Feb 26, 2012

Familii disfuncționale. The Descendants vs. A Separation.

Amândouă apar printre nominalizările la Oscar și amândouă fac câte un snapshot al unei crize familiale. Dar imaginile ce rezultă aparțin unor lumi complet diferite.


În The Descendants, George Clooney e capul unei familii pe cale să se dezintegreze din cauza morții neașteptate a mamei. Capul familiei e un mod de a spune, de fapt. Fiindcă el se simte mai degrabă "părintele de rezervă". Cel care a stat întotdeauna mai mult la birou decât acasă. Şi care acum are parte de două mari surprize, schimbătoare de viaţă. Prima: familia i s-ar fi dezintegrat oricum, şi fără moartea subită a nevestei. A doua: are două fiice despre care nu ştie mai nimic şi cu care nu are habar cum să comunice. Rolul de tată îi vine ca o mănuşă croită prost. 


În Nader and Simin. A Separation, criza familială e dată de un bunic cu Alzheimer şi de un divorţ iminent. Şi, mai presus de toate, de o filosofie de viaţă. Simin vrea să părăsească Iranul şi să găsească o viaţă mai bună pentru fiica ei în Occident. Nader refuză să îşi dezerteze tatăl bolnav şi crede că plecarea ar fi un semn de laşitate.


De ce merită văzute în paralel? Fiindcă sunt viniete din două tipuri opuse de societate. The Descendants e o mostră de etică protestantă. Absolut toate personajele sunt bazate pe un egoism feroce şi cred în valoarea supremă a eficienţei. Suferinţa e o povară personală, dusă pe cont propriu. Deşi aproape întregul film se învârte în jurul unui pat pe care zace o mamă muribundă, tatăl îşi îmbrăţişează fiica cea mică abia în ultima scenă. Toţi membri familiei sunt hipercentraţi pe propria persoană şi reci ca gheaţa, incapabili să relaţioneze cu adevărat. Replicile care se vor calde / sentimentale sună fals, ca şi cum le-ar spune doar fiindcă le-au auzit într-un film. Singura cu adevărat sinceră pare prima replică a fiicei Alexandra, spusă furios printre aburi de alcool, când tatăl o anunţă că mama a avut un accident mortal: "Fuck mom!" Clooney are mai degrabă aerul pierdut / vulnerabil din Burn after Reading, decât cel macho din Ocean's Twelve. După cum îi mărturiseşte tranşant propria fiică la un moment dat, e un mototol. Şi rămâne aşa.


A Separation, pe de altă parte, e o mostră familială complet diferită. Copiii sfidători, obraznici şi egoişti din filmul american nu şi-ar găsi locul în cel iranian, unde cuvintele-cheie în relaţiile filiale sunt respectul şi devotamentul. Părinţii sunt o povară ce trebuie dusă, oricât ar fi de grea. Nu o problemă care poate fi măturată sub preş, închisă într-un azil. Replicile au mult mai multă forţă şi conflictele mai multă substanţă. Filmul nu surprinde doar microdrama destrămării unei familii, ci şi cea a unei societăţi divizate. 


Feb 24, 2012

Intertext / Inbetweenness


To be more precise, Millat hadn't read it. Millat knew nothing about the writer, nothing about the book; could not identify the book if it lay in a pile of other books; could not pick out the writer in a line-up of other writers (irresistible, this line-up of offending writers: Socrates, Protagoras, Ovid and Juvenal, Radclyffe Hall, Boris Pasternak, D. H. Lawrence, Solzhenitsyn, Nabokov, all holding up their numbers for the mug shot, squinting in the flashbulb). But he knew other things. He knew that he, Millat, was a Paid no matter where he came from; that he smelt of curry; had no sexual identity; took other people's jobs; or had no job and bummed off the state; or gave all the jobs to his relatives; that he could be a dentist or a shop-owner or a curry-shifter, but not a footballer or a film-maker; that he should go back to his own country; or stay here and earn his bloody keep; that he worshipped elephants and wore turbans; that no one who looked like Millat, or spoke like Millat, or felt like Millat, was ever on the news unless they had recently been murdered. In short, he knew he had no face in this country, no voice in the country, until the week before last when suddenly people like Millat were on every channel and every radio and every newspaper and they were angry, and Millat recognized the anger, thought it recognized him, and grabbed it with both hands.


(Zadie Smith - White Teeth)

Feb 23, 2012

Feb 16, 2012

Fata cu cercel de perlă. În nas.


