Dec 31, 2010

Ghici, ghicitoarea mea*

Dacă micul Dexter al lui Gendy Tartakovsky ar păşi în afara setting-ului din laboratorul în care îl bâzâie fără încetare Deedee, ghici ca ce alt personaj de animaţie ar arăta la maturitate?





* Autorii primelor trei răspunsuri ce apar în secţiunea de comments şi conţin numele corect al personajului + filmul în care apare primesc o cutie din colecţia mea personală de scoici de ciocolată :)

Dec 30, 2010

Howl şi poezia Beat



Un urlet atât de puternic şi prelung cât pentru a trezi la viaţă o întreagă generaţie de scriitori americani postbelici - asta a fost poemul lui Allen Ginsberg. Deşi dacă e să ne luăm după ce spune el însuşi în documentarul ficţionalizat Howl, generaţia Beat nici nu a existat, până la urmă. A fost vorba doar de "o mână de scriitori ce încercau să-şi publice cărţile". Boemi, hedonişti, oameni care îşi citeau extatic poeziile în beciuri slab luminate, printre sticle de vin ieftin şi fum de ţigară.

A transforma un poem  (fie el chiar foarte lung şi foarte influent)  într-un film e un demers nu numai groaznic de greu, dar poate şi inutil. După cum spune unul dintre personajele ce apar în film, poezia nu poate fi "repovestită" în proză. Şi cu atât mai puţin în imagini. Ok, se pot stabili corespondenţe, traduceri, ekphrasis. Dar demersul rămâne la statutul incert al unei cópii, imitaţii ieftine, kitsch.
Iată de ce filmul Howl nu face imprudenţa de a se limita la despicarea firului liric - explicaţii, detalieri, contextualizări ale poemului ce a definit generaţia Beat, animaţii fanteziste ale metaforelor sale -, ci îl situează în centrul controversei iscate la lansarea sa. Mai exact, înaintează în paralel cu procesul intentat editorului cărţii în anii '50, sub acuzaţia de obscenitate.

Deşi în esenţă film de ficţiune (cu James Franco în primul lui rol cu adevărat notabil), Howl îşi păstrează aerul unui documentar. Poate şi pentru că regizorii Rob Epstein şi Jeffrey Friedman au ştate vechi în domeniu. Howl propune o privire detaliată asupra ideilor ce i-au animat pe poeţii şi prozatorii generaţiei Beat. Tipi ca Jack Kerouac şi William Boroughs, ce au transformat literatura în ceva fără precedent la acel moment, sădind rădăcina unui gen de spirit boem ce va fi ulterior importat ca religie de generaţia hippie.

Dacă nu pentru portretul făcut lui Ginsberg, generaţiei Beat sau poemului care a definit-o, Howl merită văzut chiar şi numai pentru secvenţe ca cea de mai jos:

Dec 28, 2010

Boogie-ul din marţea de după Crăciun

"Mariajul e un enorm butoi plin cu rahat, peste care pluteşte un strat subţire din cea mai fină şi cea mai dulce miere", spunea bunică-mea. N-aş îndrăzni să dezbat veridicitatea descrierii. Dar dacă e să o luăm ca definiţie de lucru, în ultimele două filme ale lui Radu Muntean - Boogie şi Marţi, după Crăciun - personajele au cam lăsat deliciosul topping în urmă, iar camera le suprinde în mijlocul inevitabilei afundări în mlaştina de dedesubt.


La fel ca Boogie, despre care scriam aici, Marţi, după Crăciun ne face loc într-un spaţiu domestic în care eroziunea e descifrabilă în secvenţe comune. În banale sesiuni de shopping şi discuţii rutinate la cină. În planuri de schi la Kaprun şi vizite cu copilul la dentist. La fel ca acolo, frapează autenticitatea dialogurilor. Oamenii de pe ecran vorbesc, gesticulează, se comportă exact ca mine şi ca tine. Se prostesc, înjură uneori, tac, râd. Nicio replică nu e în plus, niciuna nu sună artificial. În plus, cursul filmului e strunit perfect pentru a te pregăti de lovitura de graţie, păstrată pentru final. Abia acolo actele banale devin grele de sens. Abia acolo personajele parcă îşi pierd eşarfa legată peste ochi şi încep să contemple, neputincioase, cum se scufundă în mocirla eşecului.    

