand se iveste ocazia. Planul copt cu perseverenta si nervozitatea generata de iminentza succesului de a scapa din saracia extrema - Alejandro prin cumpararea unui mic autobuz/restaurant ambulant, iar Jamal prin raspunsul corect la cele doua interogatorii la care e supus in film (in boxa politiei si in fata camerelor de luat vederi). Mirajul lumii paralele pe langa care trec in fiecare zi - redat simbolic de stadionul unde se joaca US Open-ul american, si de jocul "Who wants to be a millionaire" in India.

Lipsit de intorsaturile dramatice si de happy-end-ul dansat din Slumdog Millionaire, Chop Shop isi pastreaza aerul de film independent: un scenariu liniar, cu vagi suisuri sau coborasuri, mai degraba interesat de zugravirea lenta a unei atmosfere decat de asamblarea unui conflict antrenant. Finalul survine brusc si sec, prelungind implicit starea de spirit a filmului dincolo de generic.

Frost/Nixon

Se poate face un film de doua ore doar in jurul unui interviu televizat? Adica se poate lungi si fictionaliza povestea "making-of"-ului pentru a intra in tiparul normal de difuzare la cinema, fara repetitii sau evidentze plicticoase?

Daca filmul e despre celebrul interviu in care (proaspatul fost presedinte) Nixon isi recunoaste pentru prima data vina in scandalul Watergate, si inca in fatza unui jurnalist a carui experienta se cam limita la interviuri cu trupa Bee Gees sau cu alti entertaineri facili ai micului ecran, se pare ca da. Si daca distributia e pe masura, desigur.

Filmul Frost/Nixon pastreaza exact atat cat trebuie din atmosfera teatrala a dramei omonime din care se inspira. Adica dialogurile perfect tzinute in frau ale lui Peter Morgan (ce si-a mai lasat semnatura pe scenariile filmelor The Queen, The Last King of Scotland s.a.), prin care tensiunea se dezvolta exclusiv la nivelul replicilor. Actiunea aproape lipseste din acest film, si totusi nu te poti opri din urmarit - chestie rara la Hollywood. De fapt, nu imi vine in minte nici un alt film recent in care aceasta strategie functioneaza, in afara de Sleuth, cu scenariu (de venerabilul Harold Pinter) adaptat tot dupa o piesa de teatru, si cu doua nume grele ce aduc scena pe micul ecran: Michael Caine si Jude Law. O performanta similara le reuseste si celor doi protagonisti din Frost/Nixon: Frank Lagella (care merita fara doar si poate Oscarul pentru interpretarea lui Nixon, desi are o concurenta redutabila anul asta in persoana lui Sean Penn pentru rolul din Milk) si Michael Sheen (al carui rol mi se pare ca e construit in cea mai mare parte pentru a pune in valoare jocul lui Lagella).

Network

Am revazut cu mai multa atentie Network aseara si mi se pare surprinzator cum un film lansat pe la mijlocul anilor '60 capteaza cu atata clarviziune (la adapostul satirei, ce-i drept) un trend incipient in mass-media, dar care nu s-a concretizat decat mai tarziu. Mi se pare un film obligatoriu pentru ca:

- surprinde exact momentul de cotitura de la care divertismentul a inceput sa devina prevalent in toate coltzishoarele comunicarii televizate, aducand dramatismul lui fortzat pana si pe teritoriul "sacru" al shtirilor; momentul din care circul, hahaiala facila sau stoarcerea lacrimilor de crocodil au devenit fraze-cheie ale succesului;

- demasca naivitatea idealista a rolului de "watch-dog" ce apare inca listat in manualele de jurnalism, si arata clar cum acesta dispare sub presiunea profitului economic;

- desi plasat cu atatia ani in urma in America, am impresia ca surprinde un fenomen ce in Romania abia a prins contur de cativa ani si se concretizeaza incet-incet in toata splendoarea sa cinica: sub patronatul unor personaje/corporatii interesate exclusiv de performanta economica, institutiile de presa n-au cum sa fie altceva decat niste creatoare de circ care se vinde bine.

Calatorie contra cursului timpului

Dacă privim punţile de legătură ce se lăţesc între sferele tematice ale peripeţiilor lui Făt-Frumos (călărindu-şi vajnicul armăsar în căutarea tinereţii fără bătrâneţe) şi Duncan McLeod (încleştându-şi sabia în faţa unor personaje la fel de nemuritoare ca el, în filmul/serialul Highlander), ne-am putea aventura să spunem că imortalitatea reprezintă o temă de mare fascinaţie în imaginarul artistic al multor popoare. Oprirea faustiană a ceasului şi încercarea de a păstra intactă clipa ce întruneşte toate condiţiile fericirii – legate de frumuseţe şi hedonism, dacă ne gândim la Dorian Gray, sau de tinereţe şi vivacitate, dacă ne gândim la Făt-Frumos – pare să bântuie schema fundamentală a multor trame narative, de la paginile vetuste ale cărţilor cu basme la scenariile fantastice plăsmuite în uzina viselor de la Hollywood.

O variaţiune pe această tema găsim şi în povestioară publicată de F. Scott Fitzgerald prin anii ’20 sub numele de Strania poveste a lui Benjamin Button (The Curious Case of Benjamin Button). Însă ea marchează nu atât preocuparea pentru oprirea timpului şi păstrarea clipei, cât pentru reversiunea acestuia. Mai exact, Benjamin Button este un personaj care se naşte într-un stadiu avansat de îmbătrânire şi îşi continuă viaţa ca pe un proces neîncetat de întinerire. Dacă pe la vârsta pubertăţii are alura unui sexagenar, la vârsta a doua el trece de fapt prin adolescenţă, iar la cea de-a treia ajunge în copilărie.

Transpunerea pe marele ecran a acestei călătorii desfăşurate contra cursului firesc al timpului prezintă de la bun început câteva mari provocări. Una dintre ele e găsirea unor specialişti în arta machiajului, capabili să construiască un personaj ce suferă transformări credibile de la o vârstă la alta. În plus, facilă nu este nici cuprinderea întregului curs al unei vieţi în vreo două ore şi jumătate de proiecţie, aglomerarea narativă fiind de obicei invers proporţională cu răbdarea spectatorului. Nu în ultimul rând, episoadele ce marchează diferite vârste ale personajului principal trebuie să fie unite printr-un fir roşu, uşor de distins şi incitant de urmărit. Dacă vă spun că actorul ales pentru a-l reprezenta pe Benjamin Button este nimeni altul decât Brad Pitt – campion al topurilor ce stabilesc bărbaţii cei mai dezirabili din lume –, natura acestui fir roşu devine destul de uşor de intuit, nu-i aşa? E dragostea, desigur!