Din snobism, din ignoranță, sau pur şi simplu pentru că nu sunt mare fan de romane poliţiste, nu am citit nimic din "trilogia Millenium". Știu vag cine e Stieg Larsson, de pe copertele câtorva best-seller-uri. Deci când m-am apucat să văd The Girl with the Dragon Tattoo, am pornit-o fără background-ul celor care le cunoaşteau deja atmosfera. 

Ăsta a fost un prim motiv pentru care am intrat cu capul înainte şi am luat din plin toate loviturile care răsar neanunţate de prin cotloanele poveştii. M-am lăsat luată şi purtată prin mijlocul unui mistery story plin de falduri ascunse. Toate croite elegant, dar cu un iz maladiv pregnant şi cu răbufniri de o violenţă feroce. 

Al doilea motiv e numele celui care decupează textul de pe pagina de roman şi îl aşează pe ecran: David Fincher. Apetenţa lui pentru personaje psihotice - de la Seven la Zodiac, via Fight Club - se potriveşte ca o mănuşă pe cadrul imaginat de Larsson. După derapaje gen Benjamin Button şi The Social Network, cheful lui Fincher de a face thriller-uri se retrezeşte (în sfârşit!) la viaţă. Gata să înfrunte o provocare serioasă: ecranizarea unui roman care a mai fost, cu doar doi ani în urmă, pus pe peliculă (e drept, în limba suedeză). Văzut şi foarte aplaudat, chiar dacă nu de o audienţă aşa de numeroasă ca un film hollywoodian. 


Cum era de aşteptat pe un teren care îi e atât de familiar, Fincher face o treabă excelentă. Expune cu răbdare de colecţionar ramurile degenerate ale unei familii suedeze ce trăieşte pe o insulă şi ascunde secrete sumbre, a căror adâncime nici n-o bănuieşti la prima vedere. Din când în când, serveşte câte o scenă atât de violentă încât te lasă fără respiraţie. Doar pentru ca apoi să te ia din nou de mână şi să te poarte printr-un labirint al deviaţiilor mentale. În căutarea unui ucigaş. 

Deşi vocea auctorială sau călăuza prin poveste e una masculină - Daniel "Bond" Craig, în rolul unui jurnalist care investighează o crimă la câteva decenii după ce s-a petrecut -, punctul de atracţie al filmului e în mod cert personajul feminin. Sau, în fine, androgin. Lisbeth (Rooney Mara) e o mixtură curajoasă de genuri. Şi nu mă refer doar la faptul că se poartă la fel de natural în geci de piele cu ţinte + pantaloni băieţeşti de camuflaj, ca şi în cel mai elegant taior Dior. Lisbeth e ambivalenţa întruchipată, din toate punctele de vedere. E şi victimă, e şi agresor. Şi foarte tânără, şi complet terminată emoţional. Şi devoratoare de femei, dar şi de bărbaţi. Şi cumplit de agresivă, dar şi dureros de vulnerabilă. Iar dincolo de toate: posesoare a unei inteligenţe crude, tăioase, surprinzătoare. Şi a capacităţii de a te ţine hipnotizat, cu muşchii încordaţi în aşteptarea finalului.   


Feb 11, 2012

Homo videns


It's like this. You wake, watch TV, get in your car, listen to the radio. You go to your little job or little school, but you don't hear about that on the 6 o'clock news. Why? 'Cause nothing is really happening. And you go home and watch some more TV or maybe it's a fun night and you go out and watch a movie. I mean it's got so bad that half the people on TV, inside the TV, they're watching TV. What are all these people watching? People like me.

(Ezra Miller / Kevin in We Need to Talk About Kevin)

Feb 10, 2012

Copilul 2.0 (sosit fără manual de utilizare)

Dragi cititori fără copii, dacă vreodată ați cochetat cu ideea de a deveni părinți, sau chiar v-ați fixat-o ferm în planul cincinal, filmul We Need to Talk About Kevin are toate șansele să vă deturneze definitiv intențiile! Pentru că face zoom pe acea situație (cred/sper) rară, dar absolut coșmarescă, în care nu există niciun pic de compatibilitate sau înțelegere între o mamă și fiul ei. În care ea pendulează între stări și reacții ambivalente față de copil, iar el îi explotează abil vina. O șicanează și o manipulează. Dar nu în maniera drăgălășeniilor comice din filme gen Singur acasă (Home alone) – unde aveam un cu totul alt gen de „Kevin” –, ci cu tonul grav, profund realist, al unei drame.



