Dec 31, 2009

Mireasa siriana

Ideea filmului mi se pare foarte faina si bine gandita. La fel ca Etz Limon, despre care scriam acum cateva luni, filmul spune o poveste din zona de ocupatie israeliana. Dar de data asta nu e West Bank, ci Inaltimile Golan - luate de Israel de la Siria in anii '60, printr-un razboi de o saptamana, dupa cum explica atat o parte, cat si cealalta. Pentru a spune povestea, scenariul pune pe tapet urmatorul pretext.

Mona, o fata dintr-un sat aflat in zona Inaltimilor Golan, in care locuitorii au "nationalitate nedefinita" (nefiind recunoscuti nici ca sirieni, dar nici ca israelieni de autoritatea de ocupatie), urmeaza sa se casatoreasca cu Tallel, un actor sirian din Damasc, pe care nu il cunoaste decat de la televizor. Asta atat pentru ca mariajul este aranjat de familie, cat si pentru ca in regiunea ocupata accesul este interzis pentru sirieni. Mai exact, familia lui Tallel nu poate veni in satul Monei, si nici familia Monei nu poate trece in Siria pentru nunta. Deci ea urmeaza sa aiba loc la granita, unde fratele Monei striga urari prin megafon familiei lui Tallel, aflat de cealalta parte a gardului cu sarma ghimpata. Comicul situatiei e sporit de incalceala birocratica ce trebuie biruita pentru ca nunta sa aiba loc.

Desi ideea filmului si ipostazele imaginate de scenariu sunt foarte expresive, jocul actorilor e cam prea plin de locuri comune pentru a face filmul extraordinar. Cel mai mult m-a dezamagit Hiam Abbass, a carei prestatie a fost piesa de rezistenta in Etz Limon, dar care aici se pierde intr-o mimica cam prea afectata si teatrala pentru subiect.

Dec 29, 2009

The Bad Lieutenant: Port of Call - New Orleans

Shoot first. Ask questions later.

Cred ca Dirty Harry a fost cel care a canonizat genul de personaj politist definit prin sintagma asta. Si uite ca, trei decenii mai tarziu, arhetipul poate fi inca fara probleme sters de praf si scos in vitrina. Sau cel putin asta spune ultimul film al lui Werner Herzog, in care personajul principal e un politist cu un palmares impresionant de fapte ilegale. Adica un "locotenent rau", dupa cum anunta cinic de fatis titlul. Dar care, pana la urma, se dovedeste a fi totusi un detectiv de succes. Eficient, dar corupt.

Asemanarea cu personajul lui Clint Eastwood se opreste fara doar si poate la nivelul temei, pentru ca la capitolul compozitie Herzog pariaza totul pe zona din afara suprafetei netede a evidentei, rezonand intr-un umor greu si noir. Pe cand la Spiegel, what you see is what you get.

Dupa cum zicea un comentariu peste care am dat pe imdb - citez aproximativ: doamne-ajuta ca Nicolas Cage a revenit la filme mishto! Dupa Ghost Rider si Bangkok Dangerous incepusem sa cred ca e pierdut fara speranta. In Bad Lieutanant face un rol absolut sublim. Iar Domnul Herzog nu e nici el mai prejos, desi am impresia ca nu joaca pe terenul lui obisnuit. Iar Eva Mendes e cam cat de delicioasa te astepti sa fie. Si scenele cu camera mobila, in care apar fixate reptile rasarite din imaginatia narcotica a lui Terry McDonagh, sunt chiar cireasa de pe tort.

Dec 24, 2009

Pereţii-barieră

Nu sunt cei tencuiţi ai sălii de curs, în Entre les murs. Nici măcar cei ai şcolii din suburbia pariziană mizeră de unde vin copiii din clasa lui Monsieur Marin. Sunt cei construiţi etanş de societate împrejurul lor. Invizibile şi greu penetrabile, aceste ziduri reprezintă graniţa ridicată de sărăcie, de cultura neorurală a familiilor din care provin. Sau de eticheta nevăzută dar de nedezlipit de pe fruntea fiecăruia, ce le desemnează rasa/etnia/naţionalitatea ne-franceză, limba vorbită acasă ce nu se regăseşte defel în sala de clasă, sau divertismentul ieftin pe care pe care îl consumă absorbiţi, parcă pentru a-şi abandona/confunda subversiv identitatea cu cea a unui jucător de fotbal din Cupa Africii sau a unui solist de rap.

Dec 11, 2009

Povestea eşuată a Întoarcerii la Brideshead

Gârboviţi sub greutatea tomului semnat de Evelyn Waugh, scenaristul şi regizorul responsabili cu ecranizarea Întoarcerii la Brideshead (Brideshead Revisited) se chinuie să înghesuie în cadrul strâmt de două ore şi ceva al filmului toate mărunţişurile unei acţiuni luxuriante – iată senzaţia ce persistă după vizionare. Acţiunea se lăbărţează peste mai bine de un deceniu şi trimite personajele din Anglia până la Veneţia şi înapoi, iar ulterior prin Maroc, ba chiar şi prin filtrul atât de bogat subtextual al unui război mondial. Incapacitatea realizatorilor filmului de a face faţă avalanşei fâşiilor de acţiune ce vor a fi introduse în film este prima impresie ce frapează privitorul. În mod neplăcut, desigur. În loc să îşi asume decizia de a colora intens doar unul sau două episoade majore, selectate cu cap din romanul lui Waugh, şi în jurul cărora să creioneze apoi în nuanţe mai fade restul acţiunii, cei doi consumă zadarnic timpul de peliculă expunând deşirat şi superficial acţiunea atât de densă a cărţii. Iar distribuţia nu prea îi ajută nici ea.

De fapt, istoria filmului Întoarcere la Brideshead e încă de la început cea a unui eşec. Motivele? Cel puţin două la număr. Primul – filmul a fost conceput ca o adaptare după un mini-serial de unsprezece episoade ce a avut mult succes la difuzarea în Marea Britanie şi Canada, la începutul anilor ’80. Succes ce se explică nu numai datorită formulei episodice mult mai generoase, ce s-a asortat evident mai bine structurii narative opulente a romanului lui Waugh, ci şi pentru că l-a avut pe Jeremy Irons în rolul principal. Al doilea – regizorul desemnat iniţial pentru transpunerea cinematografică a cărţii, David Yates, laureat al mai multor distincţii pentru producţii de televiziune britanice (printre care două premii BAFTA, echivalente ale Oscarului de peste ocean), a părăsit platourile de filmare în stadiul iniţial al proiectului, pentru a face Harry Potter şi Ordinul Phoenix. Cu tot cu el au plecat şi actorii distribuiţi iniţial pentru rolurile principale: Paul Bettany, Jude Law şi Jennifer Connelly. Singurul nume sonor rămas a fost Emma Thompson, de acord să lucreze cu regizorul lăsat să îl înlocuiască pe Yates: Julian Jarrold.

E drept că nu întotdeauna calitatea unui film este dată de sonoritatea numelor de pe afiş. Există atât de multe filme excelente realizate de necunoscuţi şi în care joacă actori al căror nume nu spune nimic publicului, uneori chiar neprofesionişti, dar care reuşesc să ţină ochii şi atenţia privitorilor lipite strâns de acţiune. Cazul Întoarcerii la Brideshead nu face parte, însă, din aceasta categorie. Oricât de indulgent am privi-o, interpretarea personajului principal Charles Ryder (Matthew Goode) este plată, ştearsă, lipsită de orice expresie distinctivă. Alături de protagonista Julia Flyte (Hayley Atwell), el formează un duo al banalităţii şi clişeului, responsabil pentru însumarea unei suite complete de replici şi gestici comune, prăfuite. Ambii reuşesc doar foarte rar să se ridice deasupra statutului de cititori inexpresivi ai unor replici răsuflate. Dar poate vina nu le aparţine în întregime. În încercarea disperată de a acoperi întinderea masivă a scenariului, regizorul le lasă foarte puţin spaţiu de manevră şi adesea sacrifică dezvoltarea atât de necesară a unor raţionamente cauzale. De pildă, vrea să deducem singuri cum după doar câteva minute de intimitate, cele două personaje ajung să fie legate de o iubire ce rezistă cu mult stoicism. Atât de mult, încât după ani şi ani, când se reîntâlnesc, cei doi decid aproape instant să îşi abandoneze familiile şi vieţile construite între timp, pentru a fi împreună.

În plus, filmul are un excedent de coincidenţe cusute cu aţă albă. Secvenţa din timpul carnavalului de la Veneţia – când protagonistul o sărută sub o arcadă pe Julia şi tocmai în acel moment e surprins de fratele ei, care spera într-o idilă pederastă şi e profund rănit – are ceva din aerul de telenovelă în care Esmeralda se lasă sărutată pasional de iubitul proscris, iar în secunda doi intră pe uşă nevasta-iubitului / servitoarea-bârfitoare / tatăl-care-se-împotriveşte. Fără îndoială, filmul ar fi putut fi o poveste impresionantă şi neobişnuită despre un triunghi amoros în care un frate şi o soră sunt îndrăgostiţi de acelaşi bărbat. Sau despre cum severitatea educaţiei catolice germinează frustrări adânci şi transformă vina într-un laitmotiv al existenţei. Sau despre decăderea tihnitului univers al aristocraţiei britanice în preajma celui de-al Doilea Război Mondial. Oricare teză s-ar fi pretat cu succes, câtă vreme realizatorii Întoarcerii la Brideshead ar fi avut curajul unei citiri asumate a textului şi nu s-ar fi pierdut în vâltoarea unei simple reproduceri. Ori ar fi găsit o tehnică dătătoare de coerenţă, de tipul relevării prin contrast ce asigură unitatea filmului Remuşcare (Atonement), apropiat tematic şi la fel de ambiţios în acoperirea unei naraţiuni vaste. În lipsa unei astfel de regii asumate, însă, filmul rămâne o tristă nereuşită.

