Aug 7, 2013

Lecția de avocatură machiavelică

Printre numele mai mult sau mai puțin anonime care curg pe genericul de început al filmului Avocatul din limuzină (The Lincoln Lawyer) (2011), apare pentru câteva secunde cel al lui Cliff Martinez, autorul coloanei sonore. Fost toboșar al trupei Red Hot Chilli Peppers, muzicianul și-a construit un nume solid în lumea filmului mai ales prin colaborarea cu Steven Soderbergh, semnând, printre altele, coloana sonoră a filmelor Trafic (2000) și Solaris (2002). În timp, portofoliului muzicianului a devenit tot mai consistent, el aducându-și aportul sonor la o listă măricică de producții cinematografice premiate. Anul acesta Cliff Martinez s-a aflat la Festivalul de Film de la Cannes pentru premiera filmