Cate

Les amours imaginaires

French film night. Quebecoise, de fapt. A fost acum câteva seri şi încă păstrez în spatele pleoapelor delirul estetic à la Betrolucci produs de Xavier Dolan în această mică bijuterie fetişistă numită Les amours imaginaires. Iar când spun Bertolucci, normal că mă refer la The Dreamers, care parcă pluteşte în intertext pe tot parcursul filmului. Şi iese la suprafaţă trăgând însetat aer în piept tocmai când camera poposeşte asupra figurii delicios-ingenue a lui Louis Garrel.

Adică fix când mă gândeam că dacă mai văd încă un singur cadru cu Niels Schneider, Adonisul ce emană o satisfacţie de sine la limita greţoşeniei, intru în comă diabetică. 

Printre cadre languroase, de o senzualitate cu umbre depresive, dar totuşi atât de frumoasă încât mi-e imposibil să o traduc în cuvinte, Les Amours Imaginaires mi-a stârnit cheful de a-l reciti pe Monsieur B. Fiindcă ce altceva decât nişte veritabili eroi hedonişti ai consumului sunt personajele lui Dolan? "The great wastrels." Încuibaţi în carapacea lor groasă, incapabili de a dărui, de a crea o legătură puternică cu altcineva. Devoratori solitari de plăceri interşanjabile. Suferind tăcut pe marginea lor.

Dirty Pretty Things

"Gou Yi, today I also found something. In a lavatory, in one of the hotel rooms. Someone's heart. A heart. A human heart. I'm only telling you this because you're a rational mal. [...] Why would anyone do that to a human heart?

These sound to me like questions. I don't ask questions after eleven years here."

Natalie. Miss Dior.

Poate că nu e genul de postare pe care o produc de obicei la 11:10 AM, dar de vreme ce azi e one of those chocolatefridays, un pic de desfrâu nu strică :)

Fotografia e făcută pe platourile pe care Sophia Coppola a lucrat această mică bijuterie. 

Murakami. De la carte la film. Şi retur.

Ulise de Joyce, Metamorfoza de Kafka sau De veghe în lanul de secară de Salinger. Dacă am face o galerie imaginară a literaturii imposibil de tradus pe peliculă, cele trei titluri ar sta acolo la loc de cinste. La fel ca mai toate romanele lui Haruki Murakami. În mod special, Pădurea norvegiană – care i-a adus eticheta de scriitor contemporan iconic în Japonia, iar apoi în lumea întreagă – pare o lucrare de netranspus pe ecran. Motive? Scriitura densă, mustind de lirism. Crochiurile vagi ale personajelor. Faptul că povestea e mai degrabă un plonjeu într-o atmosferă nostalgică decât o succesiune de episoade narative legate cauzal. Toate par să pledeze împotriva unei adaptări cinematografice a Pădurii norvegiene. Şi totuşi, regizorul vietnamez Anh Hung Tran ne demonstrează contrariul.

Filmul rămâne fidel unghiului narativ fixat de roman prin scriitura la persoana I, păstrându-l în centru pe Toru Watanabe, care rememorează cele două poveşti de dragoste paralele ce i-au marcat finalul adolescenţei. În plus, pelicula păstrează aerul inconfundabil al scriiturii lui Murakami. E uşor de recunoscut peniţa cu care sunt schiţate delicat liniile de susţinere ale unui eseu personal despre dragoste şi însingurare. La fel cum intact e păstrată privirea nostalgică aruncată perioadei turbulente ce marchează graniţa dintre adolescenţă şi maturitate, când personajele ce împlinesc 20 de ani se uită în urmă şi văd o mică eternitate. Dar şi izul suicidal, dând o cadenţă pur romantică poveştii, fără a o împinge spre dramă îngroşată. Sau copleşitoarea tensiune erotică. Şi, nu în ultimul rând, leitmotivul muzical ce dictează titlul – piesa trupei Beatles, Norwegian Wood, ale cărei versuri par să rezume simplu şi fidel atmosfera melancolică a filmului, fixând în acelaşi timp cadrul rebel al întâmplărilor. Adică sfârşitul anilor '60, pe când campusurile din Tokyo erau întoarse pe dos de manifestaţii împotriva prezenţei americane în Vietnam.

Meet Oskar

Imaginat de Foer şi reimaginat de Stephen Daldry. Pus în carne şi oase de Thomas Horn. Abia aştept!