Nov 23, 2009

An unwritten life

How can you tell what part of everyday life is authentic and what part is integrated into a scenario that has been previously written (some may think by God, I'd say by a Hollywood screenwriter)? We probably consume too much media to be able to give a definite answer. I think The Brothers Bloom is a pretty cool film because it is based on this question. And on the continuous interplay between what is real and what is fiction. Which is, again, all of what Baudrillard is about.

Also fun to watch are the scenes where the characters' eccentric outfits, endless sets of bizarre self-taught skills and the often cartoonish / surreal atmosphere reminds a bit of an episode of Wacky Races. Or perhaps The Royal Tenembaums.

So there you have it: Baudrillard and Wacky Races, what else do you need? :)

Nov 15, 2009

Das weisse Band / The White Ribbon

Dupa atmosfera psihotica din La Pianiste si Caché, nu m-am mirat sa citesc ca Michael Haneke face un film menit sa contureze mediul bolnav, colcaind de rautate si dorinte reprimate frustrant, din care s-a putut ridica generatia care a inflorit in timpul fascismului. Sau cel putin asa interpreta articolul asta, printre altele, filmul. E greu de spus daca eticheta e corecta sau nu. Dupa cum il stim, Haneke nu e nici pe departe adeptul oferirii unei citiri unice, fara echivoc a textului. Cert e ca, asa cum unul dintre personaje spune cu o luciditate surprinzatoare la un moment dat, e vorba de un mediu dominat de "malitie, invidie, apatie si brutalitate", un cadru al "persecutiilor, amenintarilor si al actelor perverse de razbunare". Si care, paradoxal, e dominat de copii.

Menit sau nu sa identifice contextul ce a generat celebrul regim genocidal care a marcat istoria lumii in secolul trecut, filmul lui Haneke ramane oricum unul teribil de tulburator. Chiar si interpretat ca o simpla poveste misterioasa, in care se cauta autorii unor bizare acte de violenta si cruzime intr-un mic sat din nordul Germaniei in 1913, Das weisse Band / The White Ribbon intra fara indoiala in catalogul marilor clasice, prin stilul desavarsit in care regizorul reda atmosfera maladiva, raceala mortifera a cadrelor in alb-negru si secretele tenebroase ce ies rand pe rand la suprafata in mica lume antebelica.

Nov 11, 2009

State of Play

Though fairly formulaic and predictable (halfway through, it becomes clear as daylight who the bad guy is), I think this film was still worth watching. Not just because Russell Crowe is a pretty good actor and makes the discovery of additional layers in the “search for truth” quite captivating, but mostly because State of Play reiterates the hardships of investigating and publishing a news story that might pose a threat to an important corporation. In other words, because it is in fact a film about how media is more and more a business + less and less an institution working in the public interest. And how press freedom becomes a virtually inexistent concept. I know this is not news, but it was particularly interesting to watch this film now, when media in Romania seems to register a dramatic decrease in quality, partly due to the electoral campaign, but mostly because of recent changes in ownership configuration.

Nov 7, 2009

Poveştiri de acasă

„Ştire de ultimă oră: Neghiobul patentat reuşeşte să uimească lumea!”. Cam aşa arată una dintre etichetele pe care personajul principal din filmul Ştiri de acasă (The Shipping News) (2001) le ataşează autoreflexiv experienţelor prin care trece. Făcând un pas înapoi, ca un martor extern la propria viaţă, el intră cu totul în pielea jurnalistului înarmat cu pix şi carneţel, oricând pe fază pentru captarea un subiect de articol. De aceea pelicula turnată după romanul omonim al lui Annie Proulx poate părea un fel de lecţie extinsă despre ce înseamnă valoarea de ştire şi despre cum se titrează un articol. Nu pentru că selecţia subiectelor ar fi făcută conform rigorilor jurnalistice ale vreunui mare cotidian – nici vorbă de scandaluri, crime sau catastrofe –, ci pentru că deconstruieşte noţiunea clasică (şi, să recunoaştem, cam plicticoasă) a ştirii, regândind-o de la zero într-un context marcat de o penurie acută de evenimente „importante”. Dar până la urmă cum mai arată barometrul importanţei în presa de azi?

Parcă oglindind tendinţele unui sistem mass-media care, sub presiunea umplerii cât mai rapide a spaţiului, fabrică din ce în ce mai multe ştiri din nimic, personajul Quoyle (Kevin Spacey) ridică la rangul de informaţii de primă pagină nişte evenimente care altfel ar trece neobservate. Dar nu face asta adoptând ochiul intruziv şi neruşinat al tabloidelor, ci descoperind povestea din spatele unor lucruri şi personaje aparent banale. Mai degrabă literar decât jurnalistic, demersul său va fi uşor de recunoscut ca cel de scriere a articolelor de tip feature. După cum este informat de directorul ziarului la care e proaspăt angajat, Quoyle are de realizat săptămânal o rubrică cu „chestii de interes uman legate de câte o barcă”: cine a trăit sau a murit în ea, cine s-a înecat şi cine a fost salvat, cine şi-a pierdut averea sau şi-a frânt inima. De ce legate de câte o barcă? Pentru că „piaţa de desfacere” a publicaţiei este un mic orăşel colorat în lumina arctică a regiunii Newfoundland, a cărui amplasare insulară face ca transportul să fie mai uşor de făcut cu barca decât pe picioare. Deci un orăşel în care toată lumea ştie totul despre bărci şi fiecare familie posedă cel puţin câte una. Ghinionul lui Quoyle este că, proaspăt aterizat aici sub pretextul căutării rădăcinilor sale ancestrale, nu are defel habar despre bărci. Ba mai mult, are şi o fobie patologică în legatură cu apa. Nu ştie să înoate, are rău de mare, plus un vis recurent în care se îneacă.

Însă mina de perdant a lui Quoyle nu e dată doar de aparenta incapacitate de a se adapta cerinţelor publicaţiei la care lucrează în Newfoundland, ci e desăvârşită prin conexiune cu toate celelalte aspecte ale vieţii lui. Parcă născut cu o poftă insaţiabilă de a fi călcat în picioare, el este subiectul unei serii nesfârşite de abuzuri emoţionale din partea tatălui şi mai apoi a nevestei sale, şi de eşecuri profesionale. Plângăcios şi dezorientat, el îşi trăieşte viaţa ca pe un şir interminabil de insuccese, al cărui punct culminant pare să fie moartea soţiei Petal (Cate Blanchett). Nu oricum, ci într-un accident de maşină, ataşată unui amant pasager, ulterior plasării fiicei Bunny către o reţea de adopţii ilegale contra câtorva mii de dolari. Quoyle reuşeşte să îşi recupereze fiica, însă, văduv şi lipsit de vreo direcţie, cade într-o depresie mai neagră ca niciodată.

Refugiul în peisajul glacial al ţinutului din Newfoundland pare o soluţie inoportună la început. Nu doar datorită zăpezii care persistă şi în luna mai, ci mai ales fiindcă răceala şi duritatea climei pare să fi modelat şi temperamentul celor ce locuiesc aici. Veşnic inadaptat şi perdant în toate competiţiile vieţii, Quoyle află că strămoşii din care se trage erau făcuţi din cu totul alt aluat. Vestea că provine dintr-un neam de piraţi ai uscatului şi de brute incestuoase adânceşte, pe de o parte, depresia personajului principal. Pe de alta, odată cu ea vine şi metoda de izbăvire a demonilor din interior: scrisul. După lungul şir de înfrângeri din care şi-a compus viaţa, Quoyle – neghiobul, tăntălăul, plângăciosul – reuşeşte să găsească în scris vocaţia căutată. Lentila empatică prin care priveşte poveştile bărcilor din Newfoundland şi a oamenilor ce îşi duc traiul pe lângă ele îi asigură un loc şi un scop pe care le îmbrăţişează fericit în comunitatea nordică. La fel ca în Chocolat (2000) sau în Legea pământului (The Cider House Rules)(1999), regizorul Lasse Hallstrom reuşeşte în Ştiri de acasă să atingă cu delicateţe coardele sensibile ale audienţei. Pelicula acaparează privitorul dincolo de limita neîncrederii, făcându-l să savureze chiar şi abandonul verosimilului în cadrul ficţional. Poveştirile din noul loc pe care Quoyle îl numeşte „acasă” colorează fundalul unei comunităţi în care casele au spirit şi dorinţe, iar uneori chiar şi înecaţii se trezesc la viaţă.

Oct 24, 2009

Eden à l'Ouest

It was impossible to find subtitles for this film, but I decided to watch it anyway and soon realized translation wasn't needed for the most part. And this is because dialogues are scarce and even when they do happen they're a largely intelligible mixture of basic vocabulary from French, English, German, Greek and Italian.

The theme was pretty clear from the start - Eden a l'Ouest is, of course, a story about illegal immigration. Playing the main character in his journey from native Greece to Paris is Ricardo Scarmacio, who's not Greek but looks Greek enough, or at least Balkan enough. What I liked about the film was the picaresque atmosphere, the road-movie style, how it pictures Elias' adventures starting from an overcrowded boat on the Mediterranean and ending (at least as far as the film goes) on Champs Elysees. The candidly naive manner in which he pursues his dream of becoming a magician, which at some points reminded me of Benigni's incessant cheerfulness in La vita e bella. Plus how Elias literally arrives in France with nothing but a few clothes on, after a night of swimming, and yet is instantly ready to start his adventure and adopt what will turn out to be a series of roles and identities to help him get nearer the Parisian dream. Scarmacio is versatile and charismatic enough to constantly keep you wanting to see what will happen next.