Dintr-o poveste concentrată pe tema reversiunii ontogenezei, Strania poveste a lui Benjamin Button devine, în cea mai mare parte a sa, un love story. Şi încă unul dramatic, după cum e uşor de bănuit dacă ne gândim la ciudata „boală a întineririi” de care suferă protagonistul. Încă de la început e evident că vieţile lui Benjamin şi ale iubitei sale Daisy (Cate Blanchett), parcurgând cursuri cronologice diametral opuse, se vor întâlni pentru a forma un cuplu împlinit doar pentru o scurtă durată, undeva pe la mijlocul traseului între naştere şi moarte.

Responsabili pentru regândirea poveştii lui F. Scott Fitzgerald în aşa fel încât să se potrivească cerinţelor marelui ecran sunt scenaristul Eric Roth şi regizorul David Fincher. Pe cel dintâi poate vi-l amintiţi ca semnatar al textului ce stă la baza câtorva filme celebre, cum ar fi Forrest Gump sau Munich. Iar pe cel de-al doilea, ca realizator al unor thriller-uri terifiante, precum Se7en, Fight Club sau Panic Room. În ambele cazuri, portofoliul cinematografic pare să creeze aşteptări ce nu îşi găsesc decât în mică măsură răspunsul pe ecran. În Strania poveste a lui Benjamin Button nu găsim aproape nimic din amprenta întunecată a celorlalte filme turnate de Fincher, nimic din suspansul teribil sau din momentele macabre. Cât despre scenaristul Eric Roth, e drept că atât Forrest Gump cât şi Benjamin Button parcurg o lungă serie de aventuri, însă nu prea putem compara geniala zugrăvire a istoriei recente americane prin ochii unui retardat, cu modesta trecere prin viaţă a unui personaj care tot întinereşte. Nici în ceea ce priveşte indispensabila transformare a actorilor prin machiaj, lucrurile nu se situează mereu în favoarea credibilizării personajelor. În rolul bătrânei ce-şi spune povestea pe patul de spital, machiajul lui Cate Blanchett convinge mult mai bine decât în cel al adolescentei cu ten fin ca al unui bebeluş, iar un lucru similar se poate spune şi despre Brad Pitt.

Cu toate posibilele sale slăbiciuni, Strania poveste a lui Benjamin Button a obţinut nu mai puţin de 13 nominalizări pentru premiul Oscar în acest an, deci nu putem decât să deducem că atinge o coardă sensibilă în aşteptările selecţionerilor şi ale publicului. Sau că nimic nu se compară cu a-l revedea pe Brad Pitt (chiar şi numai pentru câteva secvenţe şi chiar dacă imaginea îi e intens prelucrată în post-producţie) cu înfăţişarea de tânăr macho prin care cucerea Hollywood-ul în Thelma şi Louise, pe la începutul anilor ’90.

Despre murături şi alte tehnici de conservare a memoriei

Amintirile puse cu grijă în borcane ermetice, după ce în prealabil au fost împănate cu cele mai aromate şi colorate mirodenii, doar pentru ca apoi să fie scoase peste ani buni sub o nouă înfăţişare, nu sunt o chestie foarte nouă. Poate cele mai celebre au devenit murăturile din cămara lui Salman Rushdie, bibilite de-a lungul câtorva zeci de pagini din “Copiii de la miezul nopţii” de către Padma - martorul veşnic ocupat cu treburi în bucătărie al naraţiunii.

Mutarea tehnicii de conservare din cartea de bucate direct într-unul dintre cele mai celebre volume de beletristică ale sfârşitului de secol nu a fost o treabă uşoară, aşa că obida lui Rushdie i-a adus pe drept brevetul de inventator al unui nou stil de scriitură. Concret, el s-ar putea descrie cam aşa. Se culege o amintire bine coaptă din copilăria reală sau imaginară petrecută într-o ţară depărtată (preferabil colonială), i se protejează cu grijă rădăcina contextuală, împreună cu toate firicelele lexicale ce vor rămâne agăţate o dată cu extragerea din pământul natal, după care se transportă delicat în mediul curat şi steril al bucătăriei britanice. Fără să se lase rugate prea mult, toate uneltele din arsenalul occidental al gătirii succesului – de la posesia unei culturi cu acoperire internaţională şi până la existenţa unui sistem economic eficient prin care produsele culturale se pot autosusţine – se vor pune cuminţi de aici încolo în slujba preparării noii reţete. De regulă amintirile vor fi mărunţite şi încurajate să îşi dezvolte o existenţă de sine stătătoare printr-un proces de fierbere repetată. Fiecare va fi trecută ulterior pe sub un jet lent şi usturător de oţet, apoi răsfăţată prin tăvălire într-o farfurie cu sirop de zahăr. O dată imprimate cu izul dulce-acrişor, ele vor fi aliniate în borcane din sticlă groasă (pentru obţinerea efectului de lupă din exterior), alături de mirodeniile extrase din acelaşi pământ natal depărtat (preferabil colonial).

Atunci când Arundhati Roy şi-a intitulat primul capitol din unicul roman publicat “Murături & conserve Paradis”, multă lume a arătat cu degetul înspre maestrul reţetar Salman Rushdie. “Dumnezeul lucrurilor mărunte”. Din nou India, din nou geografia postcolonială, din nou istoria unei familii povestită de un narator capricios, care după ce a intrat cu un şablon ascuţit în forma unei bucăţi de puzzle prin toate amintirile sale, a învălmăşit totul într-un amestec haotic, şi îţi aruncă acum doar câte un episod o dată. Genul de carte care se joacă cu răbdarea ta de a reconstitui şi cu cheful de a descoperi părţile-lipsă.

