Dec 31, 2010

Ghici, ghicitoarea mea*

Dacă micul Dexter al lui Gendy Tartakovsky ar păşi în afara setting-ului din laboratorul în care îl bâzâie fără încetare Deedee, ghici ca ce alt personaj de animaţie ar arăta la maturitate?





* Autorii primelor trei răspunsuri ce apar în secţiunea de comments şi conţin numele corect al personajului + filmul în care apare primesc o cutie din colecţia mea personală de scoici de ciocolată :)

Dec 30, 2010

Howl şi poezia Beat



Un urlet atât de puternic şi prelung cât pentru a trezi la viaţă o întreagă generaţie de scriitori americani postbelici - asta a fost poemul lui Allen Ginsberg. Deşi dacă e să ne luăm după ce spune el însuşi în documentarul ficţionalizat Howl, generaţia Beat nici nu a existat, până la urmă. A fost vorba doar de "o mână de scriitori ce încercau să-şi publice cărţile". Boemi, hedonişti, oameni care îşi citeau extatic poeziile în beciuri slab luminate, printre sticle de vin ieftin şi fum de ţigară.

A transforma un poem  (fie el chiar foarte lung şi foarte influent)  într-un film e un demers nu numai groaznic de greu, dar poate şi inutil. După cum spune unul dintre personajele ce apar în film, poezia nu poate fi "repovestită" în proză. Şi cu atât mai puţin în imagini. Ok, se pot stabili corespondenţe, traduceri, ekphrasis. Dar demersul rămâne la statutul incert al unei cópii, imitaţii ieftine, kitsch.
Iată de ce filmul Howl nu face imprudenţa de a se limita la despicarea firului liric - explicaţii, detalieri, contextualizări ale poemului ce a definit generaţia Beat, animaţii fanteziste ale metaforelor sale -, ci îl situează în centrul controversei iscate la lansarea sa. Mai exact, înaintează în paralel cu procesul intentat editorului cărţii în anii '50, sub acuzaţia de obscenitate.

Deşi în esenţă film de ficţiune (cu James Franco în primul lui rol cu adevărat notabil), Howl îşi păstrează aerul unui documentar. Poate şi pentru că regizorii Rob Epstein şi Jeffrey Friedman au ştate vechi în domeniu. Howl propune o privire detaliată asupra ideilor ce i-au animat pe poeţii şi prozatorii generaţiei Beat. Tipi ca Jack Kerouac şi William Boroughs, ce au transformat literatura în ceva fără precedent la acel moment, sădind rădăcina unui gen de spirit boem ce va fi ulterior importat ca religie de generaţia hippie.

Dacă nu pentru portretul făcut lui Ginsberg, generaţiei Beat sau poemului care a definit-o, Howl merită văzut chiar şi numai pentru secvenţe ca cea de mai jos:

Dec 28, 2010

Boogie-ul din marţea de după Crăciun

"Mariajul e un enorm butoi plin cu rahat, peste care pluteşte un strat subţire din cea mai fină şi cea mai dulce miere", spunea bunică-mea. N-aş îndrăzni să dezbat veridicitatea descrierii. Dar dacă e să o luăm ca definiţie de lucru, în ultimele două filme ale lui Radu Muntean - Boogie şi Marţi, după Crăciun - personajele au cam lăsat deliciosul topping în urmă, iar camera le suprinde în mijlocul inevitabilei afundări în mlaştina de dedesubt.


La fel ca Boogie, despre care scriam aici, Marţi, după Crăciun ne face loc într-un spaţiu domestic în care eroziunea e descifrabilă în secvenţe comune. În banale sesiuni de shopping şi discuţii rutinate la cină. În planuri de schi la Kaprun şi vizite cu copilul la dentist. La fel ca acolo, frapează autenticitatea dialogurilor. Oamenii de pe ecran vorbesc, gesticulează, se comportă exact ca mine şi ca tine. Se prostesc, înjură uneori, tac, râd. Nicio replică nu e în plus, niciuna nu sună artificial. În plus, cursul filmului e strunit perfect pentru a te pregăti de lovitura de graţie, păstrată pentru final. Abia acolo actele banale devin grele de sens. Abia acolo personajele parcă îşi pierd eşarfa legată peste ochi şi încep să contemple, neputincioase, cum se scufundă în mocirla eşecului.    

Dec 22, 2010

Fotbalul "total": un fel de pre-introducere*

"Când am început eu să practic sportul cu balonul rotund, erau anii '60, iar Moggi şi canalul Sky încă nu apăruseră. Eram singurul care nu avea pantofi sportivi pentru fotbal (nu eram săraci, dar eram catolici de stânga), aşa încât evoluam în bocancii de munte, pe care îi legam la călcâi: de aceea, potrivit de altminteri unei logici stringente, cei mari au hotărât că trebuia să joc în apărare. Pe vremea aceea, eram de părere ca viaţa e o temă de rezolvat, nu o serbare de născocit, şi ca atare m-am călăuzit ani de zile după această orientare de principiu, crescând cu mentalitatea unui apărător şi escaladând categoriile fotbalistice purtând pe spate numărul 3.(...)

În fotbalul acela, apărătorul apăra. Era un tip de joc în care, dacă purtai pe spate numărul 3, puteai juca zeci de meciuri fără să treci de linia de mijloc a terenului. Nu ţi se cerea. Dacă mingea era dincolo, tu aşteptai dincoace, şi-ţi trăgeai sufletul. Acest lucru îţi oferea o percepţie ciudată asupra partidei. Ani de zile, eu mi-am văzut echipele marcând goluri îndepărtate şi vag-misterioase: erau lucruri care se petreceau acolo, într-o zonă a terenului pe care nu o cunoşteam şi care, în ochii mei, reproducea aura legendară a unei localităţi balneare de dincolo de munţi: femei şi picioare lungi. Când se dădea un gol, acolo oamenii se îmbrăţişau, îmi amintesc prea bine. Ani de zile i-am văzut îmbrăţişându-se, din depărtare. De când în când, mi s-a întâmplat chiar să parcurg tot terenul ca să ajung până la ei şi să iau parte şi eu la îmbrăţişare, dar nu prea mergea: ajungeai mereu un pic prea târziu, când partea propriu-zis neruşinată se isprăvise deja: era ca şi cum, la o petrecere, te-ai apuca să te îmbeţi când ceilalţi se întorc deja acasă. (...)

Pe vremea aceea, se practica marcajul om la om. Asta însemna că jucai tot meciul lipit de un jucător advers. Singurul lucru care ţi se cerea era: să-l anulezi. Acest imperativ determina intimităţi aproape stânjenitoare. Era un fotbal simplu, aşa încât eu, care aveam numărul 3, îl marcam pe numărul 7 al lor: iar cei cu numărul 7 erau, în fond, toţi la fel. Slăbuţi, cu picioarele strâmbe, iuţi, un pic dezordonaţi, nişte mari încurcă-lume. Vorbeau mult, se certau cu toată lumea, deveneau absenţi zeci de minute în şir, cuprinşi parcă de bruşte deprimări, iar apoi te păcăleau ca nişte şerpi, ţâşnind cu o vitalitate neaşteptată, care avea ceva din tresărirea muribundului. După un sfert de oră ştiai deja totul despre ei: cum fentau, cât îl urau pe centrul-înaintaş, dacă aveau probleme la genunchi, ce meserie practicau şi ce deodorant foloseau (anumite Rexona criminale). Restul era o partidă de şah în care el juca cu piesele albe. El inventa, tu distrugeai. (...)