What didn't work for me was the character's initial motivation - I don't think Greece in the 90s-2000s is the kind of country that people would want to immigrate from, not to mention illegally in another EU country. I do understand Costa Gavras is sharing some autobiographical data, but it might have helped to choose a more appropriate time frame.

Oct 2, 2009

Ofuri şi malacofuri

Din mulţimea de ştiri croite zilnic după reţetarul infailibil al basmului – cu zmei fioroşi, domniţe la ananghie şi voinici gata de bătaie –, puţine au aţâţat imaginarul însetat al consumatorilor de media mai ceva ca povestea lui Lady Diana. Prinţesă cu acte, desprinsă parcă din paginile unei cărţi de Fraţii Grimm şi din visele tuturor fetiţelor posesoare de coroniţe, baghete magice şi/sau rochiţe cu crinolină, această veritabilă Cenuşăreasă a fascinat pentru destulă vreme copii mici şi mari din întreaga lume, dând de lucru jurnaliştilor de tabloid şi cititorilor lor deopotrivă. Printre zecile de articole piperate, documentare televizate, brelocuri inscripţionate şi alte tributuri aduse figurii princiare, se numără acum şi un film ce îi dezgroapă cea mai celebră antecesoare. Sau oricum, aceasta e o posibilă explicaţie privind motivul pentru care regizorul Saul Dibb a ales să pună pe marele ecran povestea unei stră-stră-mătuşi a lui Lady Di, de al cărei nume se leagă controverse similare cu ale prinţesei ucise cu concursul blitz-urilor de paparazzi. Despre cine e vorba? Georgiana Cavendish de Devonshire, sau mai pe scurt – Ducesa.

Personaj influent la curtea regala britanică în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, ea a rămas gravată în documentele istorice prin tot felul de lucruri nu tocmai obişnuite pentru o “Lady” de epocă: implicarea în campanii politice, gustul pentru jocurile de noroc, arborarea de toalete extravagante, prezenţa în paginile tabloidelor şi alte acţiuni menite să străpungă cortina scorţoasă ridicată de manierele societăţii puritane. Adeptele curentului feminist vor fraterniza din prima clipă cu această doamnă ce se împotriveşte plină de curaj chingilor impuse de mediul patriarhal. Şi cum altfel să-i fie scoase în evidenţă virtuţile feministe decât prin opoziţie cu o figură masculină, demonizată până la limita caricaturii? Aşadar, în colţul opus al ringului se situează, după cum probabil vă aşteptaţi, soţul cel satrap care a ales-o de convenienţă pe Georgiana drept consoartă. Adică Ducele, al cărui portret e construit ca o întruchipare a brutei masculine supreme: violatorul, infidelul ce pretinde fidelitate, cel ce tratează femeia ca pe un simplu instrument de producere a unui moştenitor, zbirul fără suflet ş.a. În timp ce actriţa Keira Knightley reuşeşte fără prea mult efort să atragă simpatia audienţei prin rolul principal de perpetuă asuprită, prin vaiete şi suspine, Ralph Fiennes aduce personajul Ducelui la viaţă prin aceeaşi succesiune de tăceri revelatoare cu care ne-a obişnuit în Pacientul englez sau în Cititorul. Încă din prima scenă, morga lui imperturbabilă vorbeşte răspicat despre dezgustul şi resemnarea tăcută faţă de necesitatea îndeplinirii unor condiţii cerute de normele societăţii în care trăieşte. Iar până la final, Fiennes reuşeşte să transforme Ducele dintr-un căpcăun universal într-un personaj cu care se poate chiar empatiza, şi care se dovedeşte a fi la rândul său o victimă strivită de constrângerile societăţii feudale.

Figura centrală în film rămâne însă Ducesa care, aşa cum anunţa şi trailer-ul filmului, ajunge să fie un personaj îndrăgit de toată lumea, mai puţin de propriul ei soţ. Din păcate, veleităţile de gazdă mondenă şi talentul de a-şi întreţine oaspeţii din lumea culturală şi politică la serate dansante sunt insuficient dezvoltate în film. Tranziţia de la adolescenta timidă, luată de nevastă de Ducele de Devonshire cu unicul scop de producere a unui moştenitor, la marea doamnă de societate este complet trecută cu vederea. Scenariul face nişte salturi uriaşe în timp, insistând exclusiv pe aspectele facile, marketabile ale vieţii Ducesei, numai bune de inclus în titluri tabloide cu litere de-o şchioapă: “Săraca doamnă bogată, siluită de propriul soţ”, “Încornorată în propria casă”, “Despărţită de bărbatul iubit în schimbul dreptului de a-şi vedea copiii” ş.a. Prin lentila cinematografică, Ducesa e prea puţin construită ca un personaj istoric ce a avut un rol semnificativ în viaţa politică şi mondenă a sfârşitului de secol XVIII, cât ca o femeie menită să stârnească mila, compasiunea privitorilor. Dramatismul desuet pe ale cărei linii de susţinere se bazează filmul condamnă Ducesa la o inevitabilă mediocritate. Producţia nu reuşeşte să iasă în evidenţă nici prin vreun aspect inedit al ochiului regizoral, ori prin costume şi peruci – ca Marie-Antoinette, de exemplu, unde Sofia Coppola colorează curtea regală franceză în nuanţele jucăuşe şi îndrăzneţe ale unui videoclip MTV – şi nici prin interpretarea rolului principal. Pe scurt, Ducesa nu face mai mult decât să spună o poveste ce a mai fost spusă, parcă de prea multe ori, transformând-o pe antecesoarea lui Lady Diana în nimic mai mult decât încă o doamnă ce oftează şi suspină în malacofuri dantelate.

Sep 15, 2009

Dream dancing

Because, against all odds, I could really use a looong night out and a walk by the beach at dawn.

Sep 7, 2009

Avem un film. Cum procedăm?

Deşi bine primit de o mare parte a criticilor la lansarea din 2000 şi numit de mulţi drept pelicula în care Michael Douglas face cel mai bun rol al său din ultimii ani, filmul Wonder Boys e foarte probabil să nu vă sune deloc cunoscut. Consfinţit de încasările mici la box-office, cvasianonimatul peliculei a generat abandonarea prezentării sale în cinematografe în multe ţări, şi condamnarea la o ingrată lansare doar pe casetă video sau dvd. Cu alte cuvinte, seria de nume cunoscute listată pe afiş alături de Douglas (Frances McDormand, Robert Downey Jr., Tobey Maguire ş.a.) nu a reuşit să-i aducă o notorietate satisfăcătoare, iar situarea tematică în lumea campusurilor universitare – şi, deci, ţintirea implicită a unui public tânăr – n-a reuşit să scoată filmul din conul său de umbră. Motivul? Unul şi bun: maşinăria succesului la Hollywood e pusă în mişcare de marketing, publicitate şi în general de crearea de cât mai multă „vorbărie mediatică” în jurul unui film. Mult prea rar are legătură cu valenţele artistice ori valoarea acestuia. Iar asta fiindcă nu încape nici o îndoială că Wonder Boys, producţia regizată de Curtis Hanson după romanul omonim al lui Michael Chabon, este un film bun. Însă, după cum a devenit evident ulterior, un film bun care nu a beneficiat de o investiţie destul de mare sau destul de inspirată în campania de promovare. Lucru care i-a fost fatal.

Dacă privim mai departe pe firul explicaţiilor eşecului suferit de film în atragerea de popularitate şi încercăm să vedem lucrurile din perspectiva casei de producţie Paramount, e uşor de constatat că Wonder Boys nu apare ca un film tocmai uşor de marketat. După cum mărturisea regizorul Curtis Hanson, pe care poate vi-l amintiţi ca autor al celebrei aventuri retro L.A. Confidential, un film trebuie să se poziţioneze cât mai rapid şi clar pe piaţa hiperaglomerată a divertismentului, iar „Wonder Boys nu a fost uşor de redus la o singură imagine acroşantă sau un singur slogan-cârlig” . Aşadar, Paramount a recurs la cea mai puţin periculoasă strategie de promovare, care însă s-a dovedit şi cea mai puţin eficientă. Punctul său de sprijin a fost afişarea unui close-up cu Michael Douglas pe posterul filmului, marşând pe o imagine atent retuşată şi bine prelucrată pentru a-i scoate eul atractiv în evidenţă. Când în realitate filmul face complet altceva!

În Wonder Boys nu apare nici o urmă din şarmul masculin exersat de Michael Douglas în Instinct primar (Basic Instinct) sau The Game, nimic din puterea şi furia personajelor interpretate în Cădere liberă (Falling Down) sau în Traffic. Aici el este antieroul ce îşi petrece o nesfârşită adolescenţă pe post de profesor de scriitură creativă la o universitate din Pittsburgh. În cea mai mare parte a filmului e după câte una dintre dozele sale consistente de marijuana, îmbrăcat într-un vechi halat de baie „inductor de inspiraţie” şi incapabil să ia decizii consecvente. Undeva în jurul vârstei de 50 de ani, el se află la mai mult de 7 ani de la publicarea unui roman de succes şi nu reuşeşte să finalizeze următoarea sa carte. În plus, tocmai e părăsit de ultima nevastă şi află că şefa (căsătorită a) catedrei la care predă e însărcinată cu copilul lui. Pe scurt, buimăceala şi vulnerabilitatea personajului ce îşi duce viaţa ca pe o studenţie perpetuă îl aduce pe Michael Douglas într-o postură neegalată de vreunul dintre rolurile sale anterioare. Iar venerabilul actor face faţă provocării în mod remarcabil.

