La fel ca Ulise al lui Homer,
în drum spre Itaca, Ned Merrill pleacă într-o lungă aventură pe apă pentru a se
reîntoarce acasă. Dar, la fel ca în romanul Ulise
de James Joyce, aventura e mai degrabă simulată. În loc de a călători "peste
mări şi peste ţări", Ned Merrill traversează un lanţ de
piscine situate pe domeniile unor vile luxoase dintr-o suburbie bogată aflată
în statul Connecticut. El este "înotătorul", personajul
principal din filmul The Swimmer
(1968), jucat de Burt Lancaster.
Chipeş, sănătos, bronzat şi
foarte în formă, deşi trecut de prima tinereţe, Ned Merrill apare ca de
nicăieri pe marginea bazinului unor prieteni, într-o dimineaţă senină. Ei par
să nu-l mai fi văzut de multă vreme şi sunt foarte bucuroşi de reîntâlnire.
Detaliile absenţei lui sunt ocolite elegant, ca şi cum ar reprezenta un subiect
sensibil, o ameninţare la adresa zâmbetului perfect şi a alurii debordând de împlinire
pe care o emană Ned. Privind în depărtare la un moment dat, el realizează că de
acolo şi până la propria lui casă, se întinde un lanţ de vile cu piscine. Aşa
că se hotărăşte să le străbată înot, în cursul zilei ce abia începe. Bazin după
bazin, povestea lui Ned se conturează tot mai clar, vigoarea şi zâmbetul de
succes îi pălesc tot mai mult, iar ziua devine tot mai puţin senină.
Inspirat dintr-o poveste
publicată de John Cheever în revista The
New Yorker, filmul The Swimmer ne
aminteşte că, în spatele zâmbetului
larg asociat în reclame consumului şi deţinerii de bunuri multe şi opulente, nu
se află prea des fericirea. Dimpotrivă, zâmbetul poate fi doar o mască ce
ascunde anxietate, depresie şi groaza ratării. Bărbatul care la început pare întruchiparea
bunăstării şi a succesului, nelăsând urmele timpului să i se vadă pe faţă şi pe
trup, deşi ele sunt evidente la cei mai mulţi dintre prietenii săi, se
dovedeşte până la final a fi de fapt un om extrem de vulnerabil, singuratic,
care a pierdut totul, un ratat. Miza filmului, preluată de la Cheever, e să
demaşte felul în care societatea de consum instigă la afişarea unei fericiri
false şi ne încurajează să arborăm o mască a tinereţii perpetue, sub care, de
fapt, se află adesea o realitate complet diferită.
Povestea lui Cheever şi filmul
în sine pot fi privite ca o critică a societăţii consumeriste, a lumii hrănite
cu ideea că a cheltui bani şi a poseda bunuri materiale reprezintă treptele
necesare pentru accederea fericirii. Teza nu e una nouă acum, dar nu era neapărat
populară în momentul apariţiei filmului. După anii '60, au urmat destule
alte filme care vorbesc despre falsul acestor suburbii americane în care locuitorii
trăiesc cu iluzia colectivă că bunăstarea materială reprezintă în sine o
garanţie a satisfacţiei universale. E suficient să ne amintim de două titluri
ale anilor 2000 – Revolutionary Road
(2008) şi Little Children (2006) –
care scot la vedere spleen-ul ce marchează atmosfera suburbiilor bogate din
Connecticut.
Periplul pe marginea
piscinelor luxoase din vecini dezvăluie gradual tot mai multe despre viaţa
dictată de puterea de consum şi despre ce anume îl macină pe Ned Merrill în The Swimmer. E tulburător de
impresionantă scena în care el îl întâlneşte pe copilul semi-abandonat al unei familii
destrămate de bogătaşi, şi încearcă să îl convingă că poate să înoate, deşi
copilul priveşte anxios intratul în apă şi sportul în general. Cum? Personajul
lui Burt Lancaster intră împreună cu copilul în piscina goală şi simulează
înotul. Deşi la început plină de candoare, poate chiar puţin amuzantă, scena
capătă o turnură profund tragică spre final. „E prima dată când străbat un
bazin întreg!”, spune copilul încântat.
„Dar oare contează asta, câtă vreme n-a fost apă în bazin?”, continuă el.
„Sigur că da”, urmează răspunsul. „Câtă vreme îţi repeţi de suficiente ori o
idee plăsmuită, ea devine realitate”, îi spune personajul lui Burt Lancaster. Afirmaţia
relevă refuzul său persistent de a accepta ce i se întâmplă în mod real. Ned Merrill
e atât de convins că masca succesului şi a fericirii pe care şi-a pus-o reflectă
propria sa identitate, încât nu acceptă firescul întrebării copilului, refuză
să observe că trăieşte într-o minciună. Până la finalul filmului, însă,
minciuna ajunge să fie strivită cu brutalitate de starea reală de fapt, ce pătrunde
intruziv pe ecran în momentul în care personajul ajunge la capătul drumului.
Spre deosebire de Ulise al lui
Homer, pe care Penelopa îl aşteaptă credincioasă, Ned Merrill nu găseşte acasă
decât o ruină. O casă enormă şi goală, în care încearcă disperat să se
adăpostească de o furtună proaspăt stârnită. Finalul complet netriumfalist
aduce o ultimă confirmare a valenţelor de anti-erou pe care Burt Lancaster le
are în acest film, în opoziţie completă cu rolurile din prima parte a carierei
sale. Lansat în mijlocul unei perioade de boom economic din istoria Statelor
Unite, filmul The Swimmer nu s-a
bucurat de un succes notabil, probabil tocmai din cauza mesajului sumbru şi
anti-consumerist care îi stă la bază. El rămâne, însă, un film ce scoate la
iveală câteva obsesii ce se vor dovedi persistente în societatea americană,
întrupate într-un rol principal care probabil e printre cele mai bune din
cariera lui Burt Lancaster.
No comments:
Post a Comment