Nu existau relansări, nu existau diferenţe de două goluri, nu se juca la ofsaid, nu se executau crosuri pe linia de fund, nu se făcea diagonala. Când prindeai mingea, îl căutai pe primul mijlocaş disponibil şi i-o pasai: aidoma bucătarului care îi pasează tava ospătarului. Să se descurce el. S-o scoţi în aut era foarte bine (erai aplaudat!), iar când erai în dificultate o pasai în urmă, portarului. Asta era tot. Îmi plăcea.

Apoi lucrurile s-au schimbat. Au început să sosească jucători cu numărul 7 care nu vorbeau, nu-i apuca deprimarea, însă, în schimb, rămâneau în spate, în aşteptare. Nu-mi era clar ce anume aşteptau. Poate mă aşteptau pe mine, mi-am zis. Atunci am trecut de jumătatea terenului. Primele dăţi, era ciudat: de pe banca de rezerve toţi strigau la tine "Înapoi! În apărare!", dar, până una-alta, tu erai deja acolo, respirând aerul acela tare, iar apoi te întorceai, însă aşa cum te întorci duminica seara de la mare, fără nici un chef, şi mai rămâneai acolo un pic, din ce în ce mai mult. (...)"



*adică o primă îmbucătură din suculentul meniu barbaresc propus de Alessandro Baricco în colecţia de eseuri descrisă aici. Hrană pentru minte, desigur. Ajunsă în propria listă de bucate alese graţie unei recomandări din partea stimabilului Monsieur C.

Dec 17, 2010

"Dragă Ioane,"

Aşa ar putea suna traducerea frustă a ultimul film semnat Lasse Hallström. Dear John. Sună banal? Ca şi cum ar fi povestea unui „Ion” impersonal, spusă printre rândurile corespondenţei sale personale, pe melodia unei tehnici narative hiperfolosite şi uşor demonetizate („scenariul epistolar”)? Vă spun drept că asta a fost şi prima mea impresie.


Dar să nu judecăm cartea după copertă, nu-i aşa? În plus, afişul menţionează cu litere de-o şchioapă numele unui regizor ce duce în spate un portofoliu cu greutate. La Hollywood, numele domnului Hallström se traduce prin primul rol notabil (şi cu adevărat memorabil!) al lui Leonardo di Caprio – în Necazurile lui Gilbert Grape (What’s Eating Gilbert Grape?) – sau prin apetisanta poveste de dragoste din Chocolat. Prin Legea pământului (The Cider House Rules) sau Ştiri de acasă (The Shipping News). Toate – experienţe inedite, tulburătoare, profund impresionante. Ce reuşesc cu multă eleganţă să alunece pe marginea unor scenarii care ridică frecvent pericolul căderii în melodramatic. Oare să-şi fi păstrat Hallström acelaşi simţ al echilibrului şi în cazul lui Dear John, făcut după un roman de Nicholas Sparks? Adică se poate descurca şi pe un text realizat de producătorul notoriu de siropuri à la Nopţi în Rodanthe (Nights in Rodanthe) sau O iubire de neuitat (A Walk to Remember)?
Din păcate, nu. Glisajul lin din filmele de mai sus devine o deviere prin bălării în cazul lui Dear John – un film pe care vi-l puteţi imagina ca pe un lung clip de propagandă pentru înrolare în armata americană. Personaj principal: soldatul John. Personaj secundar: blânda şi blonda Savannah, scriind docilă scrisorele de amor iubitului plecat la oaste. Conflictul narativ rezumat într-o frază: între patrie şi iubită, pe cine alege militarul devotat? Răspunsul e redundant, desigur.
Reflectoarele urmăresc fidele arhetipului americanului patriot. John este Soldatul (cu majusculă!). Omul demn, puternic, care tace şi face. Cu un trecut apăsător (alcoolism şi alte escapade adolescentine), dar lăsat cu curaj în urmă. Gata oricând să sacrifice viaţa personală pentru a se jertfi viteaz pe altarul răspândirii „libertăţii şi democraţiei” în numele statului american. Iar Savannah nu se abate nici ea de la liniile unui portret de personaj hiperbanal. Vajnicul Ken o descoperă pe candida Barbie – cu păr bălai şi privire albastră, inocentă şi devotată, făcătoare de munci caritabile, al cărei unic „păcat” asumat e că înjură uneori (dar, chiar şi asta, numai în gând).



Banalul se extinde din portretele celor doi în artificiile scenariului. Aventura amoroasă se înfiripă pe plajă – pretextul perfect pentru a afişa pectoralii musculoşi ai soldatului de serviciu – şi include plimbări sub clar de lună, sporovăieli dulci cu ochii aţintiţi la stele, îmbrăţişări la lumina focului etc. Şi de parcă n-ar fi destul de rău că filmul adună cu acribie material din manualul poveştilor romantice de duzină, Dear John vrea neapărat să fixeze şi un mesaj ce se vrea „cu greutate”. După doar două săptămâni de amor pe plajă, vacanţa se încheie şi cei doi sunt siliţi să apuce pe drumuri separate – el pleacă la oaste, iar ea se întoarce la universitate. Evident, urmează schimbul de epistole anunţat încă din titlu. Şi tot aşa cum rezultă de acolo, personajul asupra căruia se concentrează cu precădere povestea de aici încolo este el. John cel transferat dintr-un teatru de război în altul. Din Africa până în Orientul mijlociu şi înapoi. Nu ştim niciodată exact unde se află, fiindcă – nu-i aşa? – misiunea sa nu îi permite dezvăluirea acestui lucru nici măcar iubitei. Dar pentru privitorul est-european va fi amuzant să îl descopere în preajma unui local pe care scrie Kávéház – aflat, chipurile, într-una dintre zonele fierbinţi de conflicte ale lumii –, privind pe ecranul unui televizor pe care scrie ceva cu litere chirilice pe un  fundal pe care se prăbuşesc turnurile gemene. Că inscripţia din maghiară nu se asortează cu alfabetul afişat, ce mai contează? În fond Ungaria şi Rusia sunt la fel de departe de inima Americii tradiţionaliste din Georgia, de unde un prieten de familie al domnişoarei Savannah îi strânge solemn mâna soldatului John şi îi spune „Mulţumesc pentru tot ce faci pentru America”. Şi astfel clipul propagandist e desăvârşit. Filmul însă, nicidecum. Dear John ratează pe toate planurile. L-aş recomanda doar amatorilor de reclamă patriotică deşănţată şi de intrigi afective inducătoare de diabet. 

Dec 6, 2010

We lived in farms, then we lived in cities, and now we're gonna live on the internet!


Mi-ar fi plăcut ca The Social Network să fie mai mult despre asta şi mai puţin despre încâlcelile birocratice ale cazului Mark Zuckerberg. A fost sau n-a fost furt intelectual? A călcat pe cadavre pe drumul spre o afacere de 25 de miliarde de dolari? Mai contează?