Poate cel mai năucitor e acest prim capitol din “Dumnezeul lucrurilor mărunte”. Momeala cu care Roy te prinde în jocul interminabil al construirii naraţiunii din bucăţi este plasată în jurul familiei care conduce Fabrica de Murături şi Conserve “Paradis” din Ayemen, oraşul indian unde oamenii se împart în tangibili (hinduşi sau creştini) şi intangibili (care nu aparţin nici unei caste şi trăiesc pe post de paria). “Selecţia” va fi unul dintre subiectele-manifest din subtextul romanului, dar şi modul în care ea va fi afectată de invazia ideologică marxistă, ce este surprinsă la începuturile ei în India. Dar acestea sunt deja “lucrurile mari”. Revenind la cele “mărunte”, iată-i pe protagonişti. Estha şi Rahel, gemenii bivitelini ai lui Ammu, sora lui Chacko care fusese căsătorită cu un bengalez alcoolic şi se întorsese cu doi copii în casa lui Mammachi, Pappachi şi a lui Baby Kochamma. Estha şi Rahel care sunt egali ca şi vârstă, dar inegali ca perfecţiune cu Sophie Mol, fiica britanică a lui Chacko crescută în Anglia după divorţul de Margaret. (Din nou “puritatea” britanică vs. “impuritatea” indiană). Sophie Mol pentru care a fost făcut un sicriu “special de copii”, căptuşit cu satin, în care ea stă culcată cu “faţa palidă şi la fel de zbârcită ca un deget de spălătoreasă ţinut prea mult în apă”. Cum a murit Sophie Mol? De ce avea pielea “murată”? De ce Ammu şi copiii nu au voie să stea cu restul familiei la înmormântare? Care e motivul ostilităţii lui Chacko? Răbdare!

Astea sunt doar primele dovezi ale faptului că “Dumnezeul lucrurilor mărunte” nu începe cu începutul, ci pur şi simplu este ales un moment aleatoriu în poveste în care autoarea s-a gândit să ne introducă. Trebuie să mărturisesc – după primele pagini m-am trezit într-o ceaţă totală cu privire la personaje şi gradele de rudenie dintre ele. Cred că sunt două alternative aici – fie citeşti totul cu creionul în mână şi tot revii pentru ca lucrurile să prindă un contur logic, fie primeşti povestea aşa cum ţi-o dăruieşte Roy – “dintr-o răsuflare”. Pentru că, spune ea, “Când scriu e ca şi când respir…şi nu respiri de două ori aceeaşi răsuflare”. Corect. Deci trebuie să avem încredere în capacitatea ei de a “turna” totul dintr-odată, fără tăieturi, fără editări. Ce iese de aici? Impresia aceea unică a faptului că totul îţi este povestit chiar de Roy în persoană, cu toate frumuseţile şi neajunsurile stilului oral. Multe paranteze. Multe “lucruri mărunte”. Arundhati Roy e o mare maestră în inventarea de etichete pentru aceste “lucruri mărunte”, în modelarea limbii engleze până când încape în acele cadre de definiţie pe care ea le lipeşte pe sentimente şi senzaţii. E absolut captivant modul în care reuşeşte să rezume un episod la o stare ce va reveni recurent într-un roman unde vocea narativă este în cea mai mare parte cea a unui copil. E vorba de Rahel care se întoarce la maturitate în Ayemen doar pentru a se reîntâlni cu Estha – fratele geamăn cu care nu semăna aproape deloc, dar cu care visa aceleaşi vise, şi spre care avea deschisă o cale empatică de nedistrus. Povestea despărţirii şi reîntâlnirii celor doi asigură de fapt cele două “capete” ale naraţiunii. Tot restul se întâmplă “între” – îndrăzneala lui Ammu de a se îndrăgosti de un intangibil (însuşi Dumnezeul lucrurilor mărunte!), întâmplările tragice care decurg de aici, întreg destinul ce se îndreaptă spre decădere al familiei. Da, sună ca un story ce putea fi semnat de Rushdie sau de un sud-american în deja arhi-folositul şablonul al realismului magic. Şi cu toate astea “Dumnezeul lucrurilor mărunte”, primul şi până acum unicul roman publicat de autoarea indiană, a fost laureat al uneia dintre cele mai prestigioase distincţii britanice – Booker Prize. De ce? Nu pentru că scrie o poveste nouă, ci pentru că aduce un nou mod de a povesti. Pentru că te ademeneşte cu un text ritmat, extrem de bine scris, prin noianul de multe ori fără sens al descrierilor “mărunte”, îţi câştigă încrederea pentru ca la final să te invite să faci un pas înapoi şi să te minunezi în faţa imaginii “mari” construite.

Cât despre brevetul reţetei de murături, iată ce spune când e comparată cu Rushdie: “Cred că această comparaţie e doar un răspuns leneş. Pentru toţi cei care au dubii, dacă apare un autor indian, comparaţi-l imediat cu Rushdie, fiindcă el e cel mai renumit!”. Puţin orgoliu, puţină bravadă, dar asemănarea cu Rushdie rămâne totuşi strict una de suprafaţă. Rămâne să vedem cu câtă putere se va susţine noua voce a lui Arundhati Roy.

The Changeling

Pe langa faptul ca dramatismul crimelor de copii petrecute la finalul anilor '20 la ferma Wineville de langa Los Angeles reprezinta un subiect ce se preteaza perfect pentru o productie thriller facuta la Hollywood, si faptul ca Angelina Jolie face un rol pentru care merita fara indoiala un Oscar, altul e lucrul care mi-a ramas cel mai pregnant in minte la finalul acestui film.

Mi-a placut Changeling mai ales pentru ca reprezinta un caz de esec al institutiilor publice - tarate, in perioada respectiva, de coruptie si abuz de putere -, dar care e salvat (macar partial) prin interventia societatii civile. Pe parcursul filmului, nu m-am putut abtine de la a ma intreba daca o astfel de interventie ar fi posibila intr-o societate ca cea romaneasca. Daca oamenii ar iesi in strada vreodata sa protesteze, enervati de un eveniment ce pune capac unui lung sir de abuzuri facute de o institutie ca politia. Ori administratia publica, ori spitalele. Sau daca mass-media isi mai permite independenta pe care o are in filmul asta, si daca biserica a avut-o vreodata. Intr-un cuvant, daca exista o masa de oameni atenta la ce se intampla in societate (deci care se uita si la altceva decat OTV si citeste si altceva decat Libertatea) si care e gata sa protesteze atunci cand ceva este in neregula. Sau era protestelor de strada s-a incheiat odata cu deschiderea de supermarketuri?

Waltz with Bashir

Din ce cauza ne amintim doar selectiv fragmente din evenimente ce ni s-au intamplat in trecut? De ce uneori uitam lucruri pe care le-am crezut cruciale la un moment dat, sau imprumutam bucati din amintirile altora? Faptul ca memoria functioneaza ca un organism viu, volatil si dinamic, ce include sau exclude detalii intr-un ritm pe care nu-l putem controla - asta e una dintre temele de fond ale filmului Waltz with Bashir.

