Jan 25, 2012

Tinker Taylor Soldier Spy


Un titlu cam prea British, cam prea contextual pentru a putea fi tradus (aproape că îi compătimesc pe cei care au fost nevoiți să îl traducă în română - cum altfel decât banal și probabil fără să fi văzut filmul - ca Un spion care știa prea multe)? Cam lung, încâlcit și complicat, deși cu un tonus bun? Ei bine, filmul e la fel.

De fapt, probabil ar trebui să încep cu o confesiune. Nu sunt un fan al romanelor lui John le Carré și nici al romanelor de spionaj în general. Asta cu toate că le cumpăr cu regularitate și le fac cadou de Crăciun. Așa că am ridicat o sprânceană sceptică atunci când colegul de cameră - adesea aflat printre destinatarii cadourilor sus-numite - a apărut într-o seară cu Tinker Taylor Soldier Spy, adaptat după romanul lui Le Carré. Ce m-a câștigat, însă, a fost primul nume de pe afiș: Gary Oldman. Cine poate uita superbele personaje psihotice din Leon și The Fifth Element? Sau cum l-a jucat pe Harvey Lee Oswald în JFK și pe Rosencrantz, alături de Tim Roth? Iar când am văzut și restul listei de distribuție, mi-am lăsat la o parte rezervele: Colin Firth, John Hurt, Tom Hardy. Și lista nu se oprește aici. Regizorul Tomas Alfredson adună crema actorilor britanici și o așează pe tortul multietajat copt de Le Carré. Iar ce rezultă arată absolut delicios, privit prin vitrina unei chocolaterii. Dar gustul parcă nu se ridică la înălțimea aspectului.


Pe scurt, story-ul se coagulează greu ca naiba. Pe la minutul 40 încă îmi întrebam colegul: Despre ce e filmul ăsta, totuși? Poate pentru că nu am antrenament cu romanele de spionaj, nu am reușit să diger și să asimilez cohorta generoasă de personaje care apar, dispar și trebuie reținute. Sunt multe, multe! Toate cu o poveste și cu un nume de cod. Atât de multe încât aproape îmi vine să vă sfătuiesc să aveți un pix și carnețel prin preajmă, în caz că vreți să dezlipiți vreun sens din prima parte a filmului.

Apoi încet-încet lucrurile încep să se clarifice, iar ultima parte devine realmente antrenantă. Despre subiect, unii ar putea spune că e relativ expirat - Războiul rece -, dar poate asta nu ți-ar atrage atenția neapărat, dacă filmul ar fi puțin mai alert de la bun început. E drept că există o scenă cu o împușcătură, pe terasa unui bistro din Budapesta. Unde sunt trase două gloanțe. Unul pătrunde prin spatele unui spion britanic, altul prin tâmpla unei mame care își alăpta inocentă bebelușul. Dar de acolo și până la următoare scenă cu un pic de suspans, și care să fie și cât de cât inteligibilă în economia scenariului, mai e muult.


Deasupra tuturor acestor detalii, Gary Oldman rămâne prezența centrală, motivul pentru care filmul merită văzut. Deși rolul e relativ diferit de restul în care l-ați mai văzut. Lucru care nu mă miră, până la urmă, știindu-i stilul versatil, capacitatea cameleonică de a intra în pielea unei galerii de personaje foarte variate. Din câte observ, rolul lui Smiley din Tinker Taylor Soldier Spy i-a adus și o nominalizare la Oscar, dar nu îmi fac iluzii că va câștiga statueta în fața lui alde Pitt sau Clooney.