Nu furăm cu toţii idei, (mai mult sau mai puţin conştient) tot timpul? Eu, de exemplu, am furat-o pe cea de mai sus de la Paul. Pe care îl citez ca sursă pe această cale, să mă simt uşor mai puţin vinovată. De fapt nici n-a fost chiar furat. A spus-o şi am simţit instant că e exact ceea ce gândisem şi eu, dar cumva nu reuşisem să articulez. Oare asta o fi păţit şi Mark Zuckerberg?



L-am recunoscut pe Fincher în atmosfera unor cadre, în ritmul alert, în apetenţa pentru cluburi exclusiviste, poate puţine obscure. În cum sunt golite la început pe masa goală piesele unui puzzle, ce apoi încet-încet se coagulează într-o imagine coerentă. Dar nu l-am recunoscut în lipsa de greutate a poveştii, în superficialitatea ei.


Fight Club, Se7en, Benjamin Button sau The Game - toate pot fi citite printre rânduri ca scenarii subversive. Care arată cu degetul modul în care se consumă relaţii umane cu acelaşi zel cu care se consumă produse din supermarket în lumea de lângă noi. Toate pun la zid societatea care elogiază imaginea şi plăcerile superficiale. Pe când TSN am senzaţia că dansează exact pe melodia hedonistă a acestei lumi. Adică urmăreşte cvasiadmirativ ridicarea imperiului online multimiliardar. Ex-studentul de la Harvard reuşeşte să târască online viaţa socială a multor milioane de oameni. Să-i transforme în replici solitare ale propriei persoane, dând clicuri voyeuriste într-o fereastră de Facebook. Cum arată era cea nouă, în care viaţa s-a mutat pe internet? Fincher nu reuşeşte să apuce problema asta - are mâinile ocupate cu aplaudatul lui Zuckerberg.

Sau poate că nu-l citesc eu cum trebuie. Poate că V. are dreptate şi TSN e de fapt doar încă un film despre loneliness & living online.

Dec 2, 2010

Nemuritor şi rrrrece



Începutul lui L'immortel / 22 Bullets aduce binevenite flashback-uri de pe vremea lui Léon. Din nou Jean Reno, din nou alături de un copil, din nou deopotrivă urmărit şi urmăritor, victimă şi agresor ş.a. Dar ăsta e doar începutul. Pe măsură ce merge mai departe, îţi dai seama că regizorul Richard Berry e taaare departe de Luc Besson. Minutele trec şi filmul se afundă tot mai clar în marasmul inexpresiv al scenariului-după-reţetă.

Răpirile, urmăririle, confruntările şi vechea schemă a prietenilor-din-copilărie-deveniţi-duşmani-de-moarte - toate se coagulează într-o poveste ce curge fad, fără prea multe surprize. Sau, eventual, cu una singură, mare şi neplăcută: Cum de s-a înhămat Jean Reno la aşa un ditamai clişeul?

Nov 30, 2010

Bizarerii, fetişuri, grotescuri



Pentru că pe coperta de luna asta a revistei Photo se află Gemenele identice ale lui Diane Arbus, m-am pus pe o mică reexperimentare a superbului festin al bizarului pus la cale într-unul dintre filmele recente ce-i sunt tributare fotografei. Fantezia nuimtă Fur a lui Steven Shainberg, acest mic colecţionar de fetişuri bolnăvicioase (cel puţin dacă ne gândim la Secretary), nu este tocmai un proiect biografic. Ci, mai degrabă, după cum se şi autodeclară în subtitlu, un "portret imaginar al lui Diane Arbus". 


O traducere pe peliculă a atmosferei din fotografii, un melanj fabulos în care imaginarul e mereu preferat detaliului biografic. Şi folosind pe post de trup evocator pe nimeni alta decât Nicole Kidman - diafana, fragila, ciudata prezenţă ce reconstituie tenebrele unui personaj care a revoluţionat ideea de fotografie în anii '60. Personaj-autor al unei lumi în alb-negru pe care Susan Sontag o descria drept "a world in which everybody is an alien, hopelessly isolated, immobilized in mechanical, crippled identities and relationships". Fur încapsulează cu rară fineţe exact acest univers. 



Nov 28, 2010

“Fuck Sparta and the Spartans!”,



...shouts an enraged student in a Belgrade high-school after manifestly declaring his boredom during history class. The young and passionate professor, who was up to that point busy explaining Ancient Greece, remains speechless for a moment. Then in the next, he slaps the student. Everything is captured on a mobile phone camera by someone in class, sent to the media, and a far-fetched scandal breaks out. Prime-time television shows debate “school violence” in light of the events – the student is pitied as the victim of a ruthless professor. Of course everything gets overly dramatized, and the professor gets suspended. Out of job, he has to leave Belgrade and heads for somewhere near Banja Luka, Republika Srpska (which is the equivalent to the end of the world in this case), where he might get the chance to teach again. And this is where the story of Motel Nana begins.


[Read the rest on Cinematish...]

Nov 23, 2010

Brainstorm: WAR

Bombe, ruine, orfani în zdrenţe alergând prin praf. Poze stocate în alb-negru pentru războaiele mondiale şi în "night vision" pentru războiul din Golf. Alte cuvinte-cheie? Date, nume, cifre? Neh. După război rămân doar imagini. Înregistrate din buletinele de ştiri sau de pe prima pagină a ziarelor. Eventual mai rămân refrenuri tematice difuzate la radio (v. războiul din Vietnam & era Woodstock).

Războiul e un brand cărându-şi meme-urile în spinare, la fel ca oricare altul. Propria selecţie de clişee, imagini, refrenuri, artificii de merchandising etc. Deci, până la urmă, ladies and gents, "war is show-business!", după cum profetic remarcă personajul jucat de DeNiro în Wag the Dog.



În plus, constată acelaşi personaj, a crea un război în era televiziunii e ca şi cum ai face un film. Mai contează că bombardamentul şi femeile cu batic alergând cu faţa mânjită de funingime din calea tancurilor sunt într-un studio sau chiar la faţa locului? Telespectatorii oricum nu o să îşi dea seama de diferenţă.

Când Baudrillard a spus că "războiul din Golf nu a existat", că unica sa miză au fost minţile americanilor ţintuiţi zi şi noapte în faţa ecranelor pentru "breaking news", mulţi i-au zis - pe un ton mai mult sau mai puţin academic - "bre, eşti ţicnit!". Cum să poată fi înscenată o chestie de o asemenea amploare? Şi într-un scop atât de difuz, ambiguu? Ei, uite că se poate, şi încă foarte simplu, ne arată maestrul manipulării din Wag the Dog. Omul care inventează peste noapte un război numai pentru a le distrage atenţia jurnaliştilor de la un scandal sexual cu iz prezidenţial. Un război cu cine? Păi cu o ţară la fel de mică şi de îndepărtată ca una din victimele de serviciu din Orientul Mijlociu. Numită, de dragul fanteziei, de data asta, Albania.

Wag the Dog e o mostră de manual despre cum se creează realitatea televizată, complet independent de cea reală. Despre fabricarea ştirilor ex burtis, despre cum Washington şi Hollywood sunt, până la urmă, cam acelaşi lucru. Aceeaşi oameni stau în spate, poate doar îmbrăcaţi puţin diferit. Politică, cinema - it's all about a change in wardrobe, spune axiomatic personajul lui Dustin Hoffman.