If you wanna ride...

Mda, ştiu la ce vă gândiţi când vedeţi fonturile cu care e tipărit titlul de pe afiş. Şi probabil gândul va persista după generic. Senzaţia că Drive e un tribut adus cinemaului anilor '80 e dată şi de beat-urile cu rezonanţă disco ale coloanei sonore, şi de jacheta-fetiş a personajului principal, şi de atmosfera multor scene. Doar că filmul e mult mai mult decât o colecţie neo-noir de viniete ale perioadei respective. 

Drive e un superb experiment vizual, în care Nicolas Winding Refn (Bronson, Valhalla Rising) regândeşte noţiunea de film de acţiune. Niciunul dintre clişeele vechi ale genului - urmăririle cu maşini, antieroul justiţiar, plot-ul cu iz dulceag, dialogurile previzibile, ş.a. - nu mai seamănă cu ce a fost. Iar setting-ul în care se remodelează regulile de funcţionare ale thriller-ului devine o scenă extinsă pe care evoluează mesmerizant Ryan Gosling. Dintr-un rol cu replici monosilabice şi mimică minimală, el coagulează centrul unui film care te înhaţă, te seduce, te face să respiri accelerat şi, mai ales, îţi serveşte un deliciu estetic.    

Un paradis sferic. Ca o grenadă gata de detonat.

Aşa arată unica portiţă de ieşire din închisoarea pe care o reprezintă West Bank-ul sub ocupaţie, pentru  Said şi Khaled. Unica posibilitate de a părăsi demn enorma tabără de refugiaţi în care a fost transformată această zonă. Paradise Now urmăreşte cu o acurateţe şocantă drumul pe care cei doi îl parcurg de la a fi doi pierde-vară - într-un oraş plin cu clădiri bombardate, în care bubuitul bombelor în depărtare a devenit un fond sonor firesc - la a alege martiriul personal. Calea plină de cotituri pe care o parcurg până în momentul în care decid să  îmbrace un costum căptuşit cu explozibil şi să se autodetoneze într-un mijloc de transport în comun din Tel Aviv. 

Voci ca cea a lui Said şi Khaled, rezonări şi convingeri similare, ajung să fie distribuite rar şi puţin spre lumea largă. Dar mai să fie nominalizate la Oscar! Pentru asta, dar şi pentru realizarea cinematografică practic fără cusur (feat. Lubna Azabal şi Hiam Abbass), Paradise Now e o vizionare specială, importantă. Care te trimite într-o lume cu puţine ferestre spre exterior.

Oameni second hand

Aerul ingenuu al personajului jucat de Carey Mulligan în O lecţie de viaţă (An Education) îţi lasă un gust distinct, ademenitor, persistent după vizionarea filmului. De fapt, este amintirea cea mai pregnantă lăsată în urmă de această poveste centrată pe iniţierea tempestuoasă în viaţa adultă a unei liceene londoneze în anii ’60, despre care scriam acum câteva săptămâni. Imaginea ei îţi leneveşte destul timp în minte după ce genericul final a anunţat “The End”. Alura de fată-pe-cale-să-devină-femeie, isteţimea refrişantă, surâsul copilăresc ataşat unui trup ce tocmai îşi descoperă puterea de seducţie, replicile care cad ca boabele de piper într-un pahar cu ciocolată caldă – toate te fac să vrei să o revezi pe ecran. Iar asta curând. Poate din acest motiv prezenţa actriţei în Să nu mă părăseşti (Never Let Me Go) – ecranizarea romanului omonim al lui Kazuo Ishiguro – te face să aştepţi cu interes, ba poate chiar să placi filmul încă înainte de a-l vedea.

Cu atât mai mult cu cât observi că pe afiş, alături de numele lui Mulligan, apare unul asortat la capitolul carismă: Keira Knightley. Adică posesoarea unei trene generoase de aventuri cinematografice, pe care stau la vedere drame sentimentale jucate în crinoline, à la Mândrie şi prejudecată (Pride & Prejudice – în regia lui Joe Wright), sau roluri greoaie, riscante, precum cel al polului feminin dintr-un triunghi amoros bizar în care sunt prezenţi Sigmund Freud şi Carl Jung (vezi recentul A Dangerous Method, de David Cronenberg), dar şi prostioare ludice de tip Piraţii din Caraibe. Aşadar, domnişoara Knightley acompaniază (şi concurează – pe ecran şi în afara lui – cu) personajul lui Mulligan în mod binevenit. Iar pentru a lustrui mai abitir farmecul amândurora, distribuţia ni-l serveşte şi pe Andrew Garfield (îl ţineţi minte pe post de co-fondator al Facebook-ului în Reţeaua de socializare (The Social Network)?), pendulând periculos între afecţiunea uneia şi a celeilalte.

