Feb 24, 2008

O coborire in infern

Imi imaginez cartea lui Doris Lessing, O coborire in infern, ca pe o colectie de manuscrise neterminate, de scrisori, de bilete de corespondenta si de poezii. O colectie prinsa intre copertele unui dosar de evaluare menit sa faca lumina in cazul unui pacient dintr-un spital de psihiatrie. Desi devine clar destul de tarziu in carte, subiectul este sondarea tulburarilor interioare din mijlocul unei teribile caderi nervoase – insotita de amnezie, delir, insomnie cronica, s.a. –, chestie anuntata chiar de autoare (parca cu scop de ghidare, pentru a se asigura ca cititorul nu abandoneaza haosul din primele vreo 40 de pagini) pe pagina de garda: “Roman despre spatiul interior; deoarece nu se poate merge niciodata altundeva decat in interior”.

Sunt cel putin trei sectiuni diferite – cronica unui naufragiu pe mare, fragmente din viata unui profesor de limbi clasice povestite in scrisori de oameni apropiati lui, povestea unui soldat britanic ce se alatura rezistentei antinaziste din Iugoslavia celui de-al doilea razboi mondial – ce apar in carte intr-o succesiune nesemnalata si nejustificata. Cititorul trebuie sa intuiasca si sa deduca de unul singur cum se leaga intre ele toate aceste episoade. Iar la inceput e chiar dificil, pentru ca plonjam direct in mijlocul vriei mentale a personajului principal, iar primul sfert al cartii se parcurge greu, e plin de simboluri si aluzii greu de dibuit. Logica narativa devine tot mai limpede pe masura ce pasim alaturi de personaj, intr-o povestire mereu la persoana I, pe drumul refacerii sale.

N-as spune ca e o carte usor de citit, dar oare exista carti “despre interior” pe care le parcurgem cu usurinta? Prefata lui Mircea Mihaies spune despre ea ca este “un raspuns dat, peste ani, experientei interioritatii din Ulise al lui James Joyce”, doar ca “personajul nu intruchipeaza doar un erou mitologic, ci o categorie: a exploratorului, a neostenitului aventurier”. De data asta in jos, spre infernul din interior.

Feb 16, 2008

Stardust

This is a fairy-tale by the book, with falling stars that turn into beautiful young girls, with evil witches that can turn a man into goat just by a touch of finger, with magic lands that stand right in the heart of England, separated by a wall from the real world.

Obviously, includes plenty of cheesy moments and a whole collection of clichés and banalities from the arsenal of fairy tales and folk stories.

However, there are (at least) two episodes that are slightly disruptive in this frame, refreshingly subverting the story’s main discourse:

1.The dead princes who observe the key-moments of the action as ghosts. They sit on the side and add subversive comments to whatever happens (a sort of Statler & Waldorf from The Muppet Show, if you may), thus functioning as a sort of postmodern viewer that undermines drama by dark humor and irony.

2.Memorable section: Robert DeNiro in the role of a seemingly butch captain of a flying ship, who in fact proves to be an effeminate and hyper-sensitive probably-gay guy, who likes to spend time in his wardrobe listening to loud can-can while trying on glamorous corsets and putting on make-up. This is definitely an actor that does not stop reinventing himself! From the captain who leads its ship with an iron fist, with a well-known reputation of cruelty and aggressiveness, he turns into a sensitive “whoozie”. This is again a subversive twist, which I think DeNiro plays wonderfully.

Feb 13, 2008

Reds

Half-fiction, half-documentary, this film directed by Warren Beatty follows the real story of journalists & couple Louise Bryant and Jack Reed. He was mostly famous for his apologetic report of the Russian Bolshevik Revolution in his book Ten Days that Shook the World, and for his active support of Marxist ideology, which he tried disseminating in the United States as well. Obviously lacking any success.

Apart from being a moving account of the troubled, on-again off-again relationship between a feminist and a Marxist insurrectionist – both roles that were hardly conceivable in the first decades of the 1900s in the US, when the film takes place –, the film also makes a vivid picture of the atmosphere surrounding the Bolshevik Revolution, noting significant details of context and empathizing with its reasoning. Until far into the film the atmosphere is very much pro-revolutionary, which is rather unusual – I think – for a Made in Hollywood film, especially in the 1980s when the Cold War was still at its peak.

Its structure is also atypical. Sections of fiction – featuring Diane Keaton and Warren Beatty as the main characters, and a few appearances (occasional, yet carrying great weight) by Jack Nicholson in the role of Eugene O’Neill, once lover of Louise – are juxtaposed with sections of a documentary. People who really took part in the events, who knew the characters and are about 80 at the time when the film is made, retell fragments of the story from their perspective.

Though fairly long (over 3 hours), the film is highly watchable and well-done, creating an atmosphere one doesn’t find that often in late cinema.