Dar, dincolo de mesajul ăsta cu greutate, era să uit să vă spun ce e mai important: am râs cu hohote la cea mai mare parte a filmului! Satira lui Levinson e aşa delicioasă, că închizi liniştit câte un ochi la inconsecvenţele din scenariu - micuţe & pasabile, oricum.


Nov 15, 2010

Speedball


It's all about being high and down at the same time, spune David Greig, via Radu Afrim, via Ramona Dumitrean in supercalifragilisticul Ultim mesaj al cosmonautului catre femeia pe care a iubit-o candva in fosta Uniunea Sovietica. Maraton de 160 de minute, pe care l-am ingerat exact la 24 de ore dupa ultima portie din buildungs-ul socialist al lui Bertolucci de 315 de minute. Cifre, cifre, si o aparenta apetenta pentru productii lungi, sau mai degraba lungite, in weekend-ul asta.

N-am scris inca despre teatru aici, si poate n-as fi facut-o nici acum daca piesa lui Afrim nu ar fi atat de televizualo-spectaculara. Adica foarte MTV si poate chiar putin Hannah Montana, foarte dreamy si foarte high, multe culori, silvery glitter. Efecte vizuale absolut fantastice (Adriana Grand - chapeau!) induse de neoane si de oameni bine miscati pe scena, foarte elastici si foarte dezbracati. Dar si complet incoerent, daca ne gandim la plot.

Cu linii de dialog catchy - da. Cu o poveste tangibila, expresiva - nu. Idei disparate care fac sens - da. Un centru coagulat care sa construiasca sens da capo al fine - nu. Habar n-am daca e de vina Greig sau Afrim, poate nici nu conteaza. Cert e ca m-au calcat pe nervi niste burti, si nu ma refer la a lui Keith, ci la ale scenariului. Mi-a placut cum, la fel ca DeLillo de ex., piesa vorbeste despre the media saturated environment in care ne balacim vrand-nevrand, despre engleza americana care ne colonizeaza mintile, despre discursul fragmentar si discontinuu pe care il importam din mass-media in propriile vieti. Despre sex si violenta, of course. Dar mai ales despre singuratate si teama, despre o lume complet volatila, in care nimic nu mai e clar, sacru sau poate nici macar real.

Nov 11, 2010

Bătrâneţe, filme grele

La fel cum oamenilor după o anumită vârstă li se interzice să mai mănânce gras, şi regizorilor de marcă ajunşi în faza asta ar trebui să li se interzică să mai facă film, decreta radical maestrul CTP într-o recenzie la Shutter Island (2010). Arătătorul său rechizitorial nu se îndrepta doar asupra modului în care Martin Scorsese îşi terfeleşte reputaţia cu acest ultim film, ci şi asupra altor mari regizori ajunşi în „azilul monştrilor sacri”. Ca de exemplu, Francis Ford Coppola şi al său eşec cu iz amatorist numit Tinereţe fără tinereţe (2007), ce parcă diluează aura sacră a peliculelor ce l-au canonizat în anii '70: Naşul şi Apocalypse Now.

Trecând peste modul poate puţin exagerat în care filmul lui Scorsese, altfel primit binişor de critică, este desfiinţat de CTP, întrebarea lansată e perfect legitimă. Există un termen de expirare al „certificatului de mare regizor”? Are loc o împuţinare a ideilor, o epuizare a talentului în acelaşi ritm cu înaintarea în vârstă? Şi dacă da, putem aplica un diagnostic din oficiu – „regizor în vârstă → film mediocru”? Cu siguranţă, nu! Un astfel de verdict nu ar fi doar limitat şi jignitor, ci ar suferi şi de un raţionament falacios. De fapt, recenzia susnumită e prima ce dă un contraexemplu: În serviciul regelui Angliei (I Served the King of England) (2006), regizat sublim de septuagenarul Jiri Menzel.


Dezbaterea legăturii dintre vârsta regizorului şi calitatea filmului e un subiect deschis cu precădere în cazul regizorului ce face subiectul articolului de faţă: Clint Eastwood. Legendarul om de cinema are la activ o carieră crescută în paralel cu uzina de vise. Figură iconică la Hollywood, el i-a simţit pulsul de decenii întregi şi a ştiut mereu cum să traseze liniile definitorii ale unei pelicule de succes, fie că juca rolul eternului cowboy din filme ca Pentru un pumn de dolari (Per un pugno di dollari) (1964), ori al poliţistului ce întâi împuşcă şi abia apoi pune întrebări din Dirty Harry (1971), dar şi al unui protagonist în răscolitorul conflict afectiv din Podurile din Madison County (The Bridges of Madison County) (1995). Creator extrem de prolific, Eastwood are un loc incontestabil în topul celor mai mari actori/regizori ai tuturor timpurilor.

Dar oare oboseala proorocită de CTP nu îl ajunge din urmă şi pe acest monstru sacru, născut în 1930? Răspunsul e dificil. Pe de o parte, superbul Gran Torino (2008) reconfirmă profilul imaculat de mai sus, la fel ca Schimbul (Changeling), lansat în acelaşi an. Pentru a nu ştiu câta oară, Eastwood dovedeşte că are energia necesară strunirii unui film genial, atât pe post de regizor, cât şi de actor principal. Dar putem spune acelaşi lucru şi în cazul lui Invictus (2009)? 


Adaptat după cartea jurnalistului John Carlin, Invictus propune un portret al faimosului lider sud-african Nelson Mandela. Suprins ca proaspăt lider al ţării măcinate de diferendele ireconciliabile moştenite din era apartheid-ului, el trebuie să scoată la liman şi o economie instabilă, cu probleme tipice ţărilor ce trec prin schimbări profunde. Unghiul din care e fotografiat Mandela se anunţă ingenios. Povestea urmăreşte perioada din preajma campionatului mondial de rugby găzduit de Africa de Sud, exploatat pe post de factor coeziv de către preşedinte. Spiritul neînfrânt („invictus”) e asociat şi cu supravieţuirea în cei 27 de ani de detenţie ai liderului african, dar şi cu moralul echipei naţionale de rugby, majoritar albă, ce are misiunea nu numai de a câştiga pe teren, ci şi în ochii susţinătorilor de culoare. Atât Morgan Freeman în rolul lui Madiba – numele tribal al lui Mandela –, cât şi Matt Damon în cel al lui Francois Pienaar, liderul echipei de rugby, aduc pe ecran un joc căruia e greu să îi reproşezi ceva.

Însă, la fel ca multe filme omagiale, Invictus suferă de tentaţia encomiasticului. Eastwood e atât de preocupat să glorifice liderul sud-african, încât ce rezultă e mai mult portretul unui sfânt decât al unui om în carne şi oase. Iar sfinţii, după cum ştim, sunt personaje în faţa cărora ne scoatem cu toţii pălăria, dar a căror perfecţiune e greu compatibilă cu cerinţele naraţiunii cinematografice. Mi-ar fi plăcut să aflu mai multe despre trecutul cu greutate al eroului principal. Despre cum se împacă vederile inspirate din Ghandi ale septuagenarului Mandela cu cele pe care le-a avut în tinereţe, ca activist într-o organizaţie de gherilă – rol prin care şi-a câştigat un loc pe lista internaţională a teroriştilor stabilită de Statele Unite (de pe care Mandela a dispărut abia în 2008). Şi n-ar fi fost rău nici dacă Eastwood ar fi intrat mai adânc cu foarfeca în secvenţele de rugby, a căror pondere depăşeşte adesea utilul şi suportabilul. Invictus poartă mărcile distinctive ale unui ochi regizoral devenit celebru – vezi zoom-in-ul pe un personaj puternic şi carismatic, cu un trecut încărcat, autor de replici scurte şi de mare impact, ş.a. –, însă nu intră în galeria filmelor sale prea reuşite. Predominantul ton elogios îl scoate cu greu din magma uniformizantă a clişeului. Vizionarea nu e în totalitate timp pierdut – dacă ne gândim la modul desăvârşit în care Morgan Freeman surprinde esenţa personalităţii lui Madiba, integrându-se într-o fereastră vie deschisă către Africa de Sud a anilor '90 –, însă, per ansamblu, dezamăgeşte.     