Subiectul concret este rememorarea razboiului dintre Israel si Liban de la inceputul anilor '80. Filmul e centrat pe incercarile lui Ari Folman - acum un regizor de film pe la 40 de ani - de a-si stapani volatilitatea memoriei, scormonind dupa un episod pe care creierul sau pare ca refuza sa il fi pastrat: masacrul de la Sabra si Shatila, la care Folman a fost de fatza ca soldat in armata israeliana la 19 ani.

Filmul urmareste efortul de documentarist al regizorului in incercarea de a reconstitui o amintire ce ar trebui sa ii apartina. Sunt intervievati colegi din fostul lui regiment, psihologi, prieteni...Drumul catre redescoperirea detaliilor masacrului (ca pe o serie de experiente externe, ale altcuiva, eventual vazute la TV) are un traseu intortocheat, pe care se intalnesc paralele intre lagarul de la Varsovia si cele de Sabra si Shatila; "valsul" dement al unui soldat innebunit de frica in fatza unui poster imens cu presedintele palestinian Bashir Gemayel, in timpul invadarii Beirutului; vina latenta, imposibil de articulat in cuvinte. Finalul e crud si brutal, scotand violent si definitiv din masa uitarii un episod care nu are ce cauta acolo.

Zilele regelui

Recunosc ca am mers pe mana lui Marius Chivu de data asta, fiindca il stiu ca fiind mai degraba prudent cand vine vorba de evaluat calitatea literaturii romanesti ce se scrie acum, si in nici un caz generos cu laudele. Asa ca in ziua cand l-am citit zicand ca "Filip Florian este un scriitor rar, iar Zilele regelui, un statement al artei sale. Începem să avem roman.", m-am oprit in drum spre casa si mi-am cumparat cartea. Marturisesc ca m-a incurajat si cronica lui Doris Mironescu din Suplimentul de cultura, si chiar si porcarioarele de pe blogul lui Istodor tzesute pe marginea cartzii.

Romanul Zilele regelui n-a cazut deloc sub asteptari, pana la ultima fila. Sunt multe lucruri care mi-au ramas in minte, dar daca ar fi sa fac o selectie a pasajelor pe care mi-a facut cea mai mare placere sa le citesc ar trebui sa mentionez neaparat psalmii scrijelitzi de motanul Siegfried in tapitzeria galbena a scaunelor din sufrageria lui Joseph Strauss, parfumul cosmopolit (complet disparut azi) al Lipscaniului din a doua jumatate a anilor 1800, aerul fascinant si exotic al unui Bukarest care azi cu greu se mai face suportabil. Nemaivorbind de schitzarea atat de vie a Regelui Carol si de farmecul fictiunii istoriografice.

Maja Desnuda / Vestida şi alte fetişuri

Odată văzute, celebrele picturi ale lui Goya înfăţişând lasciva Maja tolanită senzual pe un divan dispar cu greu din mintea privitorului, chiar şi când acesta nu este un iniţiat. Poate şi datorită controversei ce le înconjoară. Cu toate că sexualitatea debordantă a tabloului La Maja Desnuda se vrea compensată prin voluptatea potolită a versiunii pictate ulterior, cu numele La Maja Vestida (despre care se spune că a fost comandată special pentru a acoperi nudul etalat cu neobişnuită dezinvoltură), lucrările tot i-au atras lui Goya furia Inchiziţiei şi l-au costat postul de pictor la curtea spaniolă. Exhibarea atât de făţişă a goliciunii e aproape unică în pictura peninsulei de la începutul secolului XIX, iar erotismul dogoritor al primei Maja pare să se facă simţit chiar şi în varianta în care trupul apare îmbrăcat. Poate tocmai complementaritatea bizară a celor două picturi sau poate ideea că sexualitatea expusă dezinvolt face cam la fel de multe furori astăzi, reprezintă raţiunea pentru care ambele tablouri au fost alese pe post de laitmotiv al filmului Elegy. Din noianul de referiri la istoria artei prezente în cartea din care se inspiră pelicula – Animal pe moarte de Philip Roth – cele două reprezentări ale Majei sunt anexate pe post de fetiş personajului principal, David Kepesh.

Simulări ale câtorva detalii ce desăvârşesc atmosfera din jurul personajului feminin al lui Goya apar în câteva momente-cheie. Faptul că sexagenarul profesor şi critic cultural faimos David Kepesh (Ben Kingsley) vede o asemănare între privirea Majei şi cea a mult mai tinerei sale (şi teribil de atrăgătoarei) Consuela Castillo (Penelope Cruz) pare să fie liantul relaţiei ce consumă substanţa filmului Elegy. Privirea modelului ales de Goya reprezintă punctul de cotitură al primei conversaţii dintre cei doi, când banalele replici trec de la nivelul lâncezit al convenţiei la o discuţie personală, ce anunţă iminenta apropiere. Detalii din picturile-fetiş sunt descoperite şi în intimitatea ce se dezvoltă între cei doi. Evaluarea perfecţiunii trupeşti, unghiurile vizuale din care e admirată Consuela par dictate de liniile de susţinere ale celor două lucrări semnate de Goya. Poate cea mai evidentă referinţă la cel de-al doilea tablou cu Maja apare spre final: Consuela se lasă fotografiată în semi-nud, expunându-şi sânii cu acelaşi abandon senzual al timidităţii şi modestiei redat de poziţia braţelor din pictura lui Goya.

Deşi partea cea mai consistentă a filmului e ocupată cu dezvăluirea modului în care evoluează povestea de dragoste, punctată pe note molcome cântate la pian, centrală rămâne până la final doar traiectoria ficţională a lui David Kepesh. Mai exact, modul în care acesta reuşeşte să îşi gestioneze statutul de “om bătrân”: conflictul dintre un spirit ce se vrea extrem de proaspăt, independent, mereu gata de noi experimente, şi trupul în continuă degradare. Încă din deschiderea filmului, Kepesh încearcă o descriere a acestui conflict şi a provocărilor ridicate de vârstă, cu un citat din Bette Davis – “bătrâneţea nu este pentru fătălăi” – şi altul din Tolstoi – “bătrâneţea e cea mai mare surpriză a vieţii”. Conştientizarea senectuţii devine un filtru de analiză al legăturii şi îl împinge pe Kepesh spre acţiuni de care nu s-ar fi crezut capabil cu câţiva ani în urmă. Adversar convins al mariajului şi relaţiilor de lungă durată, poate chiar puţin afemeiat, el se observă devenind un iubit posesiv şi gelos, capabil să se umilească fără rezerve pentru a-şi asigura atenţia şi afecţiunea necondiţionată a Consuelei.

