Dec 20, 2007

Vincent and Theo

Filmul făcut de Robert Altman despre viaţa fraţilor Vincent şi Theo Van Gogh începe cu nişte acorduri nevrotice – arcuşuri scârţâite şi corzi ciupite haotic, nebuneşte – semnalând o atmosferă oarecum previzibilă pentru spectatorul familiarizat cu celebra alienare mintală a pictorului olandez. Dar confirmarea imediată a aşteptărilor durează puţin: genericul plus scena unei discuţii aprinse între Vincent (Tim Roth) şi Theo (Paul Rhys). Cel dintâi - hotărât să adopte pe de-a întregul şi fără compromisuri viaţa de pictor; cel de-al doilea - pe post de cap limpede, încercând să îl convingă de lipsa de perspectivă a acestei alegeri.

Apoi Altman scoate o foaie albă şi aşterne povestea de la început. Redă entuziasmul total al pictorului hotărât să nu urmeze căile convenţionale ale şcolilor de arte, banii plătiţi prostituatelor pentru a sta drept modele, alcoolul ieftin, mutarea la Paris. Viaţa boemă. De la cocioabele din Olanda ploioasă la apartamentele strâmte, cafenelele şi femeile rujate strident din Montmartre. Întâlnirea cu Gauguin şi schimbările de stil. Foaia narativă se încarcă încet cu toate straturile ce duc la alienarea lui Vincent. De la plecarea primei femei iubite la imposibilul vieţii urbane. Paşi mici şi tot mai greoi în mlaştina depresiei. Vincent se scufundă încet şi îl trage pe Theo după el, chiar dacă asta nu se vede de la început cu ochiul liber. Iar filmul nu te aduce la concluzia asta la fel ca paginile reci şi seci ale unei biografii, ci te transformă într-un părtaş empatic ce trăieşte fiecare treaptă păşită în jos.

Dincolo de talentul lui Altman de a reproduce degradarea treptată a lui Vincent şi alunecarea spre nebunie, poate cel mai mare merit al filmului e modul în care transpune şi prelungeşte pe peliculă tablourile lui Van Gogh. Lanurile de floarea soarelui dintr-un Provence rece şi distant în ciuda soarelui, dominat de insuportabila briză a Mistralului. Galbenul crud al lanurilor de grâu şi albastrul aproape artificial al cerului. Cred că am văzut puţine alte filme atât de bogate vizual şi care să inspire senzaţia distinctă că transcenzi pânza şi păşeşti literalmente înăuntrul picturii.

Deşi Vincent e categoric centrul focal al filmului, evoluţia paralelă a lui Theo e la fel de pregnantă pe ecran. Hipersensibilitatea şi efeminarea, timiditatea şi nervozitatea – toate îl transformă în jumătatea exhibată şi aparent raţională a lui Vincent, ce ţine cu o disperare crescândă frâiele normalităţii la început, şi pierde încet-încet controlul pe parcurs. Acordurile nevrotice revin la final, marcând cadrul bolnav către care au evoluat personajele. Notele mai ascuţite, tulburărea decăderii mai mare.

Urme din ironia şi cinismul cunoscute ale lui Altman rămân doar în câteva secvenţe de juxtapunere a vieţii sărăcăcioase duse de Vincent cu imagini de la una dintre licitaţiile contemporane ale tablourilor sale, la care sunt aruncate lejer sume cu multe multe zerouri.

Dec 13, 2007

After Hours

I'm not a big fan of thrillers, but enjoyed every second of this one! I guess you could call it one of Martin Scorsese's classics, though it doesn't necessarily fit into the pattern of macho-character-driven films, like the earlier Mean Streets, Taxi Driver or Raging Bull.

In fact, the way it pictures the night atmosphere of SoHo, New York in early '80s, the gay scene, the crime, the punk bars and the bohemian artists remind me more of a Jim Jarmusch film – most likely Night on Earth.

Though the Kafka-like series of troubles that the main character in After Hours gets himself into sounds completely unbelievable if I retell it, it's somehow perfectly linked and credible on the screen, masterfully honed by Scorsese. There wasn't a single moment I stopped suspending disbelief.