Nov 8, 2010

Faithless, breathless


Un delfin translucid glisează pe cerul de apă de deasupra oraşului.
Sunt eu, după 4 km de alergat cu Maxi Jazz & Sister Bliss. And I'm not going home.



Nov 5, 2010

Şi un intermezzo burlesc

De data asta, nu dintr-un film de Fellini. Deşi Dita von Teese şi-ar fi găsit locul într-una dintre bacanalele burghez-decadente, nu credeţi?


Sau îmbrăcată în costum de dresoare, printre clovni şi pitici, sincronizându-şi distinct mişcările cu cele ale unei feline enorme?


 Sau pe mica scenă a unui restaurant de lux, într-un dans intim, senzual, exotic, bizar, incitant?

Sau poate pur şi simplu sorbind Cointreau dintr-un pahar cu picior înalt, într-o dimineaţă târzie, cu o durere de cap de mărimea vagă a unei pisici leneşe, amuşinând un loc unde să se aşeze şi să toarcă?



Nov 3, 2010

Videocraţia lui Fellini

Conştient sau nu, Videocracy-ul lui Erik Gandini e născut tot din coasta lui Fellini. Treaba devine foarte clară dacă vedeţi Ginger e Fred, lansat cu vreo două decenii şi ceva mai devreme.

Controversatul documentar din 2009, despre care scriam aici, vorbeşte, ce-i drept, despre o lume contaminată într-un stadiu mult mai avansat cu divertismentul porno-melodramatic din categoria Berlusconi TV. Însă Ginger e Fred trebuie privit ca o evaluare timpurie, foarte lucidă şi vizionară a circului ieftin ce defineşte azi televiziunea italiană.

Pentru a-şi susţine demonstraţia, Fellini propune un tur fără menajamente în culisele unei emisiuni maraton. E vorba de un fel de bunică a lui Oprah şi Jerry Springer, sau poate chiar a celei păstorite de Andreea Marin. Adică un show în care sunt înghesuiţi pe scenă, la grămadă: pitici dansatori şi o vacă cu 18 ugere, un amiral octogenar şi un transexual amorezat de puşcăriaşi, inventatorul chiloţilor comestibili şi o sosie a reginei Angliei, un mafiot flancat de doi poliţişti ce urmează să spună "totul" în direct ş.a. Printre ei - un cuplu ce devenise celebru cu vreo trei decenii în urmă, în anii gri de după război, pentru cum impersona duetul Ginger Rogers & Fred Astaire. Un cuplu atras cu naivitate de o revenire în lumina reflectoarelor, ce realizează prea târziu că urmează să intre în menajeria plimbată derizoriu prin faţa camerelor.

Actorii fetiş ai lui Fellini aleşi pentru acest film târziu al său - Giuletta Masina şi Marcello Mastroianni - interpretează cu o candoare înduioşătoare rolul celor doi rătăciţi în lumea emergentă a televiziunii marca Berlusconi. Şi chiar dacă filmul nu conţine referiri directe la "Il Presidente", poate şi pentru că în 1986 era încă devreme pentru a arăta cu degetul, implicaţiile sunt extrem de clare. Şi de deziluzionante.

Iată şi o mostră - destul de inteligibilă, sper, şi fără subtitrare - despre o "biată doamnă" invitată la mega-show-ul TV pentru că a acceptat contra cost să fie subiectul unui "dramatic" experiment prin care i s-a tăiat complet accesul la televiziune timp de o lună. Ghiciţi efectele?




Oct 29, 2010

Trei paşi înainte, trei înapoi

Mişcarea nu e neapărat intuitivă sau uşor de dus, însă odată prinsă, curge revelator şi extrem de agreabil. Rutina e bine să fie urmărită atent, în ciuda variaţiei potenţial disturbante a ritmului. Şi începem aşa:

Unu! Picioarele depărtate, genunchii flexaţi, braţele îndoite şi îndreptate lateral. Mişcările bazinului şi ale genunchilor urmăresc bătaia tamburului. Unu-doi, unu-doi. Apoi de la strofa următoare începe improvizaţia. Cam aşa cum demonstrează Uma & Jon în secvenţa asta epică din Pulp Fiction (Tarantino, 1994).




Doi! Revenim la poziţia de start, braţele îndoite la nivelul umerilor, spatele întors la partener. Mişcarea rămâne la nivelul braţelor, deschise, flexate, fluturate uşor pe ritm. Privirea urmăreşte un punct imaginar de deasupra capului partnerului, căruia eventual i se mai pot da de mestecat nişte cuvinte ostile din când în când. Adică aşa cum arată cuplul Pfeiffer / Pacino pe ringul de disco din Scarface (De Palma, 1983).



Trei! Călcâiele lipite, vârfurile spre exterior, braţul drept pe umărul partenerului. Al treilea pas înapoi în timp pare un tango relativ facil, asta până când trompeta şi tobele virează spre un fel de swing destul de groovy încât să permită nişte improvizaţii, cam ca cele ale cuplului din Otto e mezzo (Fellini, 1963).


Oct 26, 2010

Plus puţin cha cha cha. Cu Anita.

Dacă tot am dat tonul de party fellinian cu mambo-ul Giullietei Masina din Nopţile Cabiriei, iat-o şi pe Anita Ekberg păşind desculţă pe ring. Delicioasa, voluptoasa, exuberanta muză din spatele filmului La Dolce Vita. Inseparabilă de festinul hedonist ce defineşte mare parte din peliculă, ea e preţioasa piesă "sweet" din aranjamentul "bittersweet" în care e încadrată Roma anilor '50.



"O văzusem întâia oară într-o fotografie cât pagina într-o revistă americană: puternica şi magnifica panteră făcea pe tânăra zburdalnică, călare pe rampa unei scări", povesteşte Fellini aici. "Senzaţia de încântare, de stupoare, de incredibil pe care o încerci în faţa creaturilor excepţionale ca girafa, elefantul, baobabul, am simţit-o (...) când am văzut-o venind în întâmpinarea mea (...), precedată, urmată, flancată de trei sau patru omuleţi, bărbatul, managerii, care dispăreau ca nişte umbre în faţa haloului unui izvor de lumină. Pretind că Ekberg e chiar fosforescentă. M-a întrebat de scenariu, bând dintr-un pahar enorm ce conţinea un cockteil plin de culori, de arome şi de peştişori - interesându-se dacă personajul său e pozitiv, care sunt celelalte actriţe, cu vocea unei fetiţe răcite, care o făcea şi mai tulburătoare. Aveam impresia că am descoperit ideile platonice ale lucrurilor, ale elementelor şi, într-o stare de îndobitocire absolută, murmuram pentru mine: 'Ah! Uite lobul urechilor, gingiile, pielea omenească.'"