Ce surprinde în redarea acestei poveşti de dragoste e abundenţa platitudinilor la care e condamnat discursul amoros. Pe cât de incitante sunt replicile lui Kepesh selectate din emisiuni culturale televizate sau din cadrul cursurilor pe care le predă, pe atât de banale sunt cele prin care îşi arată afecţiunea faţă de Consuela. Există atâtea mii de filme în care iubitul îi cântă iubitei la pian, îi laudă frumuseţea trupului, o numeşte extatic “o adevărată operă de artă”, îi promite o vizită la Veneţia, se plimbă cu ea pe plajă ş.a., încât prezenţa acestor gesturi în Elegy pare la un moment dat să arate ambiţia regizoarei Isabel Coixet de a aduna la un loc cât mai multe clişee de un romantism la preţ redus. Faptul că la începutul fiecăreia dintre aceste scene ce descriu povestea de dragoste se poate prevedea destul de uşor ce urmează să se întâmple şi, de cele mai multe ori, ce replici urmează să fie spuse, a cam distrus plăcerea vizionării pentru suprasemnată. La fel ca în cazul ecranizării romanului Pata umană, despre care scriam acum câteva luni, carisma auctorială a lui Philip Roth transcende greu pagina de carte. Dar dacă nu vă deranjează foarte tare romantismul desuet, filmul Elegy poate reprezenta o binevenită reîntâlnire cu ceva din simbolistica picturilor lui Goya şi chiar cu câte ceva (puţin, ce-i drept!) din spiritul textelor lui Roth.

Diarios de motocicleta

Cu scenariul inspirat chiar din cartea lui Che, filmul diseca originile acelui mit urban al lumii occidentale pe care il intalnim branduit in rosu pe tricourile studentilor boemi cu lectura suplimentara din Marx adusa trendy la zi (si care-l irita rau pe Plesu & co.). Dar e fain ca le diseca subtil. In Diarios de motocicleta nu apare nimic din aura grandioaso-mitologica pe care o are Guevara in alte documentare sau povestiri urbane. De fapt, daca nu stii dinainte ca filmul il are drept protagonist pe marele revolutionar sud-american, s-ar putea sa nici nu-ti dai seama pornind doar de la aventurile expuse pe ecran. Iar asta pentru ca totul se intampla inainte ca Ernesto sa devina acel "CHE" scris cu litere de-o schioapa in istoria continentului latino-american. Daca insa stii cate ceva despre istoria personajului inainte de a te aseza la film, implicatii prevestitoare apar in subtextul scenariului destul de clar definite in cateva randuri. Efectul coroziv al politicilor economice nord-americane asupra unor tari ca Argentina si Columbia apar expuse, dar fara un manifest atasat, lasand privitorul sa deduca singur - daca are chef - contextul mai larg la care se face apel. Daca n-are chef, ramane oricand optiunea citirii filmului doar ca pe o serie de aventuri pe (si pe langa) motocicleta. Bine spusa si antrenanta.

Viaţa secretă a albinelor

“Mi-am ucis mama pe când aveam patru ani. Asta e tot ceea ce ştiu despre mine”. Aceste două fraze, rostite cu o maturitate răvăşitoare de naratoarea de doar 14 ani, sunt cele cu care începe filmul Viaţa secretă a albinelor (The Secret Life of Bees). Dacă situarea bufeului dramatic la începutul unei naraţiuni filmate vi se pare o tehnică vag cunoscută, dar totuşi nu puteţi identifica unde aţi mai văzut-o, daţi-mi voie să vă ajut. Nu, nu e vorba de un episod narat ca Poveştire adevărată şi nici de unul folosit ca intro de prezentatoarea cu hipersensibilitate cultivată a unei emisiuni gen Iartă-mă. Dar suntem pe aproape. Viaţa secretă a albinelor are tonul sentimental al unei drame difuzate pe Hallmark. Cunoaşteţi genul? E vorba de acele poveşti în care un personaj feminin este urmărit prin chinurile victimizării (a căror cauză este de obicei un personaj masculin despotic) şi mai apoi transcende spre triumful descoperirii unei extraordinare forţe interioare şi a capacităţii de a-şi autodefini independenţa. Mai mult decât atât, în filmul de faţă substratul feminist este dublat de tema discriminării rasiale, aşa că în joc sunt aruncate toate ingredientele necesare unei drame storcătoare de lacrimi. Însă dulcegăriile sunt livrate atent, cu linguriţa cea mai mică.

Lily Owens este eroina ce, la doar 14 ani, are curajul nu numai de a se răzvrăti împotriva unui tată abuziv, dar şi de a face un manifest antirasism. Acţiunea debutează într-un orăşel din Carolina de Sud, în vara lui 1964, când proaspăt adoptata lege menită să pună capăt segregării rasiale în Statele Unite era întâmpinată cu rezistenţă de conservatorii albi. Într-unul dintre momentele-cheie de la începutul filmului, Lily ia apărarea în public doicei sale de culoare, Rosaleen, generând astfel un şir de evenimente ce le va transforma pe amândouă în fugare de oamenii legii. Dar nu vă lăsaţi înşelaţi de decor şi de aparenţe: Lily nu se transformă nici în Huckleberry Finn şi nici în Holden Caulfield. Dorinţa de aventură a celui dintâi şi rebeliunea adolescentină a celui de-al doilea se găsesc doar în doze minuscule în cazul lui Lily. Cu o personalitate mult mai puţin sofisticat creionată, fără prea multe conuri de umbră sau ascunzişuri ce aşteaptă să fie dezvăluite, eroina se află în căutarea unui singur lucru: afecţiunea maternă.