Tehnica narativă dominantă în Să nu mă părăseşti se descoperă făţiş, din primele secunde: rememorarea. Nimic nou în asta, poate vă gândiţi. Din spatele unei ferestre deschise spre o sală de operaţie, Kathy (Carey Mulligan) îl urmăreşte pe Tommy (Andrew Garfield) suferind o intervenţie chirurgicală. Contextul declanşează o hemoragie de amintiri ce se lăţeşte apoi peste tot restul filmului. Cum s-au cunoscut, unde au copilărit, care sunt firele ce le leagă irevocabil existenţele. Cum s-a născut şi a murit în faşă o legătură care să însemne mai mult decât prietenie platonică. Nimic nou nici aici.

Însă abia pe măsură ce şirul de amintiri avansează începi să realizezi că substanţa filmului stă în universului damnat în care se învârt fără ieşire personajele, în amplitudinea sumbră a distopiei imaginate de Ishiguro. Kathy, Tommy şi Ruth trăiesc într-o lume care pare să fie ca a noastră. Dar numai pare. Ceea ce o distinge în mod definitoriu este eradicarea celor mai multe boli considerate de noi incurabile. Secretul reuşitei? Cultivarea de clone sau “cópii”. Creşterea de oameni exclusiv pentru recoltarea organelor lor interne. Indivizi care arată şi se comportă ca mine şi ca tine, dar care vor sfârşi devreme în viaţă pe o masă de operaţie, cedându-şi un organ vital către un “original”.    

Midnight in Paris

Că oricine ar juca într-un film de Woody Allen ajunge în cele din urmă să arate ca Woody Allen, ştim deja. Dar în cazul lui Owen Wilson parcă e vorba de mai mult decât de importul gesticulatului în exces, al frazelor cu muuult prea multe paranteze, al gângăvelilor certăreţe, al bâlbâielilor şi al derapajelor discursive. Omul parcă are şi profilul lui Woody! Nasul, bărbia. Şi privirea. Şi postura puţin gârbovită. Şi frizura ciufulită. Toate astea, evident, fac parte dintr-o surpriză foarte plăcută. Doar una dintre cele pe care le rezervă Midnight in Paris.

Mai clar? Pe la sfârşitul anilor '70 Woody Allen publica o povestioară în care fantaza la o întoarcere în timp pentru o aventură fierbinte cu (the one and only) Emma Bovary. The Kugelmass Episode se chema acest exerciţiu de creativitate de un umor absolut savuros. Ei bine, vreo trei decenii şi ceva mai târziu, fantezia revine. Multiplicată nebuneşte. Adică nu era de ajuns ca scriitorul de mâna a doua ajuns în Paris să aibă întâlniri nocturne doar cu Hemingway şi Zelda & Scott Fitzgerald. Trebuie să fie acolo şi Cole Porter. Ba şi Dali & Bunuel. Şi Gertrude Stein. Şi o cohortă de alţi oameni pe care îi descoperi cu o neobosită fascinaţie, creionaţi parcă exact aşa cum ţi-i imaginai citindu-le cărţile. Plasaţi mereu între faze ritmate de umorul consacrat, auctorial.     

Iar dacă la asta se adaugă şi un happy end....

Another Day in Paradise

I wanted someone who was sexy, vivacious, sensual with that sweet voice of hers and everything else and had taken a turn around the hardest curve in a woman’s life, turning forty years old. (...)

You have this sex kitten playing a sex kitten passé. Yet she had to have the acting chops to go into real dark places. "You’re going to be lifting your skirt and sticking a needle in your groin on camera. You’re going to be doing some hard stuff here. You can’t say you’re going to do it and then get on the set and say,‘Well, I don’t know if I can do that. I’m a star.’ None of that.” And everything that was expected of her she did and she went right to the edge of the envelope every time. And I knew she’d do it because she’s a real actor.