Oct 20, 2010

RFK



La un glonte distanţă de a deveni preşedintele Americii în 1968. Iar asta după ce un-pic-mai-celebrul său frate, JFK, încetase să exercite aceeaşi funcţie, tot datorită unui glonte, cu vreo 5 ani înainte. Cine e? Robert F. Kennedy. Sau, pentru prieteni / voluntari în campanie / fani extatici: Bobby. Adică by default un rezervor de carismă şi controverse destul de mare pentru a aşterne premisele unui film dezirabil.

Din nefericire, Bobby nu prea este despre ... Bobby. Deşi cu un regizor promiţător (Emilio Estevez) şi o distribuţie complet ameţitoare (de la Anthony Hopkins la Lindsay Lohan şi înapoi), filmul se pierde undeva în detalii. Adună poveştile celor care au fost implicaţi în asasinatul candidatului favorit pentru preşedinţie în anul cu pricina, însă la confluenţa tuturor acestor fire nu prea se naşte nimic. Iar scenariul diluat, fără turnuri sau replici remarcabile, îi face şi pe actori să pară serbezi, banali şi obosiţi.

Bobby nu e neapărat timp irosit, fiindcă oferă o colecţie de viniete din America anilor respectivi, cu tumultul anti-Vietnam, cu imaginea lui Martin Luther King împuşcat încă vie în minte, cu ecouri ale rasismului, cu aerul euforic al generaţiei hippie. Dar nici o vizionare de colecţie.


Oct 17, 2010

Decolteuri adânci & posterioare bombate

Sau, trăgând la o parte perdeaua cu eufemisme: ţâţe şi cururi. Limbajul de acest gen se potriveşte mai bine cu circurile televizate în care hălci de carne fragedă sunt aruncate în ochii audienţelor. Adică se asortează mai clar cu ceea a devenit televiziunea italiană de când se află, în marea ei parte, în proprietatea mogulului-preşedinte Silvio Berlusconi, spune Erik Gandini, autorul documentarului Videocracy (thx, Iuli!). Mai exact: un perpetuu show de divertisment, cu omniprezente "bebeluşe" executând numere lascive de coregrafie, cu un public care aplaudă extatic candidate pubere la concursuri de frumuseţe (ce se auto-descriu chicotind drept având ca principal scop în viaţă mariajul cu un fotbalist), cu domnişoare în lenjerie intimă zbenguindu-se zglobiu prin platourile de filmare ş.a.

Femei reduse la statutul de păpuşele zâmbăreţe. Personaje publice reduse la o fotografie, la o grimasă. Televiziunea redusă la un fel de bar de striptease.

Iar tronând peste toată colcăiala ieftină de divertisment sexualizat, după cum ne spune clar şi de la bun început afişul, este zâmbetul larg al cui altcuiva decât Il Presidente. Silvio cel care reprezintă exemplul viu al faptului că cine are imperiul media are, de fapt, puterea. Care îşi comandă clipuri propagandistice ce mi-au amintit sinistru de poezioarele care începeau cu "Dragă tovarăşe Nicolae Ceauşescu" din manualele de şcoală primară.



Subiectul nu este nici pe departe nou. Cazul special de "berlusconizare" a presei italiene se află de mulţi ani pe panoul de "Aşa NU" al organizaţiilor ce monitorizează libertatea presei. Însă filmul lui Gandini nu e valoros numai pentru că pune cap la cap nişte dezbateri disparate pe marginea acestui fenomen sau pentru că face o prezentare în detaliu a contextului în care a luat naştere şi a situaţiilor pe care le-a generat. Dincolo de astea, e un film important pentru întrebările pe care le pune, mai degrabă implicit decât explicit. Poate cele mai pertinente mi s-au părut astea: Cum arată o societate în care televizorul e principala sursă de informare pentru 80% dintre oameni, iar pe ecran orice informaţie primeşte ambalajul divertismentului cvasi-pornografic? Mai putem vorbi de un discurs politic real când o animatoare de televiziune este numită ministru de Berlusconi?

Să nu vă aşteptaţi, însă, la răspunsuri vădite sau la arătat cu degetul spre vinovaţi. Lui Gandini îi lipseşte apetitul pentru demascări făţişe à la Michael Moore. El doar adună o serie de argumente directe şi colaterale, lăsând să evolueze liber în faţa camerei, în toată splendoarea egomaniei lor, personaje ca paparazzo-ul şantajist Fabrizio Corona, mahărul descoperitor de staruri TV Lele Mora, sau Ricky, prăpăditul care se crede Van Damme/Ricky Martin şi e în stare de orice pentru a apărea la televizor. Iar ce rezultă seamănă mai degrabă cu proiecţia distopică din Idiocracy (minus partea amuzantă), structurată conform unui model difuz ce aminteşte de Gomorra lui Matteo Garrone, după cum observă şi articolul de aici. Ceea ce nu face vizionarea cu nimic mai puţin tulburătoare.

Oct 14, 2010

Cu rom...

...sau fără, ţara asta tot cu un gust persistent de cacao rămâne.



Deci da, ne-am amuzat, ha ha, ce texte faine, ce campanie isteaţă. Implicit ironică pentru unii, făţiş patriotică pentru alţii. Dar, până la urmă, degeaba îi pui chelului tichie de mărgăritar, că tot fără păr e. (citat din bunica -- 80+, prietenă cu dr. Alzheimer, dar totuşi de o superbă luciditate uneori).

Povestea veche (dar totuşi nouă):



Povestea nou-nouţă:

Oct 12, 2010

Plonjeu în lumea lui Bukowski

Contestat, fetişizat, controversat – Charles Bukowski e subiectul perfect pentru un film biografic. Proza lui adesea frustă şi vulgară, dar cu o indiscutabilă capacitate de a reda viniete pline de culoare de la marginea societăţii americane – dintre visători şi boemi, vagabonzi şi femei culese din bodegi mizere – e adunată în şase romane. Ele completează o listă cu sute de poeme şi povestiri scurte, publicate ani de-a rândul în colecţii obscure şi reviste cu tiraj minuscul. Abia în ultimele două decenii ale vieţii a reuşit Bukowski să se târască afară din umbra anonimatului, iar perioada de eşecuri repetate din tinereţe îi marchează obsesiv cele mai multe scrieri.

Adesea centrate în jurul unor oameni rataţi, blocaţi într-o existenţă ce nu duce nicăieri, dezabuzaţi, depravaţi, poate şi agresivi, poveştile lui au fost asociate deopotrivă cu Henry Miller şi cu scriitori Beat, ca Jack Kerouac sau Allen Ginsberg. La fel ca aceştia, Bukowski reuşeşte să stârnească o nesfârşită fascinaţie nu numai prin ce şi cum scrie, ci şi prin întreaga sa viaţă, prin nescrisul manifest boem la care a aderat mereu fără compromisuri. După cum declară alter ego-ul său preferat în Factotum, a deveni cu adevărat scriitor nu e o competiţie pentru popularitate în faţa publicului ori a criticilor, ci una cu sinele. E un drum lung, ce trebuie făcut „până la capăt”, chiar dacă asta înseamnă să pierzi iubite, neveste, rude, joburi, sau poate chiar să-ţi pierzi minţile. Un drum ce poate însemna să nu mănânci zile în şir, să îngheţi de frig dormind pe o bancă în parc, ori chiar să ajungi la închisoare. Să fi luat în râs sau condamnat la izolare. Iar scriitorii ce populează poveştile lui Bukowski, cu toţii proiectaţi după chipul şi asemănarea sa, ajung nu de puţine ori să treacă prin toate aceste teste de rezistenţă.



