Les amours imaginaires

French film night. Quebecoise, de fapt. A fost acum câteva seri şi încă păstrez în spatele pleoapelor delirul estetic à la Betrolucci produs de Xavier Dolan în această mică bijuterie fetişistă numită Les amours imaginaires. Iar când spun Bertolucci, normal că mă refer la The Dreamers, care parcă pluteşte în intertext pe tot parcursul filmului. Şi iese la suprafaţă trăgând însetat aer în piept tocmai când camera poposeşte asupra figurii delicios-ingenue a lui Louis Garrel.

Adică fix când mă gândeam că dacă mai văd încă un singur cadru cu Niels Schneider, Adonisul ce emană o satisfacţie de sine la limita greţoşeniei, intru în comă diabetică. 

Printre cadre languroase, de o senzualitate cu umbre depresive, dar totuşi atât de frumoasă încât mi-e imposibil să o traduc în cuvinte, Les Amours Imaginaires mi-a stârnit cheful de a-l reciti pe Monsieur B. Fiindcă ce altceva decât nişte veritabili eroi hedonişti ai consumului sunt personajele lui Dolan? "The great wastrels." Încuibaţi în carapacea lor groasă, incapabili de a dărui, de a crea o legătură puternică cu altcineva. Devoratori solitari de plăceri interşanjabile. Suferind tăcut pe marginea lor.