Dec 22, 2010

Fotbalul "total": un fel de pre-introducere*

"Când am început eu să practic sportul cu balonul rotund, erau anii '60, iar Moggi şi canalul Sky încă nu apăruseră. Eram singurul care nu avea pantofi sportivi pentru fotbal (nu eram săraci, dar eram catolici de stânga), aşa încât evoluam în bocancii de munte, pe care îi legam la călcâi: de aceea, potrivit de altminteri unei logici stringente, cei mari au hotărât că trebuia să joc în apărare. Pe vremea aceea, eram de părere ca viaţa e o temă de rezolvat, nu o serbare de născocit, şi ca atare m-am călăuzit ani de zile după această orientare de principiu, crescând cu mentalitatea unui apărător şi escaladând categoriile fotbalistice purtând pe spate numărul 3.(...)

În fotbalul acela, apărătorul apăra. Era un tip de joc în care, dacă purtai pe spate numărul 3, puteai juca zeci de meciuri fără să treci de linia de mijloc a terenului. Nu ţi se cerea. Dacă mingea era dincolo, tu aşteptai dincoace, şi-ţi trăgeai sufletul. Acest lucru îţi oferea o percepţie ciudată asupra partidei. Ani de zile, eu mi-am văzut echipele marcând goluri îndepărtate şi vag-misterioase: erau lucruri care se petreceau acolo, într-o zonă a terenului pe care nu o cunoşteam şi care, în ochii mei, reproducea aura legendară a unei localităţi balneare de dincolo de munţi: femei şi picioare lungi. Când se dădea un gol, acolo oamenii se îmbrăţişau, îmi amintesc prea bine. Ani de zile i-am văzut îmbrăţişându-se, din depărtare. De când în când, mi s-a întâmplat chiar să parcurg tot terenul ca să ajung până la ei şi să iau parte şi eu la îmbrăţişare, dar nu prea mergea: ajungeai mereu un pic prea târziu, când partea propriu-zis neruşinată se isprăvise deja: era ca şi cum, la o petrecere, te-ai apuca să te îmbeţi când ceilalţi se întorc deja acasă. (...)

Pe vremea aceea, se practica marcajul om la om. Asta însemna că jucai tot meciul lipit de un jucător advers. Singurul lucru care ţi se cerea era: să-l anulezi. Acest imperativ determina intimităţi aproape stânjenitoare. Era un fotbal simplu, aşa încât eu, care aveam numărul 3, îl marcam pe numărul 7 al lor: iar cei cu numărul 7 erau, în fond, toţi la fel. Slăbuţi, cu picioarele strâmbe, iuţi, un pic dezordonaţi, nişte mari încurcă-lume. Vorbeau mult, se certau cu toată lumea, deveneau absenţi zeci de minute în şir, cuprinşi parcă de bruşte deprimări, iar apoi te păcăleau ca nişte şerpi, ţâşnind cu o vitalitate neaşteptată, care avea ceva din tresărirea muribundului. După un sfert de oră ştiai deja totul despre ei: cum fentau, cât îl urau pe centrul-înaintaş, dacă aveau probleme la genunchi, ce meserie practicau şi ce deodorant foloseau (anumite Rexona criminale). Restul era o partidă de şah în care el juca cu piesele albe. El inventa, tu distrugeai. (...)

Nu existau relansări, nu existau diferenţe de două goluri, nu se juca la ofsaid, nu se executau crosuri pe linia de fund, nu se făcea diagonala. Când prindeai mingea, îl căutai pe primul mijlocaş disponibil şi i-o pasai: aidoma bucătarului care îi pasează tava ospătarului. Să se descurce el. S-o scoţi în aut era foarte bine (erai aplaudat!), iar când erai în dificultate o pasai în urmă, portarului. Asta era tot. Îmi plăcea.

Apoi lucrurile s-au schimbat. Au început să sosească jucători cu numărul 7 care nu vorbeau, nu-i apuca deprimarea, însă, în schimb, rămâneau în spate, în aşteptare. Nu-mi era clar ce anume aşteptau. Poate mă aşteptau pe mine, mi-am zis. Atunci am trecut de jumătatea terenului. Primele dăţi, era ciudat: de pe banca de rezerve toţi strigau la tine "Înapoi! În apărare!", dar, până una-alta, tu erai deja acolo, respirând aerul acela tare, iar apoi te întorceai, însă aşa cum te întorci duminica seara de la mare, fără nici un chef, şi mai rămâneai acolo un pic, din ce în ce mai mult. (...)"