Potenţialul cinematografic al vieţii şi al romanelor lui Bukowski a fost intuit încă de prin anii '80, când Barfly, cu un scenariu semnat chiar de autor şi avându-i protagonişti pe Mickey Rourke şi Faye Dunaway, atrăgea atenţia la Cannes. Subiect acolo erau cei „zece ani de beţie” din biografia lui Bukowski, în care eşecul literar l-a transformat într-un paria trăind de azi pe mâine, făcându-şi veacul în baruri sordide, între încăierări cu alţi beţivi şi aventuri cu femei uşoare. Factotum (2005) este a doua încercare de a-l surprinde pe autor într-o peliculă americană, de data asta cu Matt Dillon şi Lili Taylor în rolurile principale. Din nou, Bukowski – prin alter ego-ul Henry Chinaski – e schiţat printre nesfârşitele sale încercări de a fi publicat într-o revistă prestigioasă, lucrând orice ziua pentru a-şi putea petrece noaptea scriind şi sorbind dintr-un pahar de vin ieftin.

Pe post de „factotum”, Chinaski este, pe rând, lucrător în congelatorul unei firme de livrat gheaţă, sortator de castraveţi în faţa benzii rulante dintr-o fabrică de murături, ştergător al prafului de pe statui în clădirea ziarului Times, şi – desigur – scriitor. Colecţionar de joburi repetitive, complet anodine şi degradante în timpul zilei, el găseşte uneltele escapiste necesare supravieţuirii în alcool şi în relaţii pasagere cu femei de o moralitate dubioasă. Matt Dillon surprinde cu o binevenită acurateţe grimasa bukowskiană în acest rol, mimica ştanţată de viciu şi lentoarea ebriezată a vorbirii. Curioşii care vor asculta interviurile cu autorul american colecţionate în The Charles Bukowski Tapes vor constata cu câtă fidelitate se transpune actorul principal, cum surprinde gesturi, expresii şi ritmuri definitorii. Iar dintre iubirile pasagere, Jan (Lili Taylor) şi Laura (Marisa Tomei) construiesc deopotrivă câte o personalitate complementară lui Chinaski, cu un ataşament comparabil pentru sticla de alcool şi elanul autodestructiv aferent.

Mai departe de aceste personaje, Factotum este unul dintre acele filme în care regizorul îndrăzneşte să introducă scene cu tăceri lungi, dar rareori lipsite de tâlc. Plin de dialoguri inteligente, dar şi cu un story ce pe alocuri stagnează obositor. Memorabile rămân secvenţe ca cea în care Chinaski se află la un interviu de angajare, iar funcţionăraşul de la fabrica de conserve îl întreabă: „Scriitor? Eşti sigur?”. „Nu, nu sunt”, vine răspunsul, „sunt la jumătatea unui roman”. „Despre ce?” continuă chestionarea. „Despre tot”. „Şi despre...cancer?”. „Da”. „Chiar şi despre nevastă-mea?”. „Da. E şi ea acolo”. Umorul fin şi ingenios al unor astfel de scene scoate filmul din marasmul exceselor etilice ale anti-eroului. Dar sunt şi momente care nu prea duc nicăieri, cum ar fi plimbarea cu iahtul lui Pierre, culegătorul bogat de domnişoare fără casă de prin baruri. Cum era de aşteptat, Factotum nu este un film centrat pe acţiune, ci pe atmosferă. El va fi cu siguranţă savurat de fanii lui Bukowski, fie ei şi ocazionali, pentru plonjeul generos în universul scriiturii sale. Pentru restul, probabil că nu va fi mai mult decât o vizionare pasabilă.    



Oct 10, 2010

Ljubav i drugi zlocini / Love and Other Crimes

Nu vă lăsaţi păcăliţi de titlu - filmul se învârte doar superficial în jurul unor nelegiuri amoroase. Personajul cu adevărat central nu iubeşte şi nu e iubit de nimeni. E rece, gri, dezolant, mizer. Şi se numeşte Novi Beograd.



Adică acea porţiune din oraş care a fost construită într-o cursă contra cronometru pe la sfârşitul anilor '40 - începutul anilor '50, pentru a-şi ridica peste noapte faţa fuşerită şi a privi sfidător vechiul oraş de peste Sava. Pentru a funcţiona aproape exclusiv ca o colecţie de dormitoare alocate oamenilor muncii ce trudeau la reconstruirea postbelică a Yugoslaviei şi priveau încrezători în viitorul industrial.


O zi din viaţa acestui enorm dormitor propune o călătorie printre coloşi trişti de beton, asemănători celor din ghetourile pariziene descrise în La Haine, ori celor napolitani din Gomorra. Pe unde fantomele războiului lui Milosevic aleargă liber alături de realitatea depresivă a unei ţări în ruină. Un spaţiu din care, dacă nu reuşeşti să evadezi la timp, nu poţi ieşi decât complet ratat, eşuat mental sau mort.

Dar Anica e destul de hotărâtă să nu aleagă niciuna dintre aceste trei opţiuni. Reuşeşte, nu reuşeşte?

Oct 9, 2010

Masca prozaică a ucigaşului



Criminalii cei mai sadici se ascund adesea înăuntrul unor persoane prin excelenţă comune, observa Hannah Arendt. Oameni ca mine şi ca tine, fără apucături de sociopaţi, care însă în anumite contexte devin autorii unor crime de o ferocitate inimaginabilă, remarca autoarea ca martoră la procesul tartorelui nazist Adolf Eichmann (rezumat în al ei Raport despre banalitatea răului). Ce determină tranziţia fatală? Cum poate ieşi un ucigaş înfiorător de sub o mască absolut prozaică?

Cam astea sunt şi întrebările ce le-a avut în minte Michael Winterbottom când s-a apucat de ecranizarea romanului noir de Jim Thompson, The Killer Inside Me. Proiectul deschide un drum puţin umblat pentru regizor. Pe Winterbottom îl ştim mai bine pentru filme cu tentă biografică (A Mighty Heart24 Hour Party People), drame centrate pe fineţuri afective (9 SongsCode 46) sau documentare (Road to Guantanamo). Iar noutatea proiectului nu se limitează la genul abordat. Prin natura poveştii, The Killer Inside Me propune regizorului un întreg spaţiu ce diferă substanţial de fostele sale experimente cinematografice. Filmul ne introduce în atmosfera placidă a unui mic orăşel texan, în care bărbaţii îşi poartă făloşi pălăriile de cowboy alături de restul "uniformei" de western, şi îşi exhibă viziunile conservatoare asupra vieţii în cuvinte glazurate cu un molatec accent sudist. Tocmai în miezul acestui mediu - unde formula de adresare faţă de o femeie e "ma'am" chiar şi dacă persoana în cauză are o meserie fără perdea -, filmul relevă tenebrele schizoide ale minţii unui asasin.