(James Woods on casting Melanie Griffith in Another Day in Paradise)

Mare. Vederi supraexpuse.

Piele sarata, castele de nisip, supradoza de lumina. Pe drum de la plaja. Soundtrack: melodia ideala de indus motzaiala - A la claire fontaine. Versuri shoptite cu candoare. Apoi, fara veste, avalansa. Il y a longtemps que je t`aime. Durerea ca un pietroi construit lent, strat cu strat, si lasat sa-ti cada neasteptat pe sufletul moale, in cel mai bun film cu Kirstin Scott Thomas.

Cum să nu faci un interviu

Am găsit trailer-ul de la Interview agăţat pe peretele lui Iuli şi m-am gândit: Hm, Steve Buscemi - regizor? Why not? Amprenta personală pe care şi-a lăsat-o în carcasa unor personaje absolut memorabile din The Big Lebowski şi Fargo o am încă destul de caldă în minte, deci hai să-l vedem şezând pe scaunul regizoral.

De fapt, în Interview, Buscemi nu e doar autor, ci şi scenarist, şi actor principal. Un fel de Clint Eastwood în toată regula. Problema e că, spre deosebire de cel mai american regizor anteamintit, Buscemi se descurcă destul de dificil cu toate task-urile astea în spinare. Povestea sună cam aşa. Un jurnalist de la Newsweek, cu ceva decenii de glorie pe post de corespondent de război şi comentator politic, e trecut în rezervă de editorul său şi trimis să facă un text de umplutură. Un feature-profil despre o actriţă cu numele de scenă Katia. Cunoscută mai mult pentru variaţia circumferinţei bustului şi colegii de pat, decât pentru realizările cinematografice. Un fel de Lindsay Hilton - Paris Lohan, dacă vreţi. 

Buscemi se aventurează la un film în decor cvasiteatral. Cea mai mare parte a lui se întâmplă într-o singură încăpere, cu doar două personaje. Jurnalistul sictirit / alcoolic / ratat & starleta răsfăţată / preasexy / cu ceva- urme-de-crack-la-baza-năsucului-perfect. Începută ca un interviu cu zero documentare, conversaţia dintre ei se transformă într-un fel de confruntare de personalităţi, cu detalii din istoricul fiecăruia golite generos pe masă. Printre pahare de scotch şi de vin. Gradual, oamenii devin tot mai beţi şi mai puşi pe harţă. Cam ca în What we talk about when we talk about love, dacă stau să mă gândesc. 

În fine, lipsa de subiect şi substanţă, care la început incită, devine obositoare pe parcurs. Dialogul se târăşte cu greutate, oftaturile şi tachinările se banalizează. Aproape îmi vine să zic că Sienna Miller se descurcă mai bine decât Buscemi, cel puţin în economia scenariului. Iar finalul e complet varză. Dar, dragi actuali, viitori şi foşti jurnalişti care citiţi aceste rânduri, Interview rămâne un studiu de caz simpatic despre cum să nu faci un interviu. 

Asortat cu nopţile trecute...

...The Blitz te trimite direct în miezul suburbiilor londoneze sărace, zugrăvite în culorile tari ale violenţei şi frustrării. Printre junkies şi infractori, adolescenţi crescuţi în cartiere gri, înghesuiţi în camerele minuscule ale unui colos urât şi murdar din beton, mişunând fără nimic de făcut. Imigranţi care trăiesc de pe o zi pe alta, hoţi de buzunare, bătăuşi, beţivi, oameni de la periferie. Dospind o ură latentă şi feroce faţă de un establishment ce le taie sistematic toate căile de acces spre un viitor afară din suburbiile infecte, tarate de crime şi droguri.

Peste setting-ul ăsta, faptul că Jason Statham performează o rutină relativ banală de bad cop nici nu mai contează aşa mult. Sigur că nu e un film de nota 10, dar poate te face să înţelegi un pic mai bine ce se întâmplă zilele astea în metropolă. 