„Mămica era chiar fericită înainte de a se naște Kevin. Acum se trezește în fiecare dimineață dorindu-și să fie în Franța”, mărturisește despre sine Eva (Tilda Swinton), exasperată de refuzul fiului ei de vreo 3 ani de a folosi toaleta, de a vorbi și în general de a coopera. Kevin nu suferă de autism, ci doar de un soi de răutate nativă, s-ar părea. Dotat cu un radar hipersensibil la îndoielile mamei legate de capacitatea de a fi un părinte bun, Kevin îi servește mai târziu replici ce toarnă sare pe rană. Când Eva îl anunță că în curând va avea „o parteneră de joacă”, adică o soră, el întreabă: „Dar dacă nu îmi va plăcea?”. „Atunci te vei obișnui cu situația”, vine răspunsul adultului rațional. „Doar pentru că te obișnuiești cu ceva, nu înseamnă că îți și place acel ceva. De exemplu, tu te-ai obișnuit cu mine”. Replica are efectul unui pumn în plex. Mama e K.O. Înghite în sec și schimbă vorba.

Filmul pătrunde în dedesubturile unei relații filiale ratate şi ridică probleme, temeri sau îndoieli pe care orice părinte le încearcă la un moment dat. Comunicarea scurtcircuitată în familie şi prăpastia căscată între mamă şi fiu sunt laitmotivele atmosferei familiale disfuncţionale care culminează cu agresiunea neaşteptată, feroce, comisă de Kevin. Regizoarea Lynne Ramsay desface povestea într-o mulțime de episoade ce se interpun haotic şi construieşte filmul ca pe e o succesiune de flashbackuri. Eva bântuie confuză între trecut şi un prezent în care vina, remușcarea şi regretul formează mlaștina depresiei în care încearcă să își țină capul la suprafață.
Primele secvențe o arată trezindu-se pe canapeaua unei case mizere, printre cutii de medicamente și farfurii de plastic cu resturi de mâncare. O femeie între două vârste, obosită, trecută, terminată. Se ridică și pășește nesigur, clătinându-se, călcând pe gunoaie împrăștiate pe jos. Iese afară și privește. Casa și mașina tocmai i-au fost vandalizate: cineva a aruncat o găleată cu vopsea roșie pe peretele exterior și pe parbriz. Aflăm curând că aceasta e doar una dintre „bulinele negre” primite din partea comunității în care trăiește pentru faptul că a fost un părinte ratat. Motivele? Se dezvăluie treptat. Camera de filmat pătrunde în mintea Evei, iar filmul reproduce haosul și dezolarea de acolo. Cum totul apare mereu doar prin ochii ei, încerci de unul singur să cauți legături cauzale, explicații. Este într-adevăr Kevin un spirit malefic înnăscut? Sau apare așa doar în mintea ei?


La fel ca în Elephant-ul lui Gus van Sant, nu există un motiv clar pentru râvna destructivă ce îl animă pe adolescentul Kevin. La fel ca acolo, regizoarea reușește să capteze tensiunea, apăsarea, chagrin-ul inform al unei societăți în care toată lumea are datoria de a fi fericită. Și, desigur, cum ajung toate acestea să fie traduse în acte de o violență extremă. Lionel Shriver, autoarea romanului omonim după care a fost adaptat filmul We Need to Talk About Kevin, mărturisește că evenimente de genul masacrului săvârșit de doi elevi ai liceul Columbine, în 1999, au făcut parte din sursele care i-au stârnit interesul. Mass-media e și ea o prezență latentă, nenumită, în lista cu argumente ce explică traseul destructiv al lui Kevin, prin excesul ei de agresivitate și prin cum ridică celebritatea la rang de religie. Însă nu e nici pe departe singura.

În ciuda încăpățânării filmului de a-ți dezvălui o poveste cu cap și coadă, cu legături cauzale, motivații și „mesaj”, We Need to Talk About Kevin e un thriller psihologic care îți agață atenția și nu îi dă drumul. Care îți dezvăluie o situație devastator de impresionantă. Cum? Prin două performanțe actoricești de nota 10. Tilda Swinton redă fără nicio notă falsă sau îngroșată partitura părintelui măcinat pe dinăuntru de faptul că, oricât ar încerca, nu se poate înțelege cu propriul fiu. Iar Ezra Miller în rolul lui Kevin e, poate, marea revelație de pe lista de distribuție, un actor despre care vom mai auzi în mod cert. Cu o dezarmantă siguranță de sine și un egoism vicios, el e întruchiparea maleficului carismatic. Trezește antipatie și seduce în același timp. Amândoi sunt punctele de rezistență ale unui film care îți cade greu ca un bolovan, și te face să reconsideri profund relația părinte-copil în societatea în care trăim.     

Feb 3, 2012

Robert


Ce mai tornadă de amintiri faine s-a ridicat pe marginile fotografiei ăsteia. (thx, V.)