Oct 8, 2010

Ceartă all'italiana

Probabil în manualul cuplului certăreţ există un întreg capitol care se numeşte aşa. Iată aici şi un tutorial video.
Cu toată demonstraţia de replici pătimaşe şi inspiraţia instantanee (alimentată sublim de furie) în selectarea armelor care să facă răni cât mai adânci! Mai rar aşa elan beligerant în zilele noastre. Dar şi spirit versatil. Marca: Fellini, desigur.




Oct 6, 2010

Five Word Reviews 4 Five Films

Adica 5 filme extrase aleatoriu din urna in dotare si tratate cu solutie "short&sweet". Sau mai exact, traduse in cate "un text scurt si pertinent ca o rafala de mitraliera", si care "se poate trage atat in engleza, cat si in romana (sau in swahilli, why not?)". Citatele apartin autorului ideii, monsieur Cinesseur, care a mai invitat cativa oameni simpatici sa scrie despre filme in formule cvintate. Mai multe, pe blogul domniei sale


Extragerile mele sunt bilingve. La fel ca blogul, la fel ca autoarea. Si iata-le:



#1 Elegy 
Penelope desnuda. Goya? No, Coixet. 


#The Ghost Writer 
Polanski’s ghost haunts Downing Street. 


#3 The Killer inside Me 
Zbang sub centură! Croşeu Winterbottom.


#4 The Limits of Control
Dos espressos. But no cigarettes.


#5 La Dolce Vita 
Passion, exuberance, bittersweetness. Fellini’s best.


Sep 29, 2010

Politică: discursuri şi noroi



Vi s-a întâmplat în vreo seară, nimerit întâmplător în miezul intervalului prime time, să căutaţi un program acceptabil la televizor şi să daţi în loc de asta peste una dintre tiradele becaliene? Să rămâneţi descumpănit cu degetul pe butonul telecomenzii în faţa avalanşei de gestică stradală? Luând masochist pumnii de trivialităţi şi parada de exteriorizare agramată? Stând deopotrivă scârbit, amuzat într-o notă cinică şi poposind mental asupra întrebării „Oare cât de departe poate merge”? Unii au numit această greutate a dezlipirii de micul ecran drept “fascinaţia bădăranului”. Andrei Pleşu definea una dintre mostrele conexe stilului becalian – talk-show-ul OTV – drept un „spectacol unic”: „Mă uit la OTV şi regret că-i fac rating. [...] Mă uit pentru că sunt uimit, pentru că nu pot să abandonez acel spectacol suprarealist, în care un băiat gălbejit şi în acelaşi timp de o inexplicabilă bună-dispoziţie, stă de vorba cu inşi care ne recomandă clisme cosmice, cu inşi care prind gândaci, cu asasini care de fapt sunt doici şi cu doici care de fapt sunt asasini. E un univers incredibil!” .

Deşi vorbăria ce se doreşte politică a lui Becali şi talmeş-balmeşul senzaţionalist marca OTV ar putea fi incluse în categorii separate, ambele împărtăşesc tendinţa agresivă de degradare a discursului public, căderea sa ireversibilă în cloaca grosolană a limbajului de la uşa cortului. Pe de altă parte însă, alunecarea universală a dezbaterii politice spre infotainment e deja privită relaxat de mulţi analişti media din Statele Unite. Cu debutul schiţat în campania pentru alegerile prezidenţiale din 1992, când George Bush Sr., Bill Clinton şi Ross Perot au început să îşi dedice mai mult timp făcând glumiţe în emisiuni de divertisment decât ţinând discursuri sobru-programatice, şi până la culmea din 2000, când Arnold Schwarzenegger şi-a anunţat zâmbăreţ candidatura pentru postul de guvernator al Californiei în cadrul emisiunii Saturday Night Live with Jay Leno, melanjul tot mai accentuat dintre dezbatere politică şi divertisment a trecut de la statutul de „criză” la cel de sursă de legitimare a unui regim democratic în era pasivităţii politice. Poate din cauza filtrului de optimism indus, specific continentului pe care s-a inventat literatura de self-help emoţional. Dar poate şi prin prisma distanţei care există între umorul inteligent-aluziv al unor moderatori de tipul lui Jon Stewart (devenit celebru pentru dezbaterile din The Daily Show) şi comentariile ce imită discursul periferiei urbane à la Mircea Badea (devenit celebru pentru exhibiţiile amatoriste de kung-fu din Teo şi Mircea Şou).



Personajul principal din Toţi oamenii regelui (All the King’s Men), ultima ecranizare a celebrului roman omonim semnat de Robert Penn Warren, reprezintă un specimen timpuriu din seria politicienilor a căror popularitate se bazează mai mult pe machiaj, postură şi glumiţe, decât pe programa politică. Spun timpuriu pentru că ascensiunea sa prezentată ficţional de Warren (şi care, se pare, urmăreşte îndeaproape cariera politică a unuia dintre guvernatorii statului Louisiana) se întâmplă în America postbelică, deci cu mult înainte de era în care televiziunea reprezintă principala sursă de informaţie politică. Într-o combinaţie unică de discursuri becaliene cu pumnii fluturaţi în aer şi teorii de redistribuire a bogăţiei proclamate în tonuri similare revoluţiei bolivariene patronate de Hugo Chavez, îl cunoaştem pe Willie Stark – al cărui patetism politic e surprins remarcabil de actorul Sean Penn. El evoluează de la un început timid, cu programă politică raţională bazată pe studii şi calcule, încetişor dar sigur spre tiparul populismului.

Ce e interesant şi intrigă în Toţi oamenii regelui nu vine atât din descrierea coborâşului lui Willie Stark de la dorinţa sincer-naivă de a face bine celor mulţi şi până la hăţişurile josnice ale corupţiei şi şantajului tuturor celor ce-i stau în cale, cât din vocea auctorială a lui Jack Burden (Jude Law). Iniţial pe postul intelectualului burghez care stă confortabil în lojă, chicotind în barbă în faţa stupidităţii spectacolului politic, Burden ajunge atras atât de tare de exhibiţia forţei brute din discursurile delirant-populiste ale lui Willie Stark, încât începe să lucreze pentru el. Ceea ce unii au numit „fascinaţia bădăranului” ajunge aici la cotele extreme ale aderării masochiste la idealurile unui lider al cărui barbarism nu stârneşte altfel decât dispreţul.

Deşi mai degrabă acuzat pentru un oarecare patetism artificial al personajului principal decât aclamat, filmului regizat de Steve Zaillian în 2006 i s-a atribuit rapid eticheta de copie palidă a ecranizării din 1949 (câştigătoare a trei trofee Oscar la vremea respectivă). Cu toate astea, cred că patosul adesea forţat al lui Stark nu face decât să confirme conceperea întregii lui vieţi, şi mai apoi chiar a episodului ce duce la moartea sa, ca pe un „eveniment mediatic”, regizat în aşa fel încât să atragă bliţurile extatice ale fotografilor din presă. În plus, mostrele vii de discurs politic pot face din film o experienţă interesantă, care deşi situată ficţional, îşi întinde larg şirurile de semnificaţii în viaţa politico-mediatică ai cărei stropi de noroi ne împroşcă existenţa câte puţin în fiecare zi.