Pierde-vară şi couchsurfing în jurul lumii

Imaginaţi-vi-o pe Rona acum vreo 10 ani, în toată splendoare nebuniei ei jucăuşe din Gadjo Dilo. Completând fără greş farmecul de pierde-vară al lui Romain Duris - francezul călător plecat cu o bocceluţă în spate prin cotloanele mocirloase ale României rurale, în căutarea iluzoriei Nora Luca. 

Apoi luaţi toată fibra acelui superb personaj feminin şi umpleţi trupul mustos al Lubnei Azabal. La fel de morena, la fel de alunecoasă şi plină de lipici. Din nou completându-l pe Romain Duris - omul ce îşi zideşte vioara şi cheile de la casă în zidul spart al unui cartier francez gri, şi pleacă spre Algeria cea dogoritoare şi turbulentă. Alături de o muză la fel de metisă ca şi el. Ce rezultă se cheamă Exils.

Un film prin care Tony Gatlif te face din nou să iubeşti din toţi rărunchii esenţa ancestrală a spiritul ţigănesc. Care transpiră un joie de vivre absolut refrişant. Un laissez-faire molipsitor, o delicioasă optică light şi playful în abordarea vieţii. Ecouri din Gadjo Dilo răsună nu numai în vocea Ronei cântând fusion-urile ei nebuneşti pe coloana sonoră, ci şi în toată atmosfera de road movie. În bunătatea găsită la străini, în trăirea fără rezerve a fiecărui moment.

Ce să mai, Exils e un film la fel de colorat ca o fustă ţigănească sau ca un album Gogol Bordello. Şi care te inspiră la fel de tare să ştergi toate motivele pentru care alergi şi transpiri în fiecare zi, să îţi scoţi rucsacul de la naftalină şi să porneşti couchsurfing în jurul lumii.