Dec 10, 2007

Senzaţional ! Scandal sexual la liceu.

Da, povestite într-o frază, cele două poveşti înlănţuite de-a lungul filmului Jurnalul unui scandal (Notes on a scandal) par incluse în bizara galerie de produse avortate ale presei tabloide. Iar pentru că locul de desfăşurare al acţiunii din film e chiar patria acestui gen de presă, adică Marea Britanie, bliţurile indiscretelor aparate de fotografiat chiar apar către final pentru a sâcâi personajele şi a tropăi cu cizmele pline de noroi peste cele mai delicate aspecte ale intimităţii lor.

Cum arată cele două straturi narative? Primul o are în centru pe Sheba Hart (Cate Blanchett) – tânără de o frumuseţe diafană, proaspăt devenită profesoară de arte plastice după mulţi ani dedicaţi exclusiv creşterii celor doi copii proprii (dintre care unul cu sindrom Down). Sheba este sedusă de unul dintre elevii ei de liceu. Sau, în interpretarea unui detectiv marca OTV, probabil el este sedus de ea. În orice caz, puştiul isteţ în pubertate îi serveşte frazele corecte pentru a ajunge unde vrea. Pe al doilea strat narativ e întins şantajul sentimental al uneia dintre colegele mai în vârstă ale lui Sheba, Barbara Covett (Judi Dench). Iniţial o bătrânică singură şi demnă de milă, ea se dovedeşte un fel de şacal sentimental imediat ce află de aventura lui Sheba şi nu ezită să o ameninţe cu divulgarea secretului dacă aceasta nu acceptă să-i devină prietenă intimă. Aşadar, printr-o lentilă tabloidă, spirala turpitudinii începe cu legătura imorală dintre o profesoară şi un elev şi evoluează cu legătura deviantă între două profesoare de acelaşi sex.

Adevărul e că printre secretarele, asistentele medicale şi măicuţele ce defilează îmbrăcate în lenjerie dantelată prin antologia universală a poveştilor fără perdea, adeptele vocaţiei pedagogice îşi găsesc şi ele un loc constant. Combinând în scenarii stereotipizate, la fel ca celelalte trei arhetipuri, puseurile de severitate dominatoare cu o fantazată capitulare submisivă, reprezentantele profesiilor didactice, cu sau fără catalog sub braţ şi ochelari coborâţi galeş, sunt personaje ce apar adesea în ipostazele lubrice ale literaturii de tarabă sau în paginile tabloidelor. Stârnind exclamaţii, pupile mărite şi palme puse grijuliu la gură de gospodinele conservatoare. Gâdilând orgoliul semidocţilor înfometaţi de senzaţional, ce zâmbesc satisfăcuţi de călcătura strâmbă a doamnei ce poate la un moment dat i-a umilit că nu ştiau tabla înmulţirii.

E drept, spuse într-o singură frază, cele două poveşti par desprinse dintr-un tabloid. Dar, ca în cazul multor filme bune, valoarea nu stă în ce conţine story-ul, ci în cum e spus. Regizat de Richard Eyre după romanul omonim al lui Zoe Heller, Jurnalul unui scandal (Notes on a scandal) scoate din subteranele plăsmuirilor obscene două poveşti ce studiază câte un caz de deviere sexuală, ambele pe fundalul unei şcoli. Le ridică şi le studiază în lumina scrutătoare a zilei, analizând raportul lor cu realitatea. Ce lipseşte, din fericire, în filmul lui Eyre şi se oferă din abundenţă în tabloide este expunerea unilaterală şi superficială a faptelor, şi trântirea unui verdict moral. Filmul nu emite judecăţi asupra nici unuia dintre personaje, iar natura lor e ferită cu talent de nuanţe monocrome.

