Viaţa online/offline a lui Walter Mitty

Un tip de vârstă mijlocie, îmbrăcat într-o cămaşă bine călcată, stă în faţa unui laptop. Mina serioasă şi pedantă, de om care se pregăteşte pentru o zi de lucru la birou, capătă o nesiguranţă adolescentină în momentul în care accesează profilul unei colege, pe o reţea de socializare de tip Facebook. Să o contacteze, să nu o contacteze? Ezită, se gândeşte, oftează, îşi simte palmele transpirate. În cele din urmă, îşi adună destul curaj şi apasă click.

Mica aventură aflată în spatele unui simplu click din scena care deschide filmul Viaţa secretă a lui Walter Mitty (The Secret Life of Walter Mitty) anunţă faptul că ironia e cuvântul cheie al filmului semnat de Ben Stiller. Ironia şi zeflemeaua la adresa importanţei exagerate pe care reţelele sociale (şi, prin extensie, lumea virtuală) au ajuns să o deţină în viaţa de zi cu zi a multora dintre noi. Deopotrivă regizor şi actor principal, Ben Stiller face aici un rol care aminteşte de unul dintre filmele foarte discutate, vizionate şi „oscarizate” în acest an: Ea (Her), în regia lui Spike Jonze. Însă spre deosebire de corespondentul lui de acolo, jucat de Joaquin Phoenix, care se simte şi el mult mai în largul lui stabilind relaţii în lumea virtuală decât în cea reală, personajul lui Stiller evoluează exclusiv într-un registru comic.

Urmând fidel regulile unui gag, scena de debut nu se încheie cu realizarea unui prim contact online de succes, cu promisiuni de reuşită amoroasă, între personajul lui Stiller şi colega de la birou. Ci se lasă cu o defecţiune tehnică a website-ului, care face ca toată încărcătura emoţională de la început să se fi consumat în van. Telefonând la gestionarii site-ului, personajul pe nume Walter Mitty află că, de fapt, profilul îi e prea sărac în detalii interesante pentru ca existenţa lui online (şi contactarea unor persoane dezirabile de sex feminin) să fie posibilă. Iar de aici începe povestea.

Walter Mitty îşi dă seama că are o viaţă atât de banală şi plicticoasă încât efectiv nu are cu ce să îşi umple un profil atractiv pe un site de tip Facebook. Aşa că porneşte într-o serie aventuroasă de întâmplări. În ton cu spiritul ironic, întregul film este, de fapt, construit pe marginea încercărilor lui Walter de a-şi construi un profil online cu suficiente „like-uri”.  

La fel ca în Tipu’ de la cablu (Cable Guy) şi în Zoolander, regizate tot de Ben Stiller, nu putem fi în permanenţă siguri că ironia e asumată. Că Stiller doar se joacă demonstrativ şi subversiv cu nişte clişee, nu le practică „cu bună credinţă”. Deopotrivă interesant pentru audienţele care sunt amuzate exclusiv de comicul pe alocuri tembel al situaţiilor şi pentru cele care detectează subversiunea şi ironia critică la adresa societăţii consumiste şi obsedate de mass-media, Viaţa secretă a lui Walter Mitty oferă mai multe decât pare la o primă vedere.

Filmul e şi despre tristeţea şi singurătatea rezidentului urban care îşi caută o iubită pe internet, dar e şi un fel de Mănâncă Roagă-te Iubeşte (Eat Pray Love) în variantă masculină şi comică. Adică un film menit să te inspire să îţi laşi baltă viaţa plicticoasă şi gri de la birou într-o zi şi să porneşti cu elan hedonist într-o călătorie spontantă în jurul lumii. În plus, Viaţa secretă a lui Walter Mitty conţine un mesaj de doliu discret pentru moartea presei scrise. Pe post de mic funcţionar la celebră revistă Life, Walter Mitty trăieşte pe viu acest deces, şi chiar dacă mesajul filmului se vrea optimist până la urmă (în spiritul frazei „orice sfârşit e, de fapt, un nou început”), e uşor de detectat aerul nostalgic creat de apusul unei ere. Certitudinea că „mutarea în online” nu e o simplă modificare de titulatură, ci aduce cu ea un întreg set de valori decăzute – de la preferinţa pentru cantitate în detrimentul calităţii, la concedierea unui număr masiv de angajaţi în numele eficienţei economice.