În ton cu tematica şi atmosfera filmului se află coloana sonoară semnată de câteva nume vechi şi grele, cum ar fi cel al lui Bob Dylan, Neil Young şi Leonard Cohen. De fapt, acesta a fost singurul capitol la care filmul a reuşit să atragă atenţia necesară şi să fie răsplătit cu un premiu Oscar. Trecute cu vederea şi nepremiate au rămas performanţele filmului în ceea ce priveşte scenariul, regia, rolul principal şi câteva dintre cele secundare, ce îi dau atât de multă culoare. Asta chiar dacă e plin de dialoguri excelent scrise, ce combină replicile inteligente (şi atât de depărtate de clişeele made in Hollywood) cu un umor fin şi negru, şi cu delicioasele răbufniri de imaginaţie nestăpânită, numai bune pentru a creiona atmosfera din jurul atelierelor de creaţie literară conduse de Grady Tripp, profesorul interpretat de Michael Douglas. De reţinut e scena în care cei trei „băieţi teribili” – Tripp, editorul Crabtree (Robert Downing Jr.) şi studentul genial James (Tobey Maguire) – stau la o masă într-un bar şi inventează nume şi poveşti pentru personajele pe care le văd din jur, ţesând ingenioase iţe ficţionale la minut. Inventiv, haios şi jucându-se mereu cu atenţia şi aşteptările privitorilor, scenariul e doar unul dintre motivele pentru care Wonder Boys merită să-i acordăm toată atenţia. Chiar dacă nu a reuşit să o atragă pe cea a juriului ce decernează premiile Oscar.

Sep 4, 2009

Kirschblüten - Hanami

Oricât am amâna să ne gândim la el sau oricât am încerca să îl ignorăm, procesul de înstrăinare este pe cât de dureros pe atât de inevitabil în orice familie. Lent, dar sigur, copiii şi părinţii migrează spre câte o lume ce are tot mai puţine în comun cu a celorlalţi. Asta e tema în explorarea căreia porneşte filmul Cherry Blossoms / Kirschbluten-Hanami. După moartea subită a soţiei sale, Rudi îşi dă seama cât de puţine în comun mai are cu cei trei copii adulţi ai săi, şi mai ales cât de puţin a cunoscut-o de fapt pe cea cu care şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii. Aşa că porneşte într-o căutare a sa post-mortem, iar drumul îl aduce în Japonia, în lumea fascinantă şi bizară a teatrului butoh.

Aug 19, 2009

Vederi din Brooklyn

Intamplarea a facut ca Lada fermecata sa fie vecina de raft cu The Brooklyn Follies. Exact asa: cartea lui Malamud tradusa (cam slabutz, daca e sa fim sinceri, dar observ ca traducerile fusherite sunt deja o regula pentru cartile din colectia Cotidianul) si a lui Auster in original. Si cum de cateva saptamani am reinceput sa iau la bifat lista cu romane/carti de fictiune restante (rasfoind lenes o pagina dupa alta, fara a cauta nimic in mod special, reprimand atent reflexul de a sublinia, fisha, conecta etc), m-am apucat de ele in aceasta ordine. Desi amandoua fixate pe spatiul urban al New York-ului - la vreo jumatate de secol distanta, ce-i drept: Malamud vede lumea prin lentila postbelica, iar Auster, cu relaxarea pre-11 septembrie -, cele doua expun personaje si spatii din universuri complet diferite.

America gri din povestile lui Malamud nu are mai nimic in comun cu tihna si perpetua senzatie ca timpul e generos din romanul lui Auster. Peisajele urbane sarace si sumbre, cu emigrantii lor evrei ce-si duc zilele mizere si triste, aduc aminte mai degraba de Kafka decat de paradisul prosper american pe care filmele de la Hollywood ne invata sa il ravnim. De Kafka si poate de atmosfera catorva povestiri din primul volum publicat de Philip Roth - Goodbye, Columbus. Surprinsa din diverse unghiuri, imaginea recurenta din povestile lui Malamud e cea a evreului sarac, fugit din Europa lui Hitler si silit sa reporneasca viata de la zero, in conditiile unei mizerii umilitoare. Bolnavi si amarati, cu micile lor magazine parca vesnic in pragul falimentului, actorii imaginati de Malamud populeaza spatiul depresiv al cartierelor muncitoresti postbelice. Brooklyn-ul lui nu seamana nici de departe cu cel al lui Auster, in care personajul principal isi acorda dreptul la o perioada de tihna finala inaintea unei morti pe care o stie iminenta. Pe cand cel al lui Malamud e unul al personajelor sumbre, bolnavicioase si viciate, in care pana si ingerii esueaza in alcoolism, dupa cum pare sa spuna povestea lui Levine, la Auster personajele par sa isi permita nesfarsite "pauze" de la viata, perioade in care isi dau voie sa reflecteze, sa calatoreasca, sa poarte conversatii nesfarsite in timpul unei cine la un restaurant cu staif etc.

Urmand ritmul percutant impus de dimensiunile povestirii scurte, textele lui Malamud aduna in permanenta argumente pentru trasarea unei morale, si cam toate seamana cu niste parabole. Pe de alta parte, personajele lui Auster plutesc in deriva, fara nici un scop definit, iar structura narativa le imita miscarea, facand o dulce risipa de imagini si situatii ce adesea nu conduc nicaieri. "I was looking for a quiet place to die. Someone recommended Brooklyn, and so the next morning I traveled down there from Westchester to scope out the terrain." - acesta e tonul confesiv cu care isi incepe personajul lui Auster monologul intins pe vreo 300 de pagini. In cu totul alt registru, povestile lui Malamud debuteaza cu glasul omniscient si sfatos al unui batran intelept hasidic. "Nu cu mult timp in urma, Leo Finkle, un student la Universitatea Yeshiva, viitor rabin, locuia in centrul orasului New York, intr-o camaruta ticsita de carti. Dupa sase ani de studiu, Finkle urma sa fie numit rabin in iunie si o cunostinta il sfatuise sa se insoare pentru a-si castiga mai usor congregatia." - asa incepe povestea ce da titlul volumului lui Malamud. Dupa cum e usor de obsrvat chiar de aici, evreitatea e motivul definitoriu in povestile lui Malamud, pe cand la Auster ea trece aproape neobservata, personaje de diverse culori si orientari fiind unite sub spectrul unei depresii urbane latente, traindu-si si hranindu-si nebunia pe fondul cosmopolit al Brooklyn-ului.

Desi isi rostesc povestile new-yorkeze pe voci diferite, ambele carti sunt la fel de greu de lasat din mana. Iar in timp ce structura propusa de Malamud se preteaza unei lecturi episodice, gen "cartea de dinainte de culcare", fiindca nici o poveste nu ia mai mult de vreo jumatate de ora de citit, cea a lui Auster dezvolta o oarecare fluentza si chiar un pic de suspans, desi stilul cam haotic si fragmentar raman definitorii.

Aug 16, 2009

Râsu'-plânsu'

Încă din scena care deschide filmul PS I Love You te întrebi dacă nu cumva ai nimerit din greşeală în faţa unuia dintre episoadele zilnice ale unui sitcom. Nu neapărat pentru că această scenă se desfăşoară aproape integral într-un interior tipic de apartament newyorkez ce aminteşte mult de decorul în care evoluează Jerry Seinfeld sau Carrie Bradshaw, ci mai ales pentru că, deşi subiectul este o ceartă zdravănă între cei doi protagonişti, aerul scenei nu este nicidecum unul dramatic. E drept că lipsesc râsetele de pe fond cu care ne-am obişnuit în Seinfeld sau vocea din off a veşnicei editorialiste-naratoare din Totul despre sex, însă inflexiunile autosubversive al dialogului se pot distinge foarte clar. Cele două personaje care urlă nestăpânit şi par să fie de câteva ori la un pas de a-şi trage câte o palmă nu joacă rolul dramatic al unui cuplu în criză, ci mai degrabă o dramoletă uşurică, puţin comică.

Atmosfera de sitcom şi permanenta subminare a tragicului prin ironie persistă pe întreg parcursul peliculei PS I Love You. Iar asta chiar dacă subiectul său este unul cât se poate de dramatic: după zece ani în care întreaga existenţă i-a gravitat în jurul partenerului ei de viaţă (primul, unicul şi cel mai cel), protagonista Holly (Hillary Swank) devine martora neputincioasă a morţii lui subite. La doar 30 de ani, tocmai când viaţa părea că îşi ia avânt să înceapă „cu adevărat” pentru cei doi, ea se trezeşte brusc singură. Ciondăneala dintre cei doi din prima scenă nu rămâne, aşadar, decât o amintire dulce-amăruie. Filmul nu insistă prea mult pe circumstanţele morţii – ni se livrează scurt şi sec motivul „tumoare pe creier” – şi nici pe perioada de agonie. Subiectul său se leagă de modul în care Holly gestionează această cumplită pierdere. Un mod ingenios ce reflectă la rându-i amestecul tragicomic ce marchează filmul. În urma unei regii complicate puse la cale cu timp în urmă de soţul ei, Holly primeşte timp de un an după moartea acestuia, la intervale regulate de timp, scrisori din partea lui. Ca şi cum ar fi încă în viaţă şi s-ar angaja într-un fel de dialog prin corespondenţă, în care el livrează frânturi dintr-un mare „plan” menit să o ajute să-şi continue viaţa. De la seri cu prietenele în oraş la o călătorie în Irlanda, Gerry (Gerard Butler) o ghidează prin misivele scrise protectiv, jucăuş şi pe un ton ce rar iese din sfera comicului. Şi care se încheie de fiecare dată cu acelaşi PS format din trei cuvinte. E evident care sunt acestea, nu-i aşa?