Jan 15, 2012

Minorităţi majoritare

Să zicem că cineva vă invită să daţi o raită cu maşina timpului. Vă treziţi brusc la începutul anilor '60, în statul Mississippi. Şi descoperiţi repede că a fi alb acolo şi atunci însemna, din oficiu, două lucruri. Primul? Că făceai parte dintr-o majoritate rasială confortabilă. Al doilea? Că, de la înălţimea socială pe care ţi-o oferea acel confort, puteai da periodic câte un şut în fund vreunui reprezentant al minorităţilor rasiale, fără ca cineva să se sesizeze sau scandalizeze în mod deosebit. Acum coborâţi din maşina timpului şi păşiţi în prezent. Anul 2012, tot peste ocean. Ce observi cu ochiul liber, alb fiind, aici şi acum? Cel puţin două lucruri. Primul? Că ai un preşedinte de culoare. Al doilea? Că trăieşti într-o ţară în care numărul de naşteri din familii non-albe (negre, hispanice, asiatice ş.a.) e pe cale să îl depăşească pe cel din familii albe. Bye-bye „majorităţii confortabile”! Aşadar, mişcarea pentru drepturile civile a învins, discriminarea pozitivă a dat rezultate, la fel şi legea imigrării din 1965. Roata se întoarce încet, dar sigur. Minorităţile de ieri formează majoritatea de mâine. Iar acum, de la înălţimea socială dobândită de asupriţii de ieri, ce poate fi mai fain decât a da câte un şut în fund asupritorilor de atunci? Sau – în termenii best-seller-ului The Help de Kathryn Stockett – ce poate fi mai amuzant decât a scoate la iveală felii din istoria tensiunilor rasiale, în care personaje albe sunt portretizate (literalmente) mâncând rahat?
Pe aceeaşi undă cu acest ton vag revanşard, ecranizarea romanului The Help (tradus Culoarea sentimentelor) adoptă tiparul unei poveşti cu „personaje negative” vs. „personaje pozitive”. În partea stângă a ringului: opresorii albi, care îşi tratează servitorii negri ca pe nişte fiinţe inferioare. Deşi eliberaţi de sclavie, aceştia din urmă sunt în continuare victimele unui şir nesfârşit de intimidări şi umilinţe. Plătiţi prost, persecutaţi inclusiv de oamenii legii, lipsiţi de voce în societate. În partea dreaptă a ringului: opresaţii negri. „The help”, adică ajutoarele invizibile care fac gospodăriile impecabilelor doamne din Jackson, Mississippi să meargă şnur. Bonele şi servitoarele care le cresc copiii, le lustruiesc argintăria, pornesc aspiratorul şi pregătesc micul dejun. Dar nu au voie să folosească aceeaşi toaletă cu albii.


Castana fierbinte a unui astfel de film – pe care stă scris „nominalizare la Globurile de Aur” chiar şi înainte de a începe prima zi de filmare – a fost prinsă de Tate Taylor. Nu vă spune mai nimic numele? Nici mie. Şi asta probabil pentru că, pe de o parte, s-a ocupat mai mult de actorie decât de regie până acum. Iar pe de alta, pentru că e una dintre acele feţe interşanjabile din filmele americane, care apare în diverse roluri secundare, de obicei fără prea multe replici sau prezenţe memorabile. Însă toate astea nu l-au împiedicat pe Tate Taylor să înţeleagă foarte clar de ce anume are nevoie publicul mainstream de la un astfel de film. De o poveste cu morală, desigur. Una care trasează un mesaj fără echivoc, generator de aplauze frenetice din partea luptătorilor contra rasismului, a feministelor şi a amatorilor de „poveşti de succes”.
Aşa că, păstrând proporţiile demonstrative ale romanului, filmul distribuie actriţe de culoare pline de culoare (sic!) şi actriţe albe serbede. Cu excepţia lui Jessica Chastain, care reuşeşte să pună pe nişte tocuri enorme un personaj à la Marylin Monroe, pe cât de lubric, pe atât de uman, tot restul actriţelor albe arată ca o armată informă de cabotine. Cu zâmbetele lor Colgate, cu kilogramul de fixativ ce le menţine coafura la staturi ameţitoare şi cu rochiile apretate, ele par – toate – la fel. (Nemaivorbind de soţii lor, care, practic, nici nu există în film. Feţe pe care le uiţi în secunda doi după ce le-ai întâlnit. Prezente doar pentru a spune „Da, dragă” din când în când.) Până şi Emma Stone, în rolul lui Skeeter – jurnalista care pune pe hârtie mărturiile de umilinţă şi durere ale servitoarelor negrese – se distinge cu greu din masa de personaje decolorate.