Inspirat lejer după o poveste de James Thurber, Viaţa secretă a lui Walter Mitty urmează regulile unei comedii hollywoodiene uşurele, însă oferă şi ceva de reflectat pentru cei care au ochi să vadă şi urechi să audă. Cu siguranţă nu e cel mai bun film al anului, dar nici printre cele slabe. Iar cadrele superbe filmate în Islanda şi apariţia episodică a lui Sean Penn în rolul unui fotograf aventurier îl fac cu siguranţă demn de vizionat. 

Post Tenebras Lux

Un rezumat de un singur cuvânt al lui Post Tenebras Lux de Carlos Reygadas ar putea fi "nelinişte". Iar asta în ciuda unor pasaje de aparentă acalmie sau chiar fericire pe care familia ce stă în centrul filmului - plasată într-o zonă rurală mexicană, deşi cu un evident şi pregnant trecut urban - le petrece.

Neliniştea e impregnată în întregul decor pe care e colorată realitatea, ca într-un film de Haneke. Deşi izbucniri cu adevărat violente sunt puţine, rare, şi prea puţin explicite, spectrul unei agresiuni iminente pluteşte pretutindeni. Frica, certitudinea că ceva cumplit e pe cale să se întâmple. În plus, anxietatea urbană e departe de a fi fost lăsată în urmă odată cu părăsirea oraşului. Ea îşi urmează credincioasă victimele în noul spaţiu, de data asta rural, în care ele speră să îşi găsească liniştea. 

Post Tenebras Lux e un amalgam de vise, fantezii şi episoade parţial sau total reale. Nu ştim în ce măsură, nici nu contează. Un fir roşu se discerne printre întâmplări şi replici mai mult sau mai puţin imaginate. 

Spre deosebire de The Tree of Life al lui Malick, cu care Post Tenebras Lux împărtăşeşte un oarecare apetit de a explora adevăruri fundamentale despre viaţă şi despre dispariţia ei, filmul mexican e mai sărac în derapaje emfatice. Privitorului îi revine mai multă libertate de a înţelege singur, de a reflecta pe cont propriu. 

Apoi sunt acele câteva scene de o nebănuite desăvârşire regizorală. Mă gândesc mai ales la scena de debut, în care camera urmăreşte o fetiţă de doi ani plimbându-se printr-o cireadă de vaci într-o lumină de crepuscul, la începutul unei ploi de vară, şi care e de o frumuseţe pe care mi-e imposibil să o explic în cuvinte. 

Intertext / Inbetweenness

To be more precise, Millat hadn't read it. Millat knew nothing about the writer, nothing about the book; could not identify the book if it lay in a pile of other books; could not pick out the writer in a line-up of other writers (irresistible, this line-up of offending writers: Socrates, Protagoras, Ovid and Juvenal, Radclyffe Hall, Boris Pasternak, D. H. Lawrence, Solzhenitsyn, Nabokov, all holding up their numbers for the mug shot, squinting in the flashbulb). But he knew other things. He knew that he, Millat, was a Paid no matter where he came from; that he smelt of curry; had no sexual identity; took other people's jobs; or had no job and bummed off the state; or gave all the jobs to his relatives; that he could be a dentist or a shop-owner or a curry-shifter, but not a footballer or a film-maker; that he should go back to his own country; or stay here and earn his bloody keep; that he worshipped elephants and wore turbans; that no one who looked like Millat, or spoke like Millat, or felt like Millat, was ever on the news unless they had recently been murdered. In short, he knew he had no face in this country, no voice in the country, until the week before last when suddenly people like Millat were on every channel and every radio and every newspaper and they were angry, and Millat recognized the anger, thought it recognized him, and grabbed it with both hands.

(Zadie Smith - White Teeth)

Copilul 2.0 (sosit fără manual de utilizare)

Dragi cititori fără copii, dacă vreodată ați cochetat cu ideea de a deveni părinți, sau chiar v-ați fixat-o ferm în planul cincinal, filmul We Need to Talk About Kevin are toate șansele să vă deturneze definitiv intențiile! Pentru că face zoom pe acea situație (cred/sper) rară, dar absolut coșmarescă, în care nu există niciun pic de compatibilitate sau înțelegere între o mamă și fiul ei. În care ea pendulează între stări și reacții ambivalente față de copil, iar el îi explotează abil vina. O șicanează și o manipulează. Dar nu în maniera drăgălășeniilor comice din filme gen Singur acasă (Home alone) – unde aveam un cu totul alt gen de „Kevin” –, ci cu tonul grav, profund realist, al unei drame.