Inspirat din romanul scriitoarei irlandeze Cecelia Ahern, filmul e scris şi regizat de Richard LaGravenese, cunoscut pentru succese scenaristice precedente ca Podurile din Madison County (The Bridges of Madison County) sau Regele pescar (Fisher King), dar cvasianonim în domeniul regiei. Poate asta explică de ce fazele notabile din film au mai multă legătură cu textul decât cu imaginea. De reţinut sunt schimburile de replici ce aduc o notă (auto)ironică personajelor altfel angrenate într-o atmosferă mortiferă. Cum ar fi cele în care Holly îşi declară intenţia de a deveni un fel de Miss Havisham de cartier newyorkez, închisă în casă şi purtându-şi rochia de mireasă până la adânci bătrâneţi, doar pentru ca apoi tot ea să constate că de fapt pierderea minţilor e un lux burghez ce nu şi-l permite. La capitolul dialogurilor haioase, de ajutor e şi prezenţa actriţei Lisa Kudrow, cunoscută mai ales pentru comicul rol al lui Phoebe din sitcomul Friends.

Una peste alta, protagonista jucată de Hillary Swank reuşeşte să penduleze binişor între lacrimi şi râsete, între stări depresive în care tot ce îşi doreşte e să stea închisă zile în şir în casă îmbrăcată în lenjeria lui Gerry, suspinând în faţa televizorului la melodrame alb-negru, şi reveniri la o viaţă normală, la prieteni şi la căutatul unui job mulţumitor. Din ambele situaţii nu lipseşte combinaţia dintre tonul serios şi cel comic, relaxarea prin râs şi prin timp petrecut cu prieteni veseli fiind văzută ca unică soluţie pentru depăşirea pierderii suferite. Această abordare light a unui subiect dureros reprezintă un teritoriu actoricesc nou explorat de Hillary Swank. Numele ei a devenit consacrat în rolurile mai mult decât serioase din Băieţii nu plâng niciodată (Boys Don’t Cry) şi O fată de milioane (Million Dollar Baby), din care sensibilitatea profund feminină exploatată în PS I Love You lipseşte cu desăvârşire. Poate şi de aceea aventurarea pe terenul nou al comediilor romantice a fost taxată destul de nemilos de critici. Cu toatea astea, filmul PS I Love You are destule de oferit privitorului. Melanjul constant dintre un subiect dramatic şi tonul comic pe care este tratat asigură destulă prospeţime unui scenariu defel plicticos sau împotmolit în scorţoşenii stereotipe, propunând o abordare serenă şi relaxată a unei teme altfel sumbre, fără a cădea în schimonoseli cinice.

Jul 27, 2009

All You Need Is Love

Chiar dacă primul lucru ce vă vine în minte când vedeţi cele cinci cuvinte de mai sus e vocea lui John Lennon şi ceva din atmosfera ce făcea fanele trupei Beatles să intre într-o transă vecină cu leşinul şi să îşi arunce extaziate lenjeria intimă pe scenă la concertele de prin anii ’60, v-aş propune o asociere ceva mai recent dobândită de faimosul refren. Orice privitor, fie el şi sporadic, la posturile româneşti de televiziune în ultimii vreo zece ani va şti de îndată la ce mă refer. Aţi ghicit? E vorba despre genericul emisiunii ce a făcut din Mircea Radu celebrul peţitor divinizat deopotrivă de bunici romantice şi de domnişoare păşind pe terenul minat al schimbărilor hormonale pubertine. Încep evocându-l pe acest faimos călător neobosit în a sa caravană pentru a face şi desface – însoţit de lumina intruzivă a reflectoarelor, desigur – cupluri cu te şi miri ce probleme pentru că schema după care e construită povestea filmului ce face subiectul acestui articol, Cold Mountain, aminteşte dezamăgitor de mult de tema unei emisiuni Din Dragoste. Cu diferenţa că e lăţită pe vreo două ore şi jumătate şi are drept protagonişti actori cu o înfăţişare ce nu aduce defel cu cea a „oamenilor de lângă noi” aleşi pe sprânceană pentru a forma ceata ce se lăsa păstorită supus de Mircea Radu pe întortocheatele căi ale problemelor amoroase. Asta dacă disecăm Cold Mountain la rece, ca pe un exemplar-etalon de scenariu făcut pe reţeta Hollywood-blockbuster, la care regizorul-scenarist Anthony Minghella şi a lui impresionantă echipă de producţie (incluzându-i, printre alţii pe veteranii Sydney Polack şi Bob Weinstein) par să se priceapă cel mai bine. Privit „la cald” însă, Cold Mountain se va lăsa greu vizionat fără vreo două-trei batiste prin preajmă, luptând – cu stoicism şi sporadice succese – chiar şi cu aşteptările spectatorului cinic şi sătul de clişee.

Protagonişti? Fecioara despletită şi masculul ce pleacă la oaste. Ea – un fel de Scarlett O’Hara, cu accent sudist cam neconvingător, ce-i drept, dar la fel de nevoită să facă trecerea abruptă de la viaţa tihnită de dinainte de Războiul Civil, cu ceaiurile ei dansante, micile bârfe burgheze şi seratele cu partituri cântate la pian, la sărăcia şi deznădejdea de după, munca brută la fermă şi lenta abandonare a romanelor scrise de surorile Bronte în favoarea mulsului vacilor. El – bărbatul împins într-un război din care, iniţial, masculinitatea feroce nu îi dă voie să lipsească, însă, pe care, până la urmă, îl abandonează dezamăgit, pornind bulgărele de zăpadă al complicaţiilor generate de dezertare. Ambii – îndrăgostiţi nebuneşte unul de celălalt după doar câteva momente de intimitate împreună, şi reuşind să peroreze plin de elocvenţă pe marginea sentimentului (ea) sau doar să ofteze expresiv văzându-şi aievea fiinţa visată (el). Ambii – exemplare de marcă ale frumuseţii fizice (Nicole Kidman şi Jude Law), impecabil fardaţi chiar şi în momentele de mare criză ale scenariului. E drept că nici unuia nu prea îi iese accentul potrivit, dar când un britanic şi o australiancă joacă rolurile principale într-un film despre unul dintre cele mai importante momente ale istoriei postcoloniale a Statelor Unite, filmat în România, ce mai contează?

Aşadar, motorul acţiunii în Cold Mountain este povestea de dragoste dintre Ada Monroe, fiica unui pastor proaspăt mutat în orăşelul ce dă numele peliculei, şi Inman, despre care nu aflăm decât că se pricepe mai bine la bătut cuie şi arat câmpul decât la vorbit. Ca în orice altă poveste cu Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene, dragostea se declanşează la prima vedere şi fără vreo explicaţie plauzibilă (cum ar fi afinităţile celor doi; dar oare dragostea nu e de obicei aşa?), iar apoi este hrănită de obstacolele ce stau în calea împlinirii cuplului. Adică de dramaticul război de secesiune ce a zguduit Statele Unite în a doua jumătate a secolului XIX. Deşi abia ajung să se cunoască, cei doi devin legaţi obsesiv unul de celălalt prin distanţă şi se transformă reciproc în surse imaginare de consolare şi escapism în faţa realităţilor crunte generate de război. Greu justificabilă după un timp extrem de scurt petrecut împreună, obsesia unuia pentru celălalt e dublată de o permanentă incertitudine privind reciprocitatea sentimentelor. Ce scapă filmul de la adâncirea definitivă în ditamai clişeul gogonat e faptul că reîntâlnirea nu aduce decât o alinare temporară. Războiul reuşeşte în cele din urmă să destrame definitiv legătura dintre ei. Nu înainte ca ea să ajungă să îi poarte copilul în pântece (după o primă şi singură aventură pasională, desigur!). Cu toate astea, filmul rămâne o versiune edulcorată simplist şi supărător a realităţii, un basm prea retuşat pentru a mai putea convinge. Puţinele scene plauzibile şi jocul pe alocuri reuşit al unor personaje secundare rămân, din păcate, prea puţin reprezentative în această poveste de dragoste împachetată pentru consumatorul de drame televizate la kilogram.

Jun 13, 2009

Deşert şi aur negru

În celebrul său jurnal american de călătorie, Jean Baudrillard descria deşertul ca fiind miezul simbolic al vieţii de dincolo de Atlantic. Cu ochiul antrenat al criticului, lucid şi conştientizând chingile invizibile ale fascinaţiei, Baudrillard fotografia deşertul ca pe „negativul suprafeţei terestre şi al umorilor noastre de oameni civilizaţi”, un loc ce „alungă scrupulele artificiale ale culturii”. Esenţa aridităţii e tradusă printr-o „vitalitate primară, viscerală, incoercibilă”, ce contrastează violent cu universul tot mai abstract al cotidianului. Prin prisma acestui deşert aşezat simbolic în centrul existenţei, Statele Unite şi al lor melanj unic dintre „rafinament tehnologic” şi o „brutală conştiinţă împăcată” reprezintă „singura societate primitivă actuală”, conchidea teoreticianul postmodern.

Deşertul ca spaţiu american originar imaginat de Baudrillard este tocmai fondul pe care se dezvăluie subiectului filmului Va curge sânge (There Will Be Blood), inspirat vag de regizorul-scenarist Paul Thomas Anderson din romanul Oil! al lui Upton Sinclair. Iar observaţiile criticului francez, deşi făcute la mai bine de un secol după intervalul temporal în care se desfăşoară acţiunea peliculei, găsesc rezonanţe puternice în viziunea sa dominantă. În Va curge sânge, deşertul sud-californian reprezintă mediul tern unde personajul principal, Daniel Plainview, se înscrie în cursa primordială pentru dominarea rezervelor de petrol, ce începe să prindă contur la sfârşitul secolului al XIX-lea. Avariţia, cruzimea şi lipsa de scrupule a lui Plainview reprezintă tocmai coordonatele „primitivului american” ce, aşa cum arăta şi Baudrillard, marchează un amestec paradoxal între brutalitatea agresivă şi fineţurile psihologice necesare unei reuşite prin manipulare. În interpretarea magistrală a lui Daniel Day-Lewis, Plainview schiţează portretul robot al colonistului înfometat de bogăţie şi capabil de cele mai josnice tertipuri pentru a o obţine.