Regizat de cvasinecunoscuta Gina Prince-Blythewood după romanul omonim al scriitoarei americane Sue Monk Kidd, Viaţa secretă a albinelor este printre primele lungmetraje cu care realizatoarea apare la Hollywood. Ea avut însă destule alte colaborări anterioare, la seriale şi filme de televiziune. Astfel se explică modul în care dramatismul specific producţiilor pentru micul ecran este ataşat acestui film. Astfel, dar şi prin faptul că o mare parte din distribuţie e formată din actori de ocazie. Trei dintre cele cinci nume listate pe afişul filmului au carieră full-time în industria muzicală şi doar contacte sporadice cu marele ecran. Ele sunt Alicia Keys şi Queen Latifah, ambele cu ştate vechi în topurile rap şi r’n’b de la MTV, şi Jennifer Hudson, finalistă a celebrului reality show American Idol (un fel de Megastar de peste ocean) şi apoi posesoare a unui Oscar pentru rolul din muzicalul Dreamgirls.

Cu toate astea, cele trei reuşesc performanţe onorabile pe parcursul celor aproape două ore de film, fără a ieşi însă în evidenţă în mod special. Dar rolul care convinge cu adevărat este cel al eroinei principale, Lily, jucată de Dakota Fanning. Abia aflată la finalul pubertăţii, însă pe deplin familiarizată cu viaţa pe platourile de filmare după numeroasele producţii în care a jucat, domnişoara Fanning face cel mai reuşit rol în acest scenariu. Iar asta pentru că reuşeşte să juxtapună o atitudine aproape nefiresc de matură, însă explicabilă în economia scenariului, peste alura copilărească. Dincolo de feţişoara aparent pubertină, de zâmbetul ce apare rar şi cu zgârcenie, în mimica lui Lily se citesc simptomele unei copilării lipsite de afecţiune. În cearcănele adânci şi privirea gravă, ambele bizare pe chipul de 14 ani, stă dovada maturizării ei forţate. Greutatea vinei de a-şi fi ucis propria mamă, chiar dacă printr-un accident, se află întipărită vizibil în întreaga evoluţie a acestui personaj.

Plecarea lui Lily din casa condusă de un tată incapabil de afecţiune, alături de doica ei de culoare, deschide drumul către căminul în care amândouă îşi vor găsi liniştea, căldura şi gustul literalmente dulce al vieţii. Este vorba de ferma celor trei surori de culoare – August, May şi June Boatwright – care trăiesc din creşterea albinelor. Folosite succesiv ca metafore pentru lucrurile ce lipsesc şi ce apar în viaţa lui Lily, albinele şi “viaţa lor secretă” sunt laitmotivul unui film ce, deşi evoluează previzibil, îşi păstrează credibilitatea, evitând jucarea cărţii sentimentalismului excesiv. Iar asta chiar dacă toate personajele se “îndulcesc” în mod regulat cu multă miere.

Dumber and dumber

Mi-a placut editorialul lui Florin Negrutiu din "Gandul" de azi fiindca:

- surprinde (auto)ironic prostul obicei al presei de a specula la nesfarsit, in mare parte doar pentru a umple cu ceva spatiul de emisie, pe marginea unor lucruri total nefundamentate in real.

- isi asuma o pozitie in afara discursului presei, de unde priveste critic si denunta obiceiurile tabloidizante intrate in uz chiar si in cazul canalelor media care se pretind "de calitate".

- descrie tonul ieftin al discursului public, marcat de atat de putina substanta si atat de multa demagogie. Partea trista e ca se intampla si la case mai mari.

Fete, corsete şi plânsete

În rândul regizorilor ce îşi încearcă vocea cinematografică pe tonurile ficţiunii istoriografice, reîmprospătate după reţeta canonului postmodern, britanicul Justin Chadwick cu al său film Cealaltă fată Boleyn (The Other Boleyn Girl) se înscrie pe o traiectorie aparte. La fel ca alţi câţiva practicanţi cunoscuţi ai genului – cum ar fi Clint Eastwood şi ale sale Scrisori din Iwo Jima, sau Peter Webber, ce recrează povestea Fetei cu cercel de perlă pornind de la romanul lui Tracy Chevalier –, Chadwick spune povestea unui personaj marginal, ce apare rar sau deloc în manualele de istorie. Scopul filmului nu este creionarea cât mai cuprinzătoare a unei biografii istorice celebre, ca în Alexander de Oliver Stone, de exemplu, ci ţeserea de iţe ficţionale pe marginea unui personaj istoric minor, dar al cărui destin se intersectează în mod crucial cu cel al unui nume de referinţă. Aşadar, partea covârşitoare a peliculei Cealaltă fată Boleyn tratează o felie aparent banală din începutul britanic al secolului al XVI-lea, fiind concentrată pe competiţia romantică dintre cele două fiice ale familiei aristocrate Boleyn – nume ce adesea nu ocupă mai mult de o notă de subsol în manualele de istorie – pentru rolul de metresă, respectiv soţie, a lui Henric al VIII-lea. Abia la final aflăm că adevărata miză a poveştii este trasarea controversatei filiaţii a Reginei Elizabeta – fiica lui Anne Boleyn – care avea să ajungă pe tron la câţiva ani după decapitarea despotică a mamei sale şi să rămână acolo pentru aproape jumătate de secol, schimbând covârşitor alura culturală, politică şi religioasă a Regatului.

Rezidente succesive ale dormitorului lui Henric al VIII-lea, Mary (Scarlett Johansson) şi Anne Boleyn (Natalie Portman) sunt prezentate după modelul stereotipizat al unui duo antagonic: “fiica bună” vs. “fiica rea”. Ambelor profiluri le este asortat câte un set de arme ale seducţiei. Mary este blonda virginală şi cuminte, obedientă şi supusă până la limita prostiei (dar, să fim înţeleşi, lipsa de inteligenţă este mereu o calitate pentru un personaj feminin, în arhetipul după care operează filmul!). De cealaltă parte, Anne este “vampa”. Adică bruneta îndrăzneaţă şi afurisită, ce stăpâneşte la perfecţie tehnicile de atragere şi devorare a pradei masculine, ce concediază cu un zâmbet ironic modestele pretenţii de metresă ale lui Mary, şi ţinteşte mult mai sus, adică la tronul de regină. Pentru motive evident diferite, Henric al VIII-lea (Eric Bana) se îndrăgosteşte succesiv de cele două. De altfel, întocmai ca ele, el îşi arborează demonstrativ trăsăturile arhetipale ce îi corespund rolului – este monarhul omnipotent şi despotic, iraţional şi capricios, capabil să îşi pună poziţia şi ţara în pericol declanşând un conflict cu papalitatea pentru a o putea lua pe Anne de nevastă, doar pentru ca la câţiva ani după, aflat sub aceeaşi zodie a arbitrarului, să fie responsabil de uciderea ei prin decapitare.