„Mămica era chiar fericită înainte de a se naște Kevin. Acum se trezește în fiecare dimineață dorindu-și să fie în Franța”, mărturisește despre sine Eva (Tilda Swinton), exasperată de refuzul fiului ei de vreo 3 ani de a folosi toaleta, de a vorbi și în general de a coopera. Kevin nu suferă de autism, ci doar de un soi de răutate nativă, s-ar părea. Dotat cu un radar hipersensibil la îndoielile mamei legate de capacitatea de a fi un părinte bun, Kevin îi servește mai târziu replici ce toarnă sare pe rană. Când Eva îl anunță că în curând va avea „o parteneră de joacă”, adică o soră, el întreabă: „Dar dacă nu îmi va plăcea?”. „Atunci te vei obișnui cu situația”, vine răspunsul adultului rațional. „Doar pentru că te obișnuiești cu ceva, nu înseamnă că îți și place acel ceva. De exemplu, tu te-ai obișnuit cu mine”. Replica are efectul unui pumn în plex. Mama e K.O. Înghite în sec și schimbă vorba.

Filmul pătrunde în dedesubturile unei relații filiale ratate şi ridică probleme, temeri sau îndoieli pe care orice părinte le încearcă la un moment dat. Comunicarea scurtcircuitată în familie şi prăpastia căscată între mamă şi fiu sunt laitmotivele atmosferei familiale disfuncţionale care culminează cu agresiunea neaşteptată, feroce, comisă de Kevin. Regizoarea Lynne Ramsay desface povestea într-o mulțime de episoade ce se interpun haotic şi construieşte filmul ca pe e o succesiune de flashbackuri. Eva bântuie confuză între trecut şi un prezent în care vina, remușcarea şi regretul formează mlaștina depresiei în care încearcă să își țină capul la suprafață.

Primele secvențe o arată trezindu-se pe canapeaua unei case mizere, printre cutii de medicamente și farfurii de plastic cu resturi de mâncare. O femeie între două vârste, obosită, trecută, terminată. Se ridică și pășește nesigur, clătinându-se, călcând pe gunoaie împrăștiate pe jos. Iese afară și privește. Casa și mașina tocmai i-au fost vandalizate: cineva a aruncat o găleată cu vopsea roșie pe peretele exterior și pe parbriz. Aflăm curând că aceasta e doar una dintre „bulinele negre” primite din partea comunității în care trăiește pentru faptul că a fost un părinte ratat. Motivele? Se dezvăluie treptat. Camera de filmat pătrunde în mintea Evei, iar filmul reproduce haosul și dezolarea de acolo. Cum totul apare mereu doar prin ochii ei, încerci de unul singur să cauți legături cauzale, explicații. Este într-adevăr Kevin un spirit malefic înnăscut? Sau apare așa doar în mintea ei?

La fel ca în Elephant-ul lui Gus van Sant, nu există un motiv clar pentru râvna destructivă ce îl animă pe adolescentul Kevin. La fel ca acolo, regizoarea reușește să capteze tensiunea, apăsarea, chagrin-ul inform al unei societăți în care toată lumea are datoria de a fi fericită. Și, desigur, cum ajung toate acestea să fie traduse în acte de o violență extremă. Lionel Shriver, autoarea romanului omonim după care a fost adaptat filmul We Need to Talk About Kevin, mărturisește că evenimente de genul masacrului săvârșit de doi elevi ai liceul Columbine, în 1999, au făcut parte din sursele care i-au stârnit interesul. Mass-media e și ea o prezență latentă, nenumită, în lista cu argumente ce explică traseul destructiv al lui Kevin, prin excesul ei de agresivitate și prin cum ridică celebritatea la rang de religie. Însă nu e nici pe departe singura.

În ciuda încăpățânării filmului de a-ți dezvălui o poveste cu cap și coadă, cu legături cauzale, motivații și „mesaj”, We Need to Talk About Kevin e un thriller psihologic care îți agață atenția și nu îi dă drumul. Care îți dezvăluie o situație devastator de impresionantă. Cum? Prin două performanțe actoricești de nota 10. Tilda Swinton redă fără nicio notă falsă sau îngroșată partitura părintelui măcinat pe dinăuntru de faptul că, oricât ar încerca, nu se poate înțelege cu propriul fiu. Iar Ezra Miller în rolul lui Kevin e, poate, marea revelație de pe lista de distribuție, un actor despre care vom mai auzi în mod cert. Cu o dezarmantă siguranță de sine și un egoism vicios, el e întruchiparea maleficului carismatic. Trezește antipatie și seduce în același timp. Amândoi sunt punctele de rezistență ale unui film care îți cade greu ca un bolovan, și te face să reconsideri profund relația părinte-copil în societatea în care trăim.     

Just drive. Decupaje.