De cealaltă parte, însă, se află Viola Davis şi Octavia Spencer. În rolurile primelor două servitoare de culoare care se decid să rupă tăcerea şi să îşi spună public povestea – riscându-şi jobul şi chiar viaţa –, ele devin rapid centrul real al filmului. O simplă privire şi o mişcare imperceptibilă a buzelor pe faţa Violei Davis face cât douăzeci de replici scremute ale armatei de cabotine descrise mai sus. În rolul unei femei de vârstă mijlocie, pentru care preţul multor ani petrecuţi ţinând o gospodărie deţinută de albi a fost viaţa propriului fiu, ea scoate la iveală o expresivitate gravă, profundă. Îţi trezeşte interesul şi empatia parcă fără a face vreun efort special în sensul ăsta. Prin simpla ei prezenţă, prin modul firesc în care scrie şi vorbeşte.
Realizat cuminte, cu ochii aţintiţi într-o carte ce probabil se numeşte „Cum să transmiţi un mesaj cât mai clar şi evident printr-un film. Ghid pentru începători.”, The Help nu rezervă prea multe surprize. Şi nici nu prea lasă loc de subtilităţi. Cu toate astea, subiectul său îl transformă într-o vizionare necesară. Şi îi dă toate şansele unei prezenţe notabile printre filmele din 2011 cu nominalizări la premii prestigioase. 

Jan 11, 2012

Fundul gol și stima de sine

Romane transformate în filme? Sunt o grămadă. Piese de teatru transpuse pe ecran? S-au mai văzut destule. Dar filme aduse pe scena teatrului? Mai rar. Deci cred că e OK să fii puțin sceptic când vezi afișul piesei The Full Monty.


Dacă știi superbul film cu Robert Carlyle & co., ce a luat Oscarul în '97, aproape sigur te întrebi: Ce rost are o adaptare scenică a filmului?

Mă încumet să ghicesc trei răspunsuri care stau pe limba oamenilor din spatele spectacolului:

(I) Când vine vorba de bărbați care se dezbracă, nimic nu e prea mult :) (Parafrazez din V.)
(II) Cine nu are chef oricând de o piesă comică, cu mesaj tonic, pozitiv, care te binedispune?
(III) Când apare pe afiș numele lui Răzvan Mazilu la regie și al lui Dragoș Buhagiar la scenografie, cine nu e gata să își concediez orice urmă de neîncredere și să dea o șansă spectacolului? Eu, una, exact asta am făcut.

A meritat, a fost fain? The Full Monty e un spectacol prea puțin liniar pentru a da un răspuns monosilabic la întrebarea asta. L-aș vedea din nou?

Da, pentru:
- scenografia absolut genială (instalațiile care vin și părăsesc scena, aranjate și luminate pentru a arăta exact ca ecranul unui televizor, pianul și balconul și totul),
- costumele (my personal favourite rămâne rochia Gabrielei Popescu, din ultima parte),


- Gabriela Popescu în sine - superba actriță a Teatrului de Comedie, care îi bagă în buzunar pe toți ceilalți actori de la prima silabă pe care o rostește pe scenă,
- ideea de ”spectacol în spectacol” și  cum scenariul te face să te întrebi mereu până la final, la fel ca publicul din piesă: Are they actually going to do this? Mai exact: Gașca asta de bărbați de vârstă mijlocie, cu burți și bube pe fund, o să își adune destul curaj pentru a se urca pe o scenă de striptease?
- mesajul, care până la urmă, e unul generator de energie: Încrederea de sine vine din interior. La fel și puterea de a schimba ceva în viața ta.

Poate totuși nu, din cauza:
- traducerii din engleză a textului, care prea des sună a google translator și prea rar a limba română vorbită. Dar asta s-ar putea să fie din cauza urechii mele deformate de filolog.
- muzicii - puțin prea tare pe ici, pe colo, deși excelent aleasă și interpretată,
- replicilor puțin prea îngroșate uneori, care nu fac decât să lungească inutil (până la peste 3 ore) totul,
- unor voci puțin prea slabe (pentru un musical).

Jan 3, 2012

Is it newsworthy? Yes. Are we gonna air it? Of course not.



You pay me to get guys like Wigand, to draw him out. To get him to trust us, to get him to go on television. I do. I deliver him. He sits. He talks. He violates his own fucking confidentiality agreement. And he's only the key witness in the biggest public health reform issue, maybe the biggest, most-expensive corporate-malfeasance case in U.S. history. And Jeffrey Wigand, who's out on a limb, does he go on television and tell the truth? Yes. Is it newsworthy? Yes. Are we gonna air it? Of course not. Why? Because he's not telling the truth? No. Because he is telling the truth. That's why we're not going to air it. And the more truth he tells, the worse it gets!

The Insider (1999), r. Michael Mann