Lipsa acută de nuanţe în creionarea personajelor şi modul demonstrativ-teatral cu care acestea îşi joacă rolul monocrom sunt doar două dintre motivele pentru care filmul Cealaltă fată Boleyn va naşte clipiri somnoroase şi căscaturi plictisite din partea privitorilor. Un altul este melodramatismul. Nu există personaj notabil în film care să nu se abandoneze cel puţin o dată lacrimilor sau care să nu aibă vreo ieşire forţată de isterie. Iar câştigătoare de departe la categoria abundenţei plânsetelor şi văicărelilor sunt, desigur, surorile Boleyn. Suspinând tremurat în corsetele lor pre-elisabetane, Mary şi Anne nu contenesc cu lacrimile, jucându-şi supradramatizat rolurile de victimă recurentă. Nici măcar scenografia filmului nu se ridică la înălţime, cei interesaţi de aceste aspecte istorice fiind mult mai câştigaţi de vizionarea filmului Elizabeth: Epoca de aur (Elizabeth: The Golden Age), ale cărui costume create de Alexandra Byrne au fost premiate cu Oscar în 2007. Deşi creatoarea de costume din echipa de filmare a Celeilalte fete Boleyn este ea însăşi posesoarea a doua celebre statuete decernate de Academia Americană de Film, pentru Shakespeare in love şi Aviatorul, aici nu reuşeşte să contribuie cu o încărcătură estetică notabilă.

Aşadar, unicul merit al peliculei rămâne abordarea subiectului controversat al descendenţei Reginei Elizabeta (deşi acurateţea istorică nu este tocmai un punct forte nici pentru film şi nici pentru romanul autoarei Philippa Gregory, după care a fost scris scenariul), iar marele său minus este transformarea sa într-unul de telenovelă. Până şi temele care ar putea stârni atenţie şi indignare, cum ar fi prostituţia instituţionalizată ale cărei victime devin cele două surori, cinismul familiei ce le tratează ca pe o marfă ş.a., devin superflue în cadrul siropos al melodramei.

Some films I’ve seen recently

Wall–E. Would you believe it’s possible to make up a 2-hour love story between 2 robots while avoiding artificiality, clichés and boring/sappy episodes? The author of this film proves it is. However, the love story is not the main narrative thread, but a lateral one, while the main idea I think centers around a cutely-packed yet very well defined critique of consumer society and a look at the grim future it will very likely lead us to. What's frustrating is, of course, how Disney manages to come up with a "deus ex machina" solution that would save humanity from that grim future. Yes, the freaking happy ending!

Iron Man. This must be the worst film I’ve seen in a while. Discouragingly predictable – there wasn’t even one scene that surprised me in any way. Is there anything worse in a movie?

Gomorra. A film made after the book of Roberto Saviani, introducing the underworld of Naples' mafia and the way it stretches over everything, even "harmless" business sectors like fashion or recycling. Frankly, I wanted to watch it mostly because of the controversy surrounding the story of its making, i.e. how the fiction writer engages with terrorism (which brought about older interests raised by DeLillo's Mao II) However, I do understand where all those awards come from. My only comment is related to the film’s fragmentariness – lots of loose ends and pieces that don’t connect in a very clear way.

Katyn. Wajda’s film on the Katyn massacre – definitely a must-see. Particularly appreciated how the tension builds throughout the two hours and then bursts out in the final part. Truly powerful ending!

Mongol

Kazakhstan-produced film Mongol was nominated last year for a Best Foreign Language film Oscar, and since I haven’t seen a film coming from an ex-Soviet country in a long while, this was a very pleasant surprise! Though I do understand many Mongolians might complain about the story being filled with historical inaccuracies (but, hey, this is fiction!) and Genghis himself being played by a Japanese actor (!), this was a wonderful cinematic experience to me. Here are some of the random reasons:

- The screenplay saves the “punch line” for the very last minute. Although the film is announced as re-enacting parts of the famous Mongol leader’s Genghis Khan life and ascension to power, including his time as a tortured prisoner at 9 years old and afterwards as a slave, you only find this in one of the very last frames. Until then, this is only the story of Temujin, a character whose destiny develops in late 1100s. That is a nice and innovative twist to the narrative. Attempting to cover all of Genghis' reign as a Mongol emperor would have been obviously too much for a 2-hour screening.

- How the monk enacts one of Hannah Arendt’s theories on the way totalitarian regimes work through self-fulfilling prophecies – reality is shaped so as to become the prophecy and future potentialities are organizing present action (see part three from The Origins of Totalitarianism).

- How the sights are captured on film. You almost wouldn’t believe this is a low-budget judging by how the large spaces of the “stepa mongola” are filmed – the colors, the filming angles, the faces etc.

- How the battle scenes are rendered on screen. Though I’m definitely not a big fan of war movies, I believe the battle scenes in this one would make a connoisseur gaze with admiration. Again, this proves that the film can easily compete with any Hollywood production of the kind, though its budget is probably less than half.

Încântat de cunoştinţă

Romania - Piacere di conoscerti + varianta spaniola.

Pretty cool campaigns & websites.

Etyl

Nice voice / act I recently discovered (thanks, Srn!)

Coppola: Portretul regizorului în tinereţe (văzut din loja senectuţii)

În galeria titlurilor cinematografice care au marcat definitoriu alura Hollywood-ului în a doua jumătate a secolului trecut, multe dintre producţiile lui Francis Ford Coppola deţin locuri proeminente. Printre ele se numără cele trei părţi ale filmului Naşul (The Godfather) – primele două regizate în anii ’70 şi responsabile pentru propulsarea câtorva actori, cum ar fi Al Pacino, Marlon Brando şi Robert De Niro, spre o carieră de mari proporţii în “industria viselor”. În aceeaşi categorie intră Apocalipsa acum (Apocalypse Now) – filmul aclamat de criticii culturali şi de film deopotrivă pentru tonul răspicat cu care descrie chipul tumultuous al Americii în timpul războiului din Vietnam. Am mai putea aminti adaptarea cărţii lui Bram Stoker, Dracula, care ne făcea să constatăm amuzaţi pe la începutul anilor ’90 cum arăta imaginea Transilvaniei împachetată à la Hollywood. Sau Peggy Sue se mărită (Peggy Sue got married), filmul în care Kathleen Turner şi Nicholas Cage trăiesc o poveste de dragoste cu multe suişuri şi coborâşuri lăbărţate cu ambiţie SF peste câteva decenii.