Poate cea mai interesantă prezenţă este cea a personajului Barbara Covett. La fel ca în Shakespeare in love, ce i-a adus premiul Oscar, şi ca în aplaudatul film centrat pe sfârşitul dezolant al scriitoarei Iris Murdoch, Iris, Judi Dench reuşeşte crearea unui personaj extrem de complex. Dar spre deosebire de restul portofoliului actoricesc, în cazul Barbarei e la fel de facil să manifeşti compasiune pentru personaj, pe cât e să îl deteşti cu patos. Într-un interviu citat de cunoscutul critic de film Emanuel Levy, actriţa însăşi mărturisea : “Este o poveste cu adevărat şocantă […], dar provocarea de a o interpreta a fost foarte incitantă pentru mine. Am fost încântată când mi s-a propus să joc ceva atât de diferit de orice jucasem vreodată.” . La rândul său, regizorul Richard Eyre, aflat la a doua colaborare cu Judi Dench, după Iris, îşi asumă şi explică schimbarea semnificativă de registru propusă unei actriţe văzute aproape universal în rolurile unor doamne demne de iubit şi admirat pentru onestitate şi demnitate. “Am prevăzut că expunerea lui Judi Dench într-un rol clevetitor, acrimonios şi caustic va reprezenta o experienţa neobişnuită, chiar şocantă. Chiar dacă portretul Barbarei interpretat de ea denotă şi multă vulnerabilitate, el nu reprezintă cu siguranţă o « femeie de treabă », şi cred că acest lucru aduce o schimbare binevenită, împrospătantă pentru public” .

Lipsită de homosexualitatea exhibată a unor eroine precum cea jucată de Angelina Jolie în Gia, Barbara Covett e mai degrabă o devoratoare afectivă din galeria celor ce îşi acaparează bolnăvicios subiecţii, precum personajul central din Pianista (La Pianiste), filmul făcut de Michael Haneke după cartea lui Elfriede Jelinek. Barbara conservă în mod similar o serie de apucături de internat de fete, de la jurnalul decorat cu steluţe sclipitoare, ca un oracol şcolăresc, la egoismul pueril şi dorinţa de a nu împărţi “cea mai bună prietenă” cu nimeni. Stârnind treptat o gamă complexă şi contradictorie de sentimente din partea privitorului, de la condescendenţă şi milă, la dispreţ şi ură, personajul lui Judi Dench transformă filmul într-o experienţă cuceritoare, trăită intens de la prima pâna la ultima secvenţă.

Dec 6, 2007

Katie Melua

Have had this song for a long time in my head. Nice and mellow voice.

Dec 2, 2007

Lions for Lambs

I do understand there are a bunch of Hollywood actors who have to play in American- government-sponsored movies, fighting evil Arabs and Russians or other kind of weapon-dealers, drug lords and who knows what villains from outside the almighty Western world. However, I hadn’t realized up to now that this bunch includes people like Meryl Streep and Robert Redford!

I mean one of the creators of the independent film festival at Sundance to direct and play in this fucking propaganda film! Really, I almost felt like puking when hearing Tom Cruise's character for the tenth time explaining why the wars in the Middle East are so good and important for the American people, and how they are meant to wipe out the fear raised by September 11th – speech with violins in the background, of course.

And then the whole example of “bravery” – the poor Black and Hispanic students, who got to the university with so much effort, going to fight in Afghanistan while the white rich boys stay at home. Do they prove anything? Do they change anything? Doesn’t really look like it.

Finally, the few reasons why the two hours were not a complete waste of time are (i) the comparison between this war and the one in Vietnam (hadn't thought much about it, but makes sense), (ii) the scene where Meryl Streep's character explains how the network she works for used to deliver hard and quality news back then, but in the meantime was bought by some corporation known for selling light bulbs and turned into entertainment media. This is supported by the final scene, when the following “Breaking news” shows up on a TV screen: pop-star divorces from famous-rapper husband. While vague news from Afghanistan show up on the lowest part of the screen, on a thin little band.

And (iii) yes, this movie talks about how people are more and more dumbed down as entertainment TV gets bigger, and how less and less they participate in public life. But didn’t we already know this? Wasn't this discovered and analyzed by media researchers since the 1980s? Anyway, it's still good movies like this "dumb down" the whole concept for every idiot in the audience to understand.