N-am ezitat nici măcar o clipă. Cu cîţiva metri înainte să înceapă curba, am accelerat din nou şi-am început să trag de volan la stînga, apoi am călcat ambreiajul şi-am schimbat la loc într-a cincea. Simţeam că fac toate mişcările ca teleghidat, fără să le gîndesc, ca şi cum îmi veneau de undeva din străfundurile minţii, din codul cu care fusesem programat; mai mult, roţile mi se păreau prelungiri ale mîinilor şi picioarelor, pedalele şi manetele un fel de piese de legătură prin care transmiteam comenzile de executat. Pielea de pe volan devenise complet elastică, mi se mula în palme, iar adidaşii păreau că mi s-au topit în pielea tălpilor şi tălpile în metalul pedalelor, în care se ramifica acum reţeaua mea de vene, prin care adrenalina circula la aceeaşi viteză cu aia de pe indicatorul de bord. Pe şosea nu mai era Subaru condusă de un puşti de douăzeci de ani, ci doar eu, un fel de om-maşină, care se mişca perfect coordonat între partea din carne şi oase, şi partea electrică şi mecanică.

(Mihaela Gheorghiţă - Dragonul)

Hablas romspaniola?

Si? Atunci fă un pas mare de la Timişoara la Barcelona şi encontrează-l pe El Dragon! Adică porneşte-o pe urmele lui Nicole – o chiquită cu autostima tinzând spre zero, ce dă aici peste fascinantul tip cu un uriaş dragon tatuat pe piept, care ar trebuie să o ghideze spre ambasada română, însă de fapt îi deschide o poartă spre dedesubturile lumii interlope. Traseul celor doi prin spaţiul transnaţional româno-spaniol sfidează barierele tradiţionale ale romanului picaresc, ori de dragoste, ori al experimentelor narcotice, ori al imigraţiei. Dragonul Mihaelei Gheorghiţă încapsulează inedit toate aceste direcţii şi câteva în plus, între marginile unui captivant story pe care nu îl laşi din mână până la final.    

Lumea pe care o construieşte e o junglă urbană în care felii de acţiune se juxtapun cu fragmente de discurs mass-media. E un spaţiu aflat mereu între (cel puţin) două ţări, două tipuri de a vorbi şi gândi, două identităţi. Dialectul „romspaniol” al clişeizaţilor căpşunari e combinat cu engleza textelor MTV, cu replici din filmele şi din jocurile video ce populează fondul sonor. Iar vocea care dă tonul narativ este cea a Dragonului însuşi, ce funcţionează ca o Şeherezadă hip-hop, construind, îmbinând şi dezlegând poveşti într-un proces lent dar sigur de seducţie. Pe post de audienţă captivă, Nicole pare să se lase adâncită în mrejele acaparante ale poveştilor Dragonului, devenind totodată actor voluntar în ele şi acumulând energia unei serii de experienţe ce converg către un final surprinzător. Dincolo de experimente lingvistice, romanul Dragonul propune şi o regândire a lecturii, combinând textul clasic cu inserţii grafice care te provoacă să urmăreşti semne şi să descoperi conotaţii secrete între faldurile generoase ale unei poveşti luxuriante.   

Dirty Pretty Things

"Gou Yi, today I also found something. In a lavatory, in one of the hotel rooms. Someone's heart. A heart. A human heart. I'm only telling you this because you're a rational mal. [...] Why would anyone do that to a human heart?

These sound to me like questions. I don't ask questions after eleven years here."

Murakami. De la carte la film. Şi retur.

Ulise de Joyce, Metamorfoza de Kafka sau De veghe în lanul de secară de Salinger. Dacă am face o galerie imaginară a literaturii imposibil de tradus pe peliculă, cele trei titluri ar sta acolo la loc de cinste. La fel ca mai toate romanele lui Haruki Murakami. În mod special, Pădurea norvegiană – care i-a adus eticheta de scriitor contemporan iconic în Japonia, iar apoi în lumea întreagă – pare o lucrare de netranspus pe ecran. Motive? Scriitura densă, mustind de lirism. Crochiurile vagi ale personajelor. Faptul că povestea e mai degrabă un plonjeu într-o atmosferă nostalgică decât o succesiune de episoade narative legate cauzal. Toate par să pledeze împotriva unei adaptări cinematografice a Pădurii norvegiene. Şi totuşi, regizorul vietnamez Anh Hung Tran ne demonstrează contrariul.