În plus, după cum remarca o cronică apărută în New York Times, introducerea petrolului pe post de axă în competiţia sângeroasă pentru înavuţire nu face decât să dea o rezonanţă profetică sumbră scenariului, parcă prevestind goana după preţiosul minereu, care a modelat în mod decisiv societatea americană a secolului XX. Aurul negru ascuns în subsolul sterpelor ţinuturi californiene, unde lipsa grâului şi a apei transformă micile comunităţi în prăzi vulnerabile datorită sărăciei, devine miza supremă în competiţia pentru parvenire. Abia lansat ca monedă forte în goana după bani a anilor 1900, petrolul ajunge rapid pretext pentru expozeul unui întreg arsenal manipulativ regizat abil de Daniel Plainview.

La început un exploatator modest al zăcământului, angajat în munca grea şi adesea letală din jurul instalaţiilor incipiente de forare, Plainview află despre ţinutul californian din jurul orăşelului Little Boston, unde există atât de mult petrol încât răbufneşte singur la suprafaţă. Înarmat cu discursul negociatorului profesionist şi cu o imagine convenabilă de proprietar al unei „afaceri de familie” (una dintre puţinele referiri ce aminteşte de romanul lui Sinclair), el reuşeşte fără prea multe greutăţi să convingă nevoiaşa comunitate locală să vândă preţioasele terenuri. Afundată în ignoranţa şi deznădejdea generate de sărăcie, comunitatea acceptă sceptic că sub terenurile pe care abia cresc tufişuri ţepoase şi cactuşi ar putea exista aurul negru de care vorbeşte Plainview. Aşa că marşează credulă la promisiunile de construcţie a unor drumuri şi şcoli, şi cedează bucuroasă bucăţi de deşert în schimbul unor sume infime.

Adversar al eforturilor de manipulare a proprietarilor locali devine curând Eli Sunday (Paul Dano). Predicator şi conducător al unei biserici locale, cu faimă de vindecător, el e probabil unicul personaj conştient de amploarea înşelătoriei lui Plainview. După cum se dovedeşte pe parcurs, intenţia lui nu este însă de a opri „investiţia” petrolistului, ci doar de a obţine un profit personal cât mai mare de pe urma ei. Tabloul primitivismului şi al lipsei supreme de scrupule devine astfel complet, transformând tradiţionala dualitate „bine-rău” într-o simplă diferenţă de nuanţă între „rău” şi „mai rău”.

Griul noroios şi duritatea întunecată a vieţii din preajma puţurilor de forare sunt construite într-o permanentă notă obscură prin ochiul regizoral al lui Anderson în Va curge sânge şi perfectate de muzica lui Jonny Greenwood de la Radiohead. Succesiunea de sunete bizare şi linia melodică bolnăvicioasă completează perfect scena pe care Daniel Day-Lewis oferă poate cea mai reuşită performanţă a carierei sale. Integral transformat pentru întruchiparea lui Plainview, el adoptă vocea, grimasele, mimica şi postura necesare ilustrării – adesea impresionant de teatrale, caricaturale – unui portret primitiv şi monocrom al capitalistului american.

Jun 9, 2009

Din seria: campanii simpatice, dar fara succes

Ati vazut filmuletele din campania de awareness a Academiei Catavencu pentru alegerile europarlamentare? Nici eu. Sau nu la timp, oricum.

Iata-le sustinute de protagonistii romani pursange: Gigi Melody, Tanti Maria, Vergilica, Perpedos.

May 22, 2009

Jarhead

Daca tot am inceput sa scriu despre Mendes saptamana trecuta, m-am uitat ieri si la Jarhead - care se anunta in cronici drept marea lui aventurare regizorala pe terenul batatorit al filmelor de razboi. Descris intr-o fraza, filmul urmareste o felie din razboiul din Golf, vazuta prin ochii unui pusti de 20 de ani proaspat inrolat in Marina americana. Dar tinta lui Mendes este, desigur, mai inalta: el studiaza modul de functionare al masinariei americane de razboi si felul in care ea isi dezumanizeaza programatic soldatii pentru a-i face capabili de o lupta altfel greu de justificat. Dincolo de faptul ca reprezinta o confirmare a irationalului si inutilului ce marcheaza viata in armata (prima parte a filmului e in mod special relevanta in acest sens, cu descrierea catorva momente-cheie din procesul de depersonalizare cultivata prin umilirea extrema a soldatului), iar spre final e o critica fatisa la adresa sa, filmul mi s-a parut fain de vazut din doua motive. Unul e Jake Gyllenhaal si modul in care isi joaca evolutia de la cititor-de-Camus-si-aspirant-la-facultate catre o bruta dezabuzata, ce intra cu capul inainte in sablonul "noi actionam, noi nu gandim". Poate rolul nu e asa complex si interesant ca cel al lui Donnie Darko sau Jack Twist, dar tot mi s-a parut printre cele foarte bune ale lui. Al doilea motiv sunt scenele suprarealiste din desert, cand campurile de petrol saudite iau foc si transforma intreaga zona intr-un crepuscul perpetuu, ce genereaza comportamente bizare din partea personajelor si confesiuni neobisnuite, si din care rasar absurd diverse personaje parca scoase dintr-o piesa de Beckett, cum ar fi un cal ratacit sau arabi carbonizati. A fost poate singurul loc in care am recunoscut acelasi ochi teatral cu care Mendes filma minute in sir traseul haotic al unei pungi de plastic purtate de vant in American Beauty.

May 17, 2009

Feţele discrete ale decăderii

Că Sam Mendes se pricepe ca nimeni altul la sondarea angoaselor nevăzute ale vieţii de familie şi la disecarea pe ecran a feţelor ascunse ale eroziunii şi decăderii cuplurilor, a devenit evident pentru oricine odată cu American Beauty. La fel de evident ca faptul că regizorului îi lipseşte avântul prolific al unui Spielberg, el preferând mai degrabă să îşi împartă energia creativă între Hollywood, Broadway şi Londra. După cum însuşi mărturisea, Mendes preferă abordarea atentă, tacticoasă: „Lucrez lent şi savurez prea mult ceea ce fac pentru a grăbi lucrurile. Şi îmi place să mă întorc mereu la teatru. Dar după ce trec câţiva fără să fac vreun film, e posibil să fac două în doi ani.” Pentru a se întoarce în aria tematică explorată cu atâta succes în American Beauty, regizorul a avut însă nevoie de aproape zece.

În Nonconformiştii (Revolutionary Road) Mendes se apleacă din nou asupra subiectelor ce i-au consacrat marca cinematografică personală: golul inform şi depresia latentă din miezul familiei nucleare americane, ipostazele dureroase ale decăderii vieţii de cuplu şi frustrările adânci ce colcăie în spatele politeţii, al atitudinii pozitive induse şi al tăcerilor bine cultivate. Toate lăsate în urmă de sloganurile hedoniste ale consumismului. Doar că de data asta în vizor nu mai intră perioada de aparentă relaxare postmaterialistă a anilor ’90, în care familia lui Lester Burnham (Kevin Spacey) îşi trăieşte manifest nefericirea, ci cea în care germenii filosofiei consumiste abia prindeau contur. E vorba de anii ’50, decada de mare glorie americană postbelică, când avântul economic s-a tradus într-o creştere accelerată a nivelului de trai, urmat de un firesc baby boom şi de înmulţirea fără precedent a suburbiilor din jurul marilor centre urbane, cu ale lor familii numeroase, frumoase şi prospere, trăind în case de revistă, cu gazon şi gărduleţ alb.

Tocmai centrul acestei tihnite prosperităţi pare să fie locul în care începe să germineze indefinibila depresie ce marchează viaţa de cuplu a familiei Wheeler. Motivele sunt destul de complexe pentru a constitui subiectul unei cărţi ce ar putea pendula de la schimbarea aşteptărilor sociale în condiţiile proaspăt descoperitei abundenţe economice, până la fineţurile psihologice care marchează viaţa de cuplu. Deocamdată hai să ne mulţumim cu pretextul de suprafaţă: obsesia ratării carierei de actriţă şi aferenta condamnare la o viaţă de gospodină casnică prilejuieşte derapajul emoţional al lui April Wheeler (Kate Winslet). În dispreţul simptomatic faţă de cuşca la care normele sociale par să o condamne, ea nu e singură. O antipatie similară faţă de conformism manifestă şi soţul ei, Frank (Leonardo DiCaprio), la fel de conştient că e blocat în cadrul unui job plicticos şi lipsit de semnificaţie. Acumularea acestor frustrări comune nu rezultă, paradoxal, decât pentru puţină vreme în coeziunea cuplului.

Nuanţele discrete ale eroziunii relaţiei dintre cei doi apar chiar din primele scene şi se accentuează gradat, dezamăgind probabil auditoriul ce spera la o revenire pe marile ecrane a cuplului actoricesc în versiunea însiropată din Titanic. De data asta nu lipsesc trăsăturile de neconfundat ale unui mariaj obosit: lipsa totală de sensibilitate, gentileţe şi chiar minim interes pentru sentimentele celuilalt, infidelităţile, tăcerile glaciale, cruzimea gratuită ş.a. Dar iată că puterea miraculoasă a unui nou început pare să se profileze pe post de leac al rănilor din cuplu. April reciclează unul dintre visurile ce i-a legat pe cei doi în roza etapă timpurie a relaţiei şi propune reînceperea unei noi vieţi, cu energii proaspete, departe de sufocanta suburbie americană, tocmai de cealaltă parte a oceanului. Parisul devine Meca noilor începuturi, panaceu pentru salvarea mariajului, capabil să degaje energia unei noi vieţi împreună. Dar, aşa cum e uşor de prevăzut, familia Wheeler e re-animată doar temporar, iar eşecul planului atrage după sine o cădere fatală.

Cu siguranţă lacunar la capitolul complexităţii story-ului, dacă e să privim în paralel multiplele planuri narative ce evoluează în American Beauty, filmul Nonconformiştii (Revolutionary Road) merită văzut cu precădere pentru performanţa actoricească a lui Kate Winslet. La fel ca în Cititorul (The Reader), ea reuşeşte să demarce liniile de forţă ale scenariului, mutând fără echivoc drama personală a lui April în punctul focal. Prin această prismă, filmul poate apărea şi ca un incipient manifest feminist, în care încercarea eroinei de a scăpa din şablonul conformist al societăţii patriarhale se soldează cu un final tragic. Deşi nici jocul lui DiCaprio nu se lasă mai prejos, filmul rămâne esenţialmente despre ea, iar regizorul Mendes (şi soţul lui Winslet în viaţa reală) nu se sfieşte să pună accentele necesare asumării acestei poziţii centrale.

May 1, 2009

Brandul de tzara reloaded

Zilele astea mi-au cazut ochii peste una dintre reclamele cu care Macedonia e promovata la posturile internationale de televiziune, si care arata cam asa:

Si evident ca nu m-am putut abtine de la a face o comparatie cu proaspat regandita imagine a Romaniei (intr-o engleza cam ciudata si aproximativa) ca "land of choice":

Desi e drept ca miza celor doua e diferita - prima marsheaza pe investitii, iar a doua, pe turism -, cred ca se vede cu ochiul liber cat de mult difera gradul de profesionalism al realizatorilor. In primul caz primeaza datele factuale, ce vorbesc de la sine pentru cine trebuie, pe cand in al doilea se merge exclusiv si cam fara succes pe "vrajeala" ochiului. Spun cam fara succes pentru ca imaginile si modul lor clisheizat de prezentare denota prea putina creativitate si capacitate de a se distinge in marea de alte mesaje de promovare. Daca din prima reclama ramai cu un bagaj concret de informatie (hm, 0% taxa pe venit, not bad at all), a o privi pe a doua e ca si cum te-ai uita la un banal album foto in timp ce asculti o melodie ieftina si suparatoare prin repetitie, care cred ca si la Eurovision abia s-ar clasa pe ultimul loc.

Mi se pare doar mie sau defunctul slogan "Romania - simply surprising" si reclama pe care o insotea erau cu mult mult mai bune?

Apr 24, 2009

The Lemon Tree / Etz Limon


Totul incepe de la o livada de lamai care, intamplator, se nimereste sa fie asezata tocmai pe granita ce separa teritoriile locuite de palestienieni de cele locuite de evrei in West Bank. Mai exact pe locul unde urmeaza sa fie construit un mare zid compact de beton intre cele doua regiuni. Si mai exact, in vecinatatea noii case a unui mare oficial israelian. Motiv pentru care brusc livada devine un "potential pericol". Ea poate adaposti teroristi si reprezenta o sursa pentru atentate. Deci se decide taierea ei.
Filmul urmareste rezistenta fata de aceasta decizie opusa de Salma Zidane, pentru care pomii sunt o mostenire de familie foarte pretioasa, plus unica sursa de venit. Pe parcurs, afli mai mult despre realitatile convietuirii dintre evrei si palestinieni decat in orice buletin de stiri cu atentate teroriste. Falsul zugravirii monocrome a conflictului devine rapid evident, la fel ca similitudinile vietii situate de o parte si de alta a zidului. Plus ca nu-ti poti dezlipi privirea de prezenta scenica a actritei ce o joaca pe Salma, ce reuseste sa lase o impresie coplesitoare aproape exclusiv prin tacere si discretie.

Apr 10, 2009

Der Baader Meinhof Komplex

Daca cineva m-ar fi intrebat acum vreo 20 de ani ce stiu despre Germania, as fi descris-o ca sursa paradisiaca a papusilor Barbie, a samponului cu miros de mere dulci, a ciocolatei cu martipan, a jucariilor de plush roz si a multor alte nimicuri moi si parfumate. Prietenii care pe atunci aveau rude in "Germa", si care deveneau destinatari periodici ai unor pachete primite pe cai dintre cele mai misterioase, dobandeau automat un statut special in gasca de la bloc si la scoala. In masa de pushti imbracati in gri/albastru-inchis/negru/maro, ei erau usor de distins dupa blugii prespalati, treningul verde din bumbac moale, jacheta de fash cu dungi roz, si in general dupa cum exhibau ceva din aerul unei anumite bunastari apusene.

Poate si din cauza unei dorinte neexprimate de a pastra intacta imaginea asta idealizata, pana de curand n-am prea avut habar despre amploarea unui grup ca Baader-Meinhof in Germania de vest a anilor '70 si nici despre faptul ca de acea parte a zidului Berlinului a existat o miscare socialista foarte puternica. Chestie care a facut filmul Der Baader Meinhof Komplex sa fie partial distrugator de mituri si partial foarte captivant prin dezvaluirea treptata a detaliilor. Chiar si independent de contextul politic si fara a tine cont de aluziile la starurile politice ale vremii, de la Che la Mao, filmul functioneaza perfect ca thriller. Cu Moritz Bleibtreu & co. conducand carismatic procesul de captivare a atentiei. Filmul urmareste povestea inca de la prima intalnire dintre jurnalista Ulrike Meinhof si socialistii adunati in jurul lui Andreas Baader si al lui Gudrun Ensslin. Apoi alunecarea catre radicalism si, in cele din urma, transformarea grupului in mica armata de gherila urbana ce a ingrozit Germania anilor '70-'80, inaugurand lupta anti-establishment pe care azi o numim ambiguu "terorism", cu toata recuzita consacrata: bombe plasate in institutii publice, asasinate, deturnarea unui avion, luare de ostateci s.a.

Apr 3, 2009

Întoarcerea vagabondului. Acum milionar

De pe la Stăpânul inelelor (The Lord of the Rings: The Return of the King) încoace nu s-a mai întâlnit în ultimul deceniu vreun film care să genereze atâta efervescenţă şi să colecteze un maldăr atât de impresionant de premii cinematografice ca Vagabondul milionar (Slumdog Millionaire). Deşi în mod evident temele celor două se află la mulţi kilometri distanţă, ele au un miez narativ construit conform aceloraşi coordonate. Transpuse pe ecran după câte un roman, cele două urmează reţeta clasică a basmului, adică melanjul paradoxal între neverosimil şi irezistibil. Modelată după tipicul basmului clasic în cazul Stăpânului inelelor şi cel al basmului modern în cazul Vagabondului milionar, reţeta se dovedeşte infailibilă în captivarea unei audienţe largi şi diverse, aducând un vraf de statuete Oscar, premii ale Academiei britanice de film, Globuri de Aur şi multe alte nominalizări şi distincţii.

Dacă ne uităm prin filtrul insipid al rezumatului, povestea Vagabondului milionar e plină ochi de coincidenţe şi potriveli cusute cu aţă albă. Totul se învârte în jurul personajului Jamal Malik (Dev Patel), fost copil al străzii şi actualmente chaiwalla (servitor de ceai) la un call-center din Bombay/Mumbai, care ajunge să participe la foarte-vizionata şi mult-aplaudata versiune indiană a emisiunii Vrei să fii miliardar. Deşi doar vag alfabetizat, eroul nostru reuşeşte să plece cu potul cel mai gras, dovedind literalmente că „şcoala vieţii” poate aduce la fel de mulţi bani ca cea de pe urma căreia se livrează diplome cu parafă. Mai exact, el descoperă că fiecare întrebare cu care e presărat drumul de la statutul de falit la cel de milionar în rupii îşi află răspunsul într-un episod din viaţa sa de până atunci. Iar până la urmă reuşeşte, evident, să răspundă corect la toate.

Folosirea jocului Vrei să fii miliardar ca pretext pentru spunerea poveştii prin juxtapunerea câte unui fragment din viaţa lui Jamal peste fiecare întrebare din cadrul emisiunii (în scopul aparent al justificării răspunsului) reprezintă o strategie narativă ce asigură coerenţă şi unitate unui scenariu altfel întins ambiţios pe o perioada lungă de timp. Ca prin minune, succesiunea întrebărilor corespunde unei abordări aproape perfect cronologice a vieţii lui Jamal. În căutarea de soluţii la întrebările formulate de omologul indian al lui Virgil Ianţu (la fel de arogant şi sfidător, ba chiar maliţios în film), aflăm cum Jamal şi fratele lui, Salim, au ajuns orfani la vârsta la care mulţi copii abia ies din scutece, cum au aterizat apoi într-un orfelinat ce de fapt ascundea o reţea de exploatare a copiilor pentru cerşetorie, cum au reuşit să scape de acolo şi, în fine, cum Jamal alege să devină „fratele cel bun”, pe când Salim ajunge implicat în lumea interlopă a Mumbai-ului.

În timp ce fragmentele disparate ale scenariului sunt ţinute laolaltă în acest cadru narativ al jocului, firul roşu al acţiunii este – cum altfel într-un film cu parfum de Bollywood? – o poveste de dragoste. Rămasă şi ea fără părinţi, micuţa Latika îi însoţeşte pe cei doi fraţi până la un punct din poveste, însă nu reuşeşte să li se alăture în evadarea din orfelinat. Despărţit de ea prin distanţă şi ani, Jamal nu încetează totuşi să fantazeze la o întâlnire cu cea de care s-a îndrăgostit încă din copilărie. Însăşi venirea la emisiunea Vrei să fii miliardar se datorează convingerii că ea se va afla printre cei 90 de milioane de privitori, şi asta îi va aduce cumva împreună.

Deşi poveşti cu cerşetori deveniţi prinţi s-au spus din belşug, iar era personajelor inspirate din „vaganbondul” lui Raj Kapoor şi a întâmplărilor lor hiperdramatizate a cam apus, Vagabondul milionar reuşeşte să reia şi să împrospăteze aceasta reţetă cinematografică. În ce fel? În primul rând prin adoptarea unui stil de filmare conceput de regizorul britanic Danny Boyle pentru a nu lăsa atenţia publicului să scape nici o clipă – montaj rapid şi o coloană sonoră dinamică, aproape în stil videoclip, plus cadre în care explodează culorile vii ale mahalalei indiene, chiar şi atunci când ele aparţin unui morman de gunoi sau unei adunături de cocioabe. În plus, filmul rupe constant ritmul romantic alăturând idealizărilor prea „roz” câte ceva din realităţile brute ale Indiei actuale. Violenţa împotriva musulmanilor, exploatarea copiilor, clivajul dramatic dintre clasa bogată şi locuitorii mahalelor, mizeria cumplită şi întunecimea vieţii interlope, chiar şi în contextul în care India devine „centrul lumii”– felii din aceste mari teme se îngrămădesc printre episoadele din viaţa lui Jamal şi se lasă descoperite în spatele mirajului reprezentat de jocul televizat ce vinde iluzia unei vieţi fără stigmatul sărăciei.

Mar 13, 2009

Synecdoche, New York

Nu stiu daca e cel mai bun scenariu al lui Charlie Kaufman. Probabil ca nu. Sau poate ca Synecdoche, New York pare mai haotic/incoerent decat restul fiindca regia e semnata tot de Kaufman, deci parca lipseste mintea (cat de cat mai) limpede a unui Michel Gondry (vezi Eternal Sunshine of the Spotless Mind) sau Spike Jonze (vezi Being John Malkovich sau Adaptation). Adica a cuiva care sa tina hatzurile povestii cand dialogul o ia prea tare prin balarii.

Ce nu lipseste filmului e obisnuitul talent al lui Kaufman de a reda neredabilul (in foarte multe cuvinte, ce-i drept) - singuratatea si nesigurantza vietzii urbane, egoismul mascat de o politetze studiata, inexplicabila ipohondrie si teama de moarte cultivata sistematic de televizor si de toate celelalte surse prin care suntem bombardati zilnic cu mesaje ce ne invita sa consumam ceva. Pe langa toate astea mai e umorul straniu si cinismul ce poate aparea, cred, doar la un personaj ce isi traieste viata ca pe un perpetuu midlife crisis. Si mai e si scriitor pe deasupra. Ah, si poate ce m-a tinut in fata ecranului pana la lista cu distributia - scenariul respira prin toti porii teoriile lui Baudrillard despre simulare si simulacru, adica de fapt despre cum simularea realitatii (de care e responsabila mai ales mass-media) ajunge sa inlocuiasca realitatea "reala". Iar scenariul spune asta intr-un mod mult mai putin sofisticat, firesc si usor de digerat decat Baudrillard insusi. Deci e un fel de self-performing argument in sine.

Mar 10, 2009

Leagănul culturii urechiste

Într-un speech ţinut în Parlament zilele trecute, Preşedintele lasă să se înţeleagă că România are un fel de obligaţie de a contracta un împrumut de la FMI. Asta fiindcă CE ar condiţiona viitoare colaborări cu noi de acest împrumut. În replică, fostul premier spune că toată treaba e o minciună. Că nimeni nu ne obligă să luăm împrumutul şi Preşedintele toarnă braşoave. Cearta continuă, dar contraproductiv. In replica sa la replică, Preşedintele adoptă argumentaţia "ad hominem". Adică se ia de şapca lui Tăriceanu, dar nu răspunde la acuzaţii concret.

Faptul că realitatea a rămas undeva în aer, abandonată până şi de presă - este ori ba, până la urmă, vreo legătură între condiţiile CE şi FMI? - mi-a reconfirmat popularitatea amatorismului la noi. Adică de ce să ne batem capul cu probleme şi soluţii raţionale, documentate şi deduse cu mintea limpede, când putem să ne certăm ca la uşa cortului şi asta e mult mai haios? O dispută politică e interesant de privit doar pe post de divertisment ataşat ronţăitului de seminţe.

E un fel de logică lăutărească, până la urmă. Cântăm, cităm şi comentăm după ureche. Câtă vreme "ne râdem", treaba sună interesant. Apoi o lăsăm baltă. În mod evident, contează cantitatea de noroi împroşcată şi verva cu care adversarii se scuipă între ochi, nicidecum substanţa argumentelor. Ideile raţionale sunt plicticoase şi complicate. Să deschidem, deci, o nouă pungă de seminţe!

Mar 3, 2009

Despre Holocaust, din nou

O cronică apărută în New York Times în preajma lansării filmului făcut după cartea lui Bernhard Schlink, Cititorul, concluziona că acesta “nu este despre Holocaust şi nici despre generaţia care s-a confruntat cu moştenirea sa în Germania, ci este doar un film menit să creeze o stare de bine privitorilor în legătură cu o catastrofă istorică ce, cu fiecare nouă interpolare, păleşte tot mai mult în memoria colectivă” . Nu mi s-a întâmplat să citesc vreo interpretare mai eronată! Autoarea porneşte cu siguranţă de la faptul că scenariul nu condamnă manifest, zugrăvind cu litere de-o şchioapă vina celor implicaţi în înfăptuirea crimelor antisemite, ci preferă să înlocuiască strategia evidenţei cu o abordare indirectă. Deşi e drept că există o scenă în care un complet de judecată dă verdictul asupra vinovăţiei, greutatea filmului nu rezidă acolo, ci în problematizarea gradului de vină şi în studierea motivaţiei celor vinovaţi. Însă efectul acestei problematizări nu este nicidecum o diluare a culpei şi o inducere a unei “stări de bine”, după cum pretinde articolul din New York Times, ci o rediscutare a Holocaustului din perspectiva raţionamentului ce a făcut posibilă asamblarea şi funcţionarea marii maşinării genocidale.

Reacţia de blamare fără rezerve la adresa unui film ce evită să facă obişnuitele distincţii monocrome între bine şi rău în tratarea subiectului Holocaustului aminteşte de criticile cu care a fost primită seria de relatări semnate de Hannah Arendt pentru revista The New Yorker privind procesul criminalului de război Adolf Eichmann, desfăşurat la începutul anilor ’60 la Ierusalim . Concluziile lui Arendt se îndreptau către lipsa unui profil deviant al personalităţii inculpatului, ba chiar şi lipsa unor sentimente concret antisemite. Raportul autoarei privind “banalitatea răului” contrazicea părerile conform cărora personalul SS era format din psihopaţi cu tendinţe criminale şi arăta cum, în anumite circumstanţe, până şi cea mai normală persoană poate ucide cu sânge rece, ca şi cum acest lucru ar face parte dintr-un firesc cotidian (ceea ce, evident, nu reprezintă o scuză pentru faptele comise!). Ideea e explicată în amplul studiu al totalitarismului semnat de Arendt, drept o consecinţă a identificării totale dintre o mişcare totalitară şi “funcţionarii” săi, ce duce la desfiinţarea noţiunii de responsabilitate personală: “nimeni nu trăieşte vreodată experienţa unei situaţii în care trebuie să fie răspunzător pentru propriile lui acţiuni sau căreia să îi poată explica raţiunile” .

Parcă inspirat din viziunea lui Arendt este răspunsul lui Hanna Schmitz (Kate Winslet), personajul principal din filmul Cititorul, ce ajunge să fie judecată în anii ’60 pentru activitatea de gardian la Auschwitz în timpul războiului. Întrebată de judecător de ce nu a descuiat porţile unei clădiri în care se aflau câteva sute de prizoniere evreice şi care tocmai fusese bombordată şi cuprinsă de flăcări, ea răspunde siderată: “Din cauza motivului evident! Eram gardieni, iar treaba noastră era să păzim prizonierele. Nu le puteam lăsa să scape. Deschiderea uşilor ar fi creat haos”. Uşurinţa cu care Hanna îşi justifică acţiunea de pur executant, cu tonul firesc al unui paznic de depozit cu cărămizi şi nu de oameni în carne şi oase, readuce teoria lui Arendt în prim plan. Şi nu scuteşte filmul de controverse.

Dar tensiunea dintre legalitate şi moralitate la un anumit moment istoric, sau dreptul cu care judecăm nişte fapte din trecut prin prisma unor valori din prezent, reprezintă doar una dintre cheile de intepretare ale filmului Cititorul. La fel de viabilă este analizarea sa ca pe o poveste de dragoste (idee indusă încă de la vederea afişului). Şi încă una rară, în care chiar dacă abundă iniţial răbufnirile erotice, lipsesc dulcegăriile şi platitudinile asociate de obicei noţiunii de “love story”. Un scenariu în care personajele trăiesc momente dense de tăcere, din spatele cărora nu pot ieşi decât greoi şi anemic pentru a exprima ce simt.

Dragostea, gestionarea culpei post-Holocaust, puterea izbăvitoare a literaturii – iată doar câteva dintre temele atinse cu sensibilitate şi har în Cititorul regizat de Stephen Daldry, pe care poate vi-l amintiţi drept realizator al unui portret inconfundabil al Virginiei Woolf în Orele (The Hours). Chiar şi fără a mai adăuga la argumentele de până acum lista de premii câştigate de Kate Winslet pentru interpretarea Hannei Schmitz (Oscar, premiu BAFTA, Glob de Aur ş.a.), Cititorul e un film ce merită cu siguranţă văzut. Poate chiar de două ori.