*adică o primă îmbucătură din suculentul meniu barbaresc propus de Alessandro Baricco în colecţia de eseuri descrisă aici. Hrană pentru minte, desigur. Ajunsă în propria listă de bucate alese graţie unei recomandări din partea stimabilului Monsieur C.

Dec 17, 2010

"Dragă Ioane,"

Aşa ar putea suna traducerea frustă a ultimul film semnat Lasse Hallström. Dear John. Sună banal? Ca şi cum ar fi povestea unui „Ion” impersonal, spusă printre rândurile corespondenţei sale personale, pe melodia unei tehnici narative hiperfolosite şi uşor demonetizate („scenariul epistolar”)? Vă spun drept că asta a fost şi prima mea impresie.


Dar să nu judecăm cartea după copertă, nu-i aşa? În plus, afişul menţionează cu litere de-o şchioapă numele unui regizor ce duce în spate un portofoliu cu greutate. La Hollywood, numele domnului Hallström se traduce prin primul rol notabil (şi cu adevărat memorabil!) al lui Leonardo di Caprio – în Necazurile lui Gilbert Grape (What’s Eating Gilbert Grape?) – sau prin apetisanta poveste de dragoste din Chocolat. Prin Legea pământului (The Cider House Rules) sau Ştiri de acasă (The Shipping News). Toate – experienţe inedite, tulburătoare, profund impresionante. Ce reuşesc cu multă eleganţă să alunece pe marginea unor scenarii care ridică frecvent pericolul căderii în melodramatic. Oare să-şi fi păstrat Hallström acelaşi simţ al echilibrului şi în cazul lui Dear John, făcut după un roman de Nicholas Sparks? Adică se poate descurca şi pe un text realizat de producătorul notoriu de siropuri à la Nopţi în Rodanthe (Nights in Rodanthe) sau O iubire de neuitat (A Walk to Remember)?
Din păcate, nu. Glisajul lin din filmele de mai sus devine o deviere prin bălării în cazul lui Dear John – un film pe care vi-l puteţi imagina ca pe un lung clip de propagandă pentru înrolare în armata americană. Personaj principal: soldatul John. Personaj secundar: blânda şi blonda Savannah, scriind docilă scrisorele de amor iubitului plecat la oaste. Conflictul narativ rezumat într-o frază: între patrie şi iubită, pe cine alege militarul devotat? Răspunsul e redundant, desigur.
Reflectoarele urmăresc fidele arhetipului americanului patriot. John este Soldatul (cu majusculă!). Omul demn, puternic, care tace şi face. Cu un trecut apăsător (alcoolism şi alte escapade adolescentine), dar lăsat cu curaj în urmă. Gata oricând să sacrifice viaţa personală pentru a se jertfi viteaz pe altarul răspândirii „libertăţii şi democraţiei” în numele statului american. Iar Savannah nu se abate nici ea de la liniile unui portret de personaj hiperbanal. Vajnicul Ken o descoperă pe candida Barbie – cu păr bălai şi privire albastră, inocentă şi devotată, făcătoare de munci caritabile, al cărei unic „păcat” asumat e că înjură uneori (dar, chiar şi asta, numai în gând).



Banalul se extinde din portretele celor doi în artificiile scenariului. Aventura amoroasă se înfiripă pe plajă – pretextul perfect pentru a afişa pectoralii musculoşi ai soldatului de serviciu – şi include plimbări sub clar de lună, sporovăieli dulci cu ochii aţintiţi la stele, îmbrăţişări la lumina focului etc. Şi de parcă n-ar fi destul de rău că filmul adună cu acribie material din manualul poveştilor romantice de duzină, Dear John vrea neapărat să fixeze şi un mesaj ce se vrea „cu greutate”. După doar două săptămâni de amor pe plajă, vacanţa se încheie şi cei doi sunt siliţi să apuce pe drumuri separate – el pleacă la oaste, iar ea se întoarce la universitate. Evident, urmează schimbul de epistole anunţat încă din titlu. Şi tot aşa cum rezultă de acolo, personajul asupra căruia se concentrează cu precădere povestea de aici încolo este el. John cel transferat dintr-un teatru de război în altul. Din Africa până în Orientul mijlociu şi înapoi. Nu ştim niciodată exact unde se află, fiindcă – nu-i aşa? – misiunea sa nu îi permite dezvăluirea acestui lucru nici măcar iubitei. Dar pentru privitorul est-european va fi amuzant să îl descopere în preajma unui local pe care scrie Kávéház – aflat, chipurile, într-una dintre zonele fierbinţi de conflicte ale lumii –, privind pe ecranul unui televizor pe care scrie ceva cu litere chirilice pe un  fundal pe care se prăbuşesc turnurile gemene. Că inscripţia din maghiară nu se asortează cu alfabetul afişat, ce mai contează? În fond Ungaria şi Rusia sunt la fel de departe de inima Americii tradiţionaliste din Georgia, de unde un prieten de familie al domnişoarei Savannah îi strânge solemn mâna soldatului John şi îi spune „Mulţumesc pentru tot ce faci pentru America”. Şi astfel clipul propagandist e desăvârşit. Filmul însă, nicidecum. Dear John ratează pe toate planurile. L-aş recomanda doar amatorilor de reclamă patriotică deşănţată şi de intrigi afective inducătoare de diabet. 