Filmul rămâne fidel unghiului narativ fixat de roman prin scriitura la persoana I, păstrându-l în centru pe Toru Watanabe, care rememorează cele două poveşti de dragoste paralele ce i-au marcat finalul adolescenţei. În plus, pelicula păstrează aerul inconfundabil al scriiturii lui Murakami. E uşor de recunoscut peniţa cu care sunt schiţate delicat liniile de susţinere ale unui eseu personal despre dragoste şi însingurare. La fel cum intact e păstrată privirea nostalgică aruncată perioadei turbulente ce marchează graniţa dintre adolescenţă şi maturitate, când personajele ce împlinesc 20 de ani se uită în urmă şi văd o mică eternitate. Dar şi izul suicidal, dând o cadenţă pur romantică poveştii, fără a o împinge spre dramă îngroşată. Sau copleşitoarea tensiune erotică. Şi, nu în ultimul rând, leitmotivul muzical ce dictează titlul – piesa trupei Beatles, Norwegian Wood, ale cărei versuri par să rezume simplu şi fidel atmosfera melancolică a filmului, fixând în acelaşi timp cadrul rebel al întâmplărilor. Adică sfârşitul anilor '60, pe când campusurile din Tokyo erau întoarse pe dos de manifestaţii împotriva prezenţei americane în Vietnam.

Prea puţin fericita Felicia

Pentru că o săptămâna începută fără Monologul de luni e la fel de puţin dezirabilă precum o cafea fără lapte şi miere, băută în grabă, pe stomacul gol, într-o dimineaţă ploioasă, am luat binişor foarfeca şi m-am pus pe decupat un substitut. Mi-a luat două zile, dar uite că acum pot să lipesc rezultatul mai jos. Deci pregătiţi-vă pentru turul de forţă al Ozanei Oancea în Felicia, înainte de toate, superbul debut regizoral al lui Răzvan Rădulescu (secondat de Melissa de Raaf), pe care l-am trecut cu vederea anul trecut pe vremea asta.

Adică punctul central al unui film în care personajele stau scufundate în mlaştina unei tensiuni mocnite, aţipite în mrejele unor conflicte anihilate constant. Care, însă, erup violent în acest monolog visceral. Într-un torent de frustrări dospite îndelung, ce lovesc cu furie oarbă o ţintă iluzorie, care aude, dar nu pricepe. Monologul vorbeşte prea puţin despre distanţa aşternută ca un pietroi de neclintit între mamă şi fiică, cât despre derapajul emoţional cumplit pe care îl suferă Felicia. Răbufnirea violentă a unei depresii latente. Nevroza şi tăcerile, traduse în maliţie pură. Încercarea disperată de a arunca vina eşecurilor personale în spatele unui părinte care priveşte trist şi perplex. Un şut în fund suprem pe care mama îl primeşte cu resemnare din partea unei fiice complet înstrăinate, cu viaţa pe butuci. O fiică pentru care, oricât ar încerca, nu mai poate face nimic.

Amor şi sânge: reţeta Almodovar

Aşa ar putea suna un sinopsis de cinci cuvinte al filmului La piel que habito / The Skin I Live In, cu care legendarul regizor spaniol a intrat în 2011 în competiţia pentru Palme d'Or. Iar dacă ar fi să lărgim lista de cuvinte-cheie, ar mai intra: transexualitate, personaje revanşarde, şi... experimente genetice. Cvasi-horror-ul semnat de Almodovar a picat excelent într-o zi în care toată lumea de la Cannes îşi revenea după conferinţa de presă în care Lars von Trier şi-a declarat afinitatea pentru estetica nazistă ("OK, sunt nazist" a fost citatul preluat cu stupoare de presă, şi - desigur - retractat de autor câteva ore mai târziu) şi după controversele legate de lansarea filmului lui Xavier Durringer, La Conquete / The Conquest, ce redă critic traseul spre succes politic al preşedintelui francez actualmente în exerciţiu - chestie fără precedent în cinemaul notabil de până acum.

Restul aici.

Elizabeth Olsen, unde ai stat ascunsă?

Undeva în spatele surorilor gemene mai mari – Mary-Kate şi Ashley, devenite celebre printr-un sitcom interminabil al anilor '80-'90? Asemănarea dintre cele două gemene crescute pe platourile de la Full House şi sora lor mai mică, Elizabeth, e atât de pregnantă, încât eşti tentat aproape instantaneu să o asociezi cu gemenele sitcomice. Să ai impresia că părinţii lor au avut tripleţi, de fapt.