E uşor de înţeles de ce venirea în România a unui regizor responsabil pentru producerea atât de multor titluri antologice din istoria cinematografului american a stârnit efervescenţă în rândul presei şi al oamenilor de film autohtoni în 2005. Maestrul nu numai că alesese mica noastră ţărişoară provincială pentru a turna o peliculă, dar era hotărât să facă echipă cu actori şi oameni de producţie locali. În plus, el însuşi a ţinut să precizeze că nu se află aici din cauza constrângerilor financiare ale unui film cu buget mic, ci pentru că aici este locul firesc de filmare a ecranizării uneia dintre creaţiile literare ale lui Mircea Eliade. Treaba a stârnit un şir continuu de aplauze timp de 18 luni cât au durat filmările, cadenţate de micile subiecte de ştire mai mult sau mai puţin inventate de presă pe parcurs: cum preşedintele Băsescu l-a invitat la dans pe regizor, cum a zis Coppola cât de frumoşi şi talentaţi sunt actorii români, cum s-a infiripat o idilă între Coppola şi Loredana Groza ş.a.

Ceea ce s-a spus mai rar sau deloc în legătură cu regizorul este că, la data venirii sale în România, acesta practic se lăsase de făcut filme. De la ecranizarea Omului care aduce ploaia de John Grisham în 1997 – pasabilă, dar departe de succesul filmelor menţionate mai sus –, Coppola abandonase scaunul regizoral pentru a se dedica unui business de familie, într-o industrie depărtată de platourile de filmare: cea a fabricării vinului. Iată de ce nu e foarte surprinzător că, deşi regizată de un nume din “galeria granzilor americani”, ecranizarea cărţii lui Mircea Eliade, Tinereţe fără tinereţe, pare a aluneca în afara cunoscutei matriţe folosite la fabricarea previzibilă a producţiilor de serie cu succes măsurat la box-office. După cum mărturiseşte însuşi autorul peliculei, acesta nu este un film tipic hollywoodian. Scris, regizat şi în mare parte finanţat de însuşi Francis Ford Coppola, acest tur de forţă cinematografic este descris confesiv de autor drept o încercare de a înţelege “ce înseamnă viaţa, realitatea şi conştiinţa cu adevărat”. Din loja senectuţii, regizorul mărturiseşte că succesul trilogiei Naşul l-a deturnat de la intenţiile iniţiale pe care le avusese în cariera de regizor, iar acum este pregătit să se întoarcă la ceea ar fi vrut să facă în tinereţe în cinema. Pe o piaţă dominată de producţii comerciale, el spune că e pregătit să îşi asume “riscul” de a face filme de artă, care să-i reflecte interesele intelectuale.

Iar Tinereţe fără tinereţe este cu siguranţa un film “de mare risc”. Deşi plin de scene frumos de privit chiar şi fără sonor, care amintesc de atmosfera noir şi de decadenţa maladivă a camerelor roşii din filmele lui David Lynch, filmul este greu de descris ca un ansamblu coerent de întâmplări. Carenţe nu sunt vizibile doar la nivelul fluenţei scenariului, ci şi în secvenţialitatea tonurilor. Legătura dintre conflictul amoros şi grandiosul proiect de realizare a unei istorii a limbajului, ce asigură unitatea poveştii lui Eliade, este insuficient şi neconvingător dezvoltată în film. Apoi, e imposibil să nu observi teatralitatea forţată cu care Alexandra Maria Lara, în rolul Veronicăi / Laurei, bolboroseşte cuvinte într-o limbă moartă. Sau cel artificial în care Tim Roth, în rolul lui Dominic Matei, subliniază apăsat diverse concluzii absolut evidente, vorbeşte cu un alter ego malefic sau se trezeşte cu flori de trandafiri în braţe (există oare vreun simbol mai demonetizat al dragostei decât trandafirul?). Nici măcar Bruno Ganz, care a făcut recent un rol absolut superb în Ultimele zile ale lui Hitler, nu reuşeşte să-şi translateze partea din scenariu într-o prezenţă credibilă şi notabilă pe ecran. Voi fi sinceră: filmul merită văzut numai dacă aveţi curiozitatea sau simţiţi datoria de a observa cum a putut fi Eliade citit şi interpretat pe peliculă de un (fost) mare regizor. Altfel, cele două ore şi jumătate de proiecţie nu vor aduce decât puţine momente de revelaţie şi scene care amintesc vag de semnătura unui autor de film notabil.

Boogie

Official website
Background: Neptun / Olimp de 1 mai. Litoralul romanesc in ruina. Plin de locuri a caror semnificatie e blocata exclusiv in trecut: cladirea vetusta a Amfiteatrului din Olimp, locul de pe plaja unde “polonezii veneau sa vanda tot felul de creme; se imbulzea lumea de parca ar fi fost nu stiu ce”, sala de bowling din Mamaia, fosta vila a lui Ceausescu, cu legendarii fazani din curtea luxurianta. Prezentul e doar un pretext pentru reconfirmarea minei perdante a acestei tari in comparatie cu oricare alta: “la greci”, “la turci” si chiar si “la bulgari” litoralul arata incomparabil mai bine.
Foreground: Bogdan-Boogie + sotie + copil merg la mare de 1 mai intr-o scurta vacanta. El se intalneste intamplator cu doi fosti colegi de liceu, de care il leaga perioada marilor experimente adolescentine. Cei trei “baieti”, acum in jur de 30 de ani, petrec o noapte ce simuleaza stangaci, nostalgic si finalmente trist spiritul varstei adolescente.
De ce e fain de vazut? Pentru modul in care portretizeaza o intreaga generatie ce si-a trait finalul adolescentei in primii ani de dupa revolutie – nostalgia, teama patologica de a fi neintegrat sau perdant, complexul de inferioritate, agresivitatea pasiva, tristetea informa de a trai intr-o tara aflat pe ultimul loc la orice, marcata inca de uratenia si griul marilor constructii comuniste, acum ajunse in ruina. Dialogurile sunt perfect scrise, absolut autentice, si cred ca Radu Muntean e un regizor mare de lung metraje, chit ca isi ocupa cea mai mare parte a timpului cu reclame. Mi-a placut mai ales cum, la fel ca in Furia, reuseste sa tina bine in frau, pentru mai bine de jumatate din film, un scenariu lipsit de conflicte majore, pentru ca apoi sa dea lovitura de gratie spre final.