Poveşti din ţara nimănui

Mereu fixate între două lumi, în no man’s land-ul din zona de coliziune a două culturi / religii / state – aşa arată filmele lui Eran Riklis, unul dintre cei mai importanţi regizori israelini ai momentului. Observând cu atenţie şi lasând situaţiile să vorbească de la sine, ele oferă o vedere într-un univers aflat mereu „între”, niciodată de o parte sau de alta. Mereu la graniţă. În Mireasa siriană (2004), camera de filmat pătrunde în „ţara nimănui” din Înălţimile Golan. Într-un sat unde locuitorii au „naţionalitate nedefinită”, pentru că nu sunt recunoscuţi nici de Siria şi nici de autoritatea israeliană de ocupaţie. O tânără de aici urmează să se mărite cu un actor din Damasc, pe care îl cunoaşte doar de la televizor. Cum accesul sirienilor nu e permis în teritoriul ocupat, căsătoria aranjată are loc la graniţă, unde de o parte se află întreaga familie a miresei, iar de cealaltă – rudele mirelui. Peste gardul de sârmă ghimpată, nuntaşii îşi strigă unul altuia urări cordiale prin megafon. Comicul inevitabil pluteşte într-o mare amară. La fel ca în Lemon Tree (2008), unde camera lui Riklis fixează West Bank-ul. Mai exact, livada de lămâi care se nimereşte să fie aşezată tocmai pe graniţa ce separă teritoriile locuite de palestinieni de cele locuite de evrei. Şi care trebuie anihilată pentru a face loc unui zid compact de beton. Chiar dacă lămâii sunt preţioasa moştenire de familie a unei văduve, şi unica ei sursă de venit. Ambele poveşti dezvăluie falsul zugrăvirii monocrome a conflictului din jurul graniţei şi oferă mai multe detalii despre realităţile convieţuirii în teritoriile ocupate decât orice buletin de ştiri cu atacuri teroriste.

Cei ce au văzut cele două pelicule de mai sus s-au dus cu interes să vadă ultimul film semnat de Riklis, proiectat în acest an la TIFF. Misiunea directorului de resurse umane (2010) studiază o nouă zonă de graniţă, însă departe de Orientul Mijlociu. De data asta suntem „nici în est şi nici în vest”. Adică, aţi ghicit: la noi acasă, în Balcani.

Cam la fel de prozaic precum îi este titlul, debutul filmului se situează în biroul de resurse umane al unei mari fabrici de pâine din Ierusalim. Printre dosare anoste şi piese demodate de mobilier. Totul începe de la un fax sosit într-o seară, la sfârşitul programului, care anunţă ameninţător: una dintre angajatele fabricii a fost victima unui atentat cu bombă, iar faptul că nimeni din cadrul companiei nu i-a revendicat încă trupul la morgă riscă să atragă un scandal mediatic de proporţii. Un tabloid local pregăteşte o întreagă investigaţie ce denunţă „lipsa de umanitate” a celor ce conduc compania şi faptul că angajează imigranţi anonimi pe care apoi îi tratează ca pe nişte proprietăţi jetabile. Directorul de resurse umane intră rapid în alertă, porneşte pe urmele obscurei angajate – pe care, evident, nu o cunoscuse personal – şi devine treptat participant involuntar în drama ei personală.

Scarlett

Passed right by this bit of glit and glam today. Monroesque. Magnifique. Moët & Chandon.

Pierde-vară şi couchsurfing în jurul lumii

Imaginaţi-vi-o pe Rona acum vreo 10 ani, în toată splendoare nebuniei ei jucăuşe din Gadjo Dilo. Completând fără greş farmecul de pierde-vară al lui Romain Duris - francezul călător plecat cu o bocceluţă în spate prin cotloanele mocirloase ale României rurale, în căutarea iluzoriei Nora Luca. 

Apoi luaţi toată fibra acelui superb personaj feminin şi umpleţi trupul mustos al Lubnei Azabal. La fel de morena, la fel de alunecoasă şi plină de lipici. Din nou completându-l pe Romain Duris - omul ce îşi zideşte vioara şi cheile de la casă în zidul spart al unui cartier francez gri, şi pleacă spre Algeria cea dogoritoare şi turbulentă. Alături de o muză la fel de metisă ca şi el. Ce rezultă se cheamă Exils.

Un film prin care Tony Gatlif te face din nou să iubeşti din toţi rărunchii esenţa ancestrală a spiritul ţigănesc. Care transpiră un joie de vivre absolut refrişant. Un laissez-faire molipsitor, o delicioasă optică light şi playful în abordarea vieţii. Ecouri din Gadjo Dilo răsună nu numai în vocea Ronei cântând fusion-urile ei nebuneşti pe coloana sonoră, ci şi în toată atmosfera de road movie. În bunătatea găsită la străini, în trăirea fără rezerve a fiecărui moment.