Iată de ce jocul de rezistenţă pe care îl face în fulminantul lungmetraj de debut al lui Sean Durkin – aflat în competiţie pentru Un Certain Regard – vine ca o mare supriză. Şi una extrem de plăcută, trebuie să adaug. De fapt, este doar una dintre suprizele pe care le rezervă acest thriller psihologic care sondează elegant încercarea lui Martha-Marcy-May-Marlene de a se rupe de „familia” pe care a reprezentat-o timp de doi ani pentru ea o sectă condusă de un lider carismatic – schiţat undeva între Gregorian Bivolaru şi Charlie Manson. Un grup neo-hippie şi cu idei la limita anarhismului, format din câţiva tineri abia ieşiţi din adolescenţă, care trăiesc într-un fel de kibbutz izolat undeva în statul New York (poate chiar pe lângă Woodstock, deşi filmul se fereşte de referiri clare). Evident, cu toţii îşi împart viaţa sexuală, la fel ca şi toate (puţinele) posesiuni pe care le au, la fel ca şi atribuţiile legate de existenţa / subzistenţa într-o fermă aflată departe de civilizaţie. Tartore spiritual şi cu drept de întâietate la iniţierea sexuală a noilor venite, Patrick construieşte în jurul tuturor adepţilor săi o capcană nevăzută, din care le e imposibil să iasă chiar şi dacă părăsesc fizic ferma, la fel cum face Martha.

Martha Marcy May Marlene pendulează constant între prezentul aparent safe în care se află eroina scăpată din cuşca gurului şi amintirile legate de sectă. Succesiunea de flashback-uri care năvăleşte neanunţat pe ecran lăţeşte confuzia şi teama cuibărită în mintea personajului principal peste întreaga structură narativă a filmului.

Filmul dezvoltă încet şi sigur o teroare latentă, dintre picăturile căreia se nasc o droaie de simboluri laterale, ce ar merita discuţii extinse. De la mesajul anarhist / anti-capitalist al sectei, la carisma irezistibilă a gurului care detectează fără greş slăbiciunile victimelor sale şi apoi le transformă cu precizie diabolică în sclavii săi voluntari, cu mintea complet reformatată. De-a lungul şi de-a latul tuturor liniilor simbolice ale scenariului, Elizabeth Olsen (şi, de ce să nu recunoaştem, sânii ei perfecţi, dezgoliţi de vreo două ori spre ochiul înfometat al camerei) îţi acaparează fără drept de apel atenţia. Te ţine alături de ea, te seduce, te face părtaş la tramă şi la traumă.

Bangladeşul londonez

Personajele silite să ciopârţească fără milă valorile societăţii lor de origine pentru a le asorta cu cele ale unei societăţi de adopţie reprezintă o prezenţă frecventă în cinematografia europeană a ultimilor ani. După cum aminteam cu câtva timp în urmă într-un comentariu pe marginea filmului The Namesake, realizat de Mira Nair după best-seller-ul lui Jhumpa Lahiri, criza de identitate, ca efect social al emigrării, este o vizibilă marcă tematică în producţiile contemporane ale regizorilor europeni. Profunda incertitudine şi lipsa de repere lăsată în urmă de ambiguizarea valorilor originare este urmărită la personaje marcate de marginalizare şi de umbra mereu prezentă a eşecului de adaptare în exil. Drama situării permanente la mijlocul distanţei dintre două culturi o găsim în filmele regizorului german de origine turcă, Fatih Akin, unde personaje aflate în derivă în mijlocul societăţii de adopţie caută puncte de sprijin într-o societate originară în care, însă, tot nu se mai regăsesc (Cu capul înainte, Solino, Filiera kebab). O vedem şi în filme de-ale regizorului austriac Michael Haneke (Ascuns, Cod necunoscut), în care apar studiate etichetele stereotipe ataşate comunităţilor emigrante în culturile de adopţie – de la barbari şi răufăcători la membri inferiori, demni de milă ai societăţii.
Transferul acestei tematici din actualitatea imediată a lumii europene pe terenul ficţional al cinematografiei este confirmată de scenariul filmului Brick Lane, adaptat după romanul omonim cu care a debutat scriitoarea britanică de origine bengaleză, Monica Ali. Plasată geografic în preajma străzii ce dă numele filmului, din mijlocul unui cartier londonez în care inscripţiile şi anunţurile de pe uşile blocurilor sunt bilingve (engleză şi arabă), povestea pendulează de fapt între dezolantul peisaj urban al unei Londre întunecate şi reci, şi imaginea unui Bangladeş imaginar, fixată într-o primăvară perpetuă, cu copaci mereu înfloriţi şi copii ce se zbenguie veseli în ploaia caldă. Oscilarea între griul Londrei reale şi soarele veşnic de pe câmpiile bengaleze e prilejuită de escapadele eroinei principale din prezent într-un trecut idilizat.