Dec 6, 2010

We lived in farms, then we lived in cities, and now we're gonna live on the internet!


Mi-ar fi plăcut ca The Social Network să fie mai mult despre asta şi mai puţin despre încâlcelile birocratice ale cazului Mark Zuckerberg. A fost sau n-a fost furt intelectual? A călcat pe cadavre pe drumul spre o afacere de 25 de miliarde de dolari? Mai contează?

Nu furăm cu toţii idei, (mai mult sau mai puţin conştient) tot timpul? Eu, de exemplu, am furat-o pe cea de mai sus de la Paul. Pe care îl citez ca sursă pe această cale, să mă simt uşor mai puţin vinovată. De fapt nici n-a fost chiar furat. A spus-o şi am simţit instant că e exact ceea ce gândisem şi eu, dar cumva nu reuşisem să articulez. Oare asta o fi păţit şi Mark Zuckerberg?



L-am recunoscut pe Fincher în atmosfera unor cadre, în ritmul alert, în apetenţa pentru cluburi exclusiviste, poate puţine obscure. În cum sunt golite la început pe masa goală piesele unui puzzle, ce apoi încet-încet se coagulează într-o imagine coerentă. Dar nu l-am recunoscut în lipsa de greutate a poveştii, în superficialitatea ei.


Fight Club, Se7en, Benjamin Button sau The Game - toate pot fi citite printre rânduri ca scenarii subversive. Care arată cu degetul modul în care se consumă relaţii umane cu acelaşi zel cu care se consumă produse din supermarket în lumea de lângă noi. Toate pun la zid societatea care elogiază imaginea şi plăcerile superficiale. Pe când TSN am senzaţia că dansează exact pe melodia hedonistă a acestei lumi. Adică urmăreşte cvasiadmirativ ridicarea imperiului online multimiliardar. Ex-studentul de la Harvard reuşeşte să târască online viaţa socială a multor milioane de oameni. Să-i transforme în replici solitare ale propriei persoane, dând clicuri voyeuriste într-o fereastră de Facebook. Cum arată era cea nouă, în care viaţa s-a mutat pe internet? Fincher nu reuşeşte să apuce problema asta - are mâinile ocupate cu aplaudatul lui Zuckerberg.

Sau poate că nu-l citesc eu cum trebuie. Poate că V. are dreptate şi TSN e de fapt doar încă un film despre loneliness & living online.

Dec 2, 2010

Nemuritor şi rrrrece



Începutul lui L'immortel / 22 Bullets aduce binevenite flashback-uri de pe vremea lui Léon. Din nou Jean Reno, din nou alături de un copil, din nou deopotrivă urmărit şi urmăritor, victimă şi agresor ş.a. Dar ăsta e doar începutul. Pe măsură ce merge mai departe, îţi dai seama că regizorul Richard Berry e taaare departe de Luc Besson. Minutele trec şi filmul se afundă tot mai clar în marasmul inexpresiv al scenariului-după-reţetă.

Răpirile, urmăririle, confruntările şi vechea schemă a prietenilor-din-copilărie-deveniţi-duşmani-de-moarte - toate se coagulează într-o poveste ce curge fad, fără prea multe surprize. Sau, eventual, cu una singură, mare şi neplăcută: Cum de s-a înhămat Jean Reno la aşa un ditamai clişeul?