Ce să mai, Exils e un film la fel de colorat ca o fustă ţigănească sau ca un album Gogol Bordello. Şi care te inspiră la fel de tare să ştergi toate motivele pentru care alergi şi transpiri în fiecare zi, să îţi scoţi rucsacul de la naftalină şi să porneşti couchsurfing în jurul lumii.  

La sud de gulagul siberian

Trei călători treceau spre sud bariera munţilor Himalaya şi intrau în India, cândva în 1941. Extenuaţi, dar victorioşi. Supravieţuitori ai unui marş de 6500 de km, pornit din spatele sârmei ghimpate a unui lagăr de muncă sovietic, prin nemilosul ger siberian, pe lângă lacul Baikal şi prin deşertul Gobi. Pe jos. Lungul drum de evadare din gulagul sovietic, străbătut de un grup de deţinuţi cu o voinţă feroce, face subiectul unei poveşti spectaculare despre supravieţuire. Regizat de Peter Weir, filmul Drumul de întoarcere (The Way Back) preia potenţialul cinematografic al acestei poveşti din cartea fostului dizident polonez Slavomir Rawicz, The Long Walk. Însă nu foloseşte textul decât pentru stârnirea inspiraţiei. Text care, la rândul său, rememorează selectiv, dramatizează şi ficţionalizează experienţa personală a autorului.

Aşadar, înainte să rămâneţi cu gura căscată în faţa acestui film ce se pretinde „inspirat din fapte reale”, nu uitaţi că aveţi în faţă o poveste inspirată din altă poveste care la rândul ei e de o veridicitate discutabilă. Lăsând acest detaliu la o parte (în fond, avem neapărată nevoie de „real” în cinema?), filmul va răspunde fără doar şi poate celor mai exigente aşteptări ale devoratorilor de poveşti cu aventuri. La fel de încântaţi vor fi şi iubitorii legendarului documentar Baraka sau ai reportajelor National Geographic – echipa filmului se perindă prin locaţii generoase de filmare, ce simulează şi/sau redau cu impresionantă acurateţe peisajele de pe fundalul periplului ambiţios din Siberia în India. Iar dacă aceste argumente şi ideea de „marş spre libertate” nu vă sunt suficiente, iată încă unul, expus generos pe afiş: distribuţia. De coloratură internaţională, pentru a acoperi cât mai multe categorii dintre cele incluse sub eticheta „duşmani ai regimului stalinist”, ea atrage de la început atenţia. Cine se remarcă?

Collin Farrel, care joacă un criminal rus terorizând fără scrupule deţinuţii din lagăr şi evadează doar pentru că poziţia îi e ameninţată de alţi mafioţi ai locului – rol îndeplinit impecabil, de la accent şi feţele lui Lenin şi Stalin tatuate pe piept la mimica ce continuă, pe alocuri, jocul noir din In Bruges. Apoi Ed Harris – făcut parcă pentru astfel de roluri cu replici minimale – jucând americanul cinic, care crede că „Bunătatea e o calitate ce te poate ucide în lagăr” şi când este întrebat cum îl cheamă răspunde sec „Smith”. Iar când interlocutorul insistă „Şi prenumele?”, răspunsul vine pe acelaşi ton: „Mister Smith”. Alături de cele două nume cu rezonanţă în filmele de la Hollywood se descurcă onorabil Dragoş Bucur şi Alexandru Potocean – ambii cu roluri de est-europeni persecutaţi de regimul sovietic –, chiar dacă nu întotdeauna primesc atâta atenţie din partea camerei de filmat. La fel şi Jim Sturgess, în rolul conducătorului asumat al grupului. Şi pentru că un film cu atâţia bărbaţi trecând prin atâtea contexte pur masculine dezvoltă inevitabil nevoia unei prezenţe feminine, Drumul de întoarcere ne-o serveşte pe Saoirse Ronan (vă mai amintiţi rolul-cheie pe care l-a avut în Remuşcare (Atonement)?). Aici aduce o prezenţă eterică, delicată, ce contrastează binevenit cu atmosfera macho din grupul evadaţilor.

Uma

Meet my rockstar baby

Now turning 2. Y.o.