Nazneen e o tânără fermecătoare ce îşi părăseşte satul natal din Bangladeş plecând într-o zi cu barca, îmbrăcată în cel mai frumos sari al ei. Are 18 ani şi pleacă pentru a se căsători cu un bărbat pe care nu l-a văzut niciodată şi care locuieşte în Marea Britanie. Bărbat ce se dovedeşte a fi un anti-Făt-Frumos desăvârşit: în vârstă, obez, suferind de mania grandorii şi situându-se mereu la limita ridicolului când îl parafrazează pe Jung sau emite nesfârşite monologuri pentru a-şi expune ostentativ cunoştinţele ce, proclamă el, îl situează deaspra vulgului ignorant.
După cum probabil aţi ghicit deja, construcţia aparentă a filmului urmează drumul bătătorit ale producţiilor romantice. Bărbatul respingător căruia trebuie să îi fie un fel de sclavă tăcută nu are nimic în comun cu arătosul pe cal alb la care, probabil, se aşteaptă orice adolescentă dintr-un mediu similar cu al eroinei din Brick Lane. Picături de Bollywood marchează naivitatea candidă a dorinţelor neexprimate de Nazneen, femeia ce nu a cunoscut dragostea adevărată decât, probabil, în tonurile romanţate ale unei melodrame la televizor. Viaţa în mijlocul căreia aterizează fără drept de apel (considerându-se, la început, mai degrabă norocoasa câştigătoare, decât victima unei căsătorii aranjate) nu corespunde defel aspiraţiilor unei adolescente visătoare. Filmul face un salt în timp între plecarea ei din Bangladeş şi momentul în care are deja două fiice ce vorbesc o engleză fără poticneli. Deducem că în intervalul absent are loc calmarea serenă a dezamăgirii lui Nazneen şi transformarea ei într-o perpetuă tăcere.
Poate cel mai mare merit al filmului se află în talentul cu care tânăra regizoare Sarah Gavron redă liniştea şi tăcerile lui Nazneen, speranţele ei nespuse şi grija resemnată cu care le reprimă. Camera de filmat observă cu răbdare şi redă sufocarea calmă a femeii izolate în apartamentul strâmt din cartierul londonez, pentru care ziua se consumă lent între îndatoriri casnice şi ocazionale priviri pe furiş din spatele perdelei spre curtea betonată a blocului. Filmul redă cu delicateţe emoţiile înăbuşite de Nazneen, relevând fără a spune tumultul din spatele calmului ei veşnic. Cadrele domoale, lente, redau cu multă claritate stările, avalanşa de sentimente generate de un gest minuscul, mişcările luminii şi alte detalii specifice unei viziuni cinematografice romantice, fără însă a banaliza sau da impresia că avem în faţă o producţie de serie.
Contrar reţetei romantice, povestea reală de dragoste pe care Nazneen ajunge să o trăiască, în afara mariajului nefericit, alături de Karim, nu se sfârşeşte cu „...şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”. Nu pentru că, asemeni Julietei sau lui Romeo, vreunul dintre cei doi s-ar decide să îşi ia viaţa din prea multă dragoste. Ci dintr-un motiv neaşteptat de prozaic, poate chiar puţin neverosimil: Nazneen nu vrea să îşi dezamăgească şi umilească soţul prin acest adulter, ba chiar descoperă, în urma aventurii cu Karim, că o leagă de soţul ei o afecţiune trainică, deşi lipsită de vreun fior pasional. Finalul aduce o binevenită întoarcere de situaţie, obligând spectatorul să reevalueze calificativele ataşate personajelor pe parcursul filmului.