Feb 12, 2008

Confesiuni, regrete şi izbăviri imaginate

Secţionată în episoade ce se dezvăluie non-linear în faţa audienţei, fără nici o restricţie cronologică sau cauzală, naraţiunea ce stă la baza filmului Remuşcare (Atonement) este de fapt povestea unei poveşti. Mai exact, istoria din spatele scrierii unui roman, desfăcută precum un puzzle în bucăţi ce ajung în mod aleatoriu în vizorul naratorial. Filmul începe prin 1936, apoi acţiunea sare în 1941, iar ulterior revine undeva la mijlocul perioadei, doar pentru ca mai departe să penduleze episodic în diverse momente din timp. Fiecare asemenea episod reprezintă la rândul său o succesiune de repetări ale unei scene-cheie, văzute din perspectiva unor personaje diferite. Totul – aflăm la final – pentru a dezvălui faţetele multiple ale intrigii centrale din romanul Remuşcare (Atonement), construit pe scheletul unei rame duble. La primul nivel, autorul Ian McEwan spune povestea scriitoarei Briony Tallis, iar la cel de-al doilea, Briony însăşi expune faptele din propriul roman. Abia spre sfârşit aflăm că între romanul lui McEwan şi cel scris cu acelaşi nume în rama ficţională de Briony există o singură diferenţă. Majoră însă: primul – sau cel „real” – se termină tragic, în timp ce în cel de-al doilea ni se oferă opţiunea unui deznodământ acceptabil.

La fel ca strategia reluării unei scene din perspective multiple ce converg spre acelaşi moment-cheie, invitaţia deschisă în culisele scriiturii este o tehnică deloc neobişnuită, întâlnită la mulţi autori fie sub formă autobiografică, fie ca un dialog metatextual între scriitor şi cititor. Dar câtă vreme tehnica are o rezistenţă verificată pe hârtie, jucându-se cu atenţia, receptivitatea şi aşteptările cititorului privind cronologia şi secvenţialitatea motivaţională a naraţiunii, oare pot aceste artificii scriitoriale supravieţui dincolo de roman? Pot ele transcende hârtia pentru a crea povestiri la fel de captivante pe ecran?

Proaspătul Glob de Aur câştigat de filmul Remuşcare (Atonement) regizat de Joe Wright, plus faptul că e nominalizat în şapte secţiuni la premiile Oscar, ar putea servi drept răspunsuri afirmative. Pe altă parte, unul dintre cei mai populari cronicari de film ai revistei New York Times e de părere că „succesul romanului lui McEwan e asigurat prin crearea unei forme sofisticate de thriller, pe când filmul lui Wright încearcă să facă acelaşi lucru, dar nu reuşeşte să surprindă ritmul, profunzimea psihologică şi complexitatea naraţiunii – toate fiind ingrediente indispensabile reproducerii romanului cu un succes echivalent pe ecran”. Iar părerea e împărtăşită de destule alte voci din rândul criticii.

Vizibil încă de pe afiş, jocul perspectivelor domină tehnica de expunere. Scenariul nu numai că reia fiecare episod din unghiuri de vedere diferite, dar şi în construcţia sa de ansamblu putem observa că foloseşte alternativ două lentile separate. Există o ruptură evidentă între prima parte – portretizând tihna burgheză a perioadei interbelice, în care surorile Celia şi Briony trăiesc în conacul generos al unei familii bogate, undeva în Anglia rurală, cu soare veşnic dogoritor, grădini mereu verzi şi râuri ce susură prin livezi – şi cea de-a doua – zugrăvind culorile închise ale războiului, sărăcia urbană a Londrei, secvenţe cutremurătoare de pe frontul din Franţa, spitale înţesate de muribunzi aduşi de pe front. Vădit şi pe afiş, acest clivaj între, pe de o parte, nuanţele de galben luminos ce explodează pline de energie în exterioare văratice unde personaje adolescente trăiesc o vacanţă perpetuă, în care se preocupă doar de cărţi, iubiri şi intrigi copilăreşti, şi, pe de altă parte, tonurile gri, cruzimea şi ororile războiului, rămâne o strategie de relevare prin contrast. De pe fondul cenuşiu al frontului, întoarcerea imaginară în timp e şi mai dureroasă.

Liantul determinant dintre cele două planuri succesive este o întâmplare. Veşnică vânătoare de drame şi intrigi teatrale, micuţa cu veleităţi de scriitoare şi răbufniri de copil răsfăţat, Briony (Saoirse Ronan), la doar 13 ani, reuşeşte să creeze un complot care de la aparenţa infantilă escaladează la o adevărată catastrofă pentru viaţa surorii ei, Cecilia (Keira Knightley), şi a iubitului său, Robbie (James McAvoy).

Aşadar, ceea ce aduce laolaltă toate fragmentele disparate ale poveştii şi serveşte drept fir roşu este vina pe care Briony o duce cu sine din copilărie, de la comiterea faptei ce distruge vieţile a doi oameni dragi, şi până la bătrâneţe când (jucată sublim de maestra Vanessa Redgrave, din păcate într-un rol ce ocupă prea puţin loc) transformă întreaga poveste într-un roman confesiv. Izbăvirea prin scris este, până la urmă, marea teză a filmului şi secretul pe care audienţa îl află în culisele laboratorului de creaţie al scriitoarei. Obţinerea unei iertări imaginare prin confesarea vinei către publicul cititor, deşi la un moment tardiv, e etalată ca raţiune a întregii poveşti. O teză de un romantism cam depăşit, în opinia suprasemnatei, dar care iată că reuşeşte să atragă destule aplauze, chiar şi într-o eră a audienţiei plictisite şi cinice, mai degrabă cumpărătoare de umor facil decât de drame sentimentale.