Parfumul adolescentin al suicidului

Sofia Coppola. Numele celei ce a rescris pentru ochiul camerei şi apoi a regizat Sinuciderea fecioarelor (The Virgin Suicides) de Jeffrey Eugenides vorbeşte de la sine. Chiar şi fără a presupune că talentul regizoral s-ar transmite genetic, este destul de evident că fiica celui ce a produs câteva dintre cele mai celebre filme ale secolului – de la Apocalipsul acum (Apocalypse Now) la trilogia Naşul (The Godfather) – nu şi-a început cariera pe platourile de filmare din umbra anonimităţii. De fapt, o privire scurtă peste cronica începuturilor ei cinematografice arată că primele apariţii în faţa camerei s-au petrecut pe când era încă în scutece, în prima şi a doua parte din Naşul (The Godfather). Apoi într-o mare parte din filmele regizate de Francisc Ford Coppola în anii ’80. Şi în cele din urmă în câteva roluri mici în următoarea decadă, printre care şi Războiul Stelelor (Star Wars: Episode I). Nici unul nu a atras atenţia pozitivă a criticii.
Paradoxal, deşi a gravitat practic de la naştere (cu primul rol jucat la 1 an!) în atmosfera platourilor de filmare şi a vedetelor de cinema – căsătorită cu Spike Jonze, verişoară cu Nicholas Cage şi Jason Schwartzman – Sofia Coppola şi-a făcut adevăratul debut la Hollywood abia cu Sinuciderea fecioarelor. Doar ajunsă în spatele camerei de filmat a început să schiţeze trăsăturile unui stil cu adevărat personal, proiectându-şi cadrele cu o răbdare şi fineţe atât de distincte şi rare în era filmului de acţiune. După cum poate vă amintiţi din Rătăciţi printre cuvinte (Lost in translation) şi din mai recenta peliculă Marie-Antoinette, filmele Sofiei Coppola îşi păstrează un aer separat de mainstream, alunecând în afara obişnuitelor aşteptări cauzale ale audienţei. Da, în filmele ei de obicei “nu se întâmplă nimic”. Sau oricum, schema narativă cuprinde un şir scurt de evenimente, de multe ori cu o legătură aproape inobservabilă între ele. Tiparul unei expuneri limpezi sau al unui final cert, cu valoare de verdict unic, este ocolit cu încăpăţânare. Construite integral pe baza imaginii, bazate mult mai mult pe gestică decât pe dialog, filmele semnate de Sofia Coppola te scufundă între cortinele groase ale unei atmosfere dense.
În Sinuciderea fecioarelor, debutul încurajat de critici în 1999, apare chiar şi ceva din reţeta clasică a unei poveşti misterioase. Dar coerenţa narativă e doar simulată. Filmul reconstruieşte episoade din povestea celor cinci surori Lisbon şi drama secretă a sinuciderii lor, prin ochii şi vocea unuia dintre adolescenţii care, la vremea întâmplărilor, au adulmecat vrăjiţi fiecare pas al surorilor. Cadrul în care filmul aşterne idiosincrasiile adolescentine din casa Lisbon, pendulările maniaco-depresive între explozii de fericire şi căderi abrupte în melancolie, stânjeneala şi roşeaţa atât de specifice vârstei, este o suburbie din Michigan, în mijlocul anilor ’70. Cecilia, Lux, Bonnie, Mary şi Theresa sunt fiecare născute la câte un an distanţă, iar la primele cuvinte rostite de vocea auctorială, cea mai mică are 13 ani şi cea mai mare, 17. Crescute sub ochiul vigilent al unei mame autoritare (Kathleen Turner) şi al unui tată prezent, dar neglijabil (James Woods), cele cinci fete, văzute prin ochii îndrăgostiţi ai naratorului, duc o viaţă semi-divină.
La fel ca în romanul lui Eugenides, filmul petrece foarte mult timp aplecând o lupă peste cele mai mici detalii din casa Lisbon. De la jurnalul colorat şi plin de abţibilde cu inimoare al Ceciliei, la “copacul mort” din faţa casei, împotriva tăierii căruia fetele ies în cămăşi de noapte într-o dimineaţă şi fac un zid uman. Apoi la toate jucărioarele şi sticluţele cu ojă, eşarfele sclipitoare şi hainele aruncate prin camere, dulăpiorul din baie pe post de mic depozit burduşit cu accesorii feminine, lenjeria intimă pe care Lux (Kirsten Dunst) mâzgăleşte cu carioca numele băiatului preferat. Cu răbdarea şi perseverenţa unui documentarist, naratorul înşiruie toate detaliile pe care reuşeşte să le adune ca mărturie despre viaţa surorilor Lisbon. Totul pentru a rezolva misterul care conduce întreaga poveste înainte şi care înveleşte într-o perdea de nepătruns sinuciderea tuturor celor cinci. Soluţii posibile se îngrămădesc în subtext: conflictul dintre generaţii, educaţia excesiv de autoritară, întorsăturile temperamentale ale anilor adolescenţei. Parcă nici una nu aduce o justificare clară. Şi tocmai aici se vede cel mai clar faptul că structura narativă condusă de rezolvarea unui mister este numai aparentă, iar filmul nu lasă în urmă un final, ci doar greutatea atmosferei, pictată în culori atât de pătrunzătoare, încât o porţi în minte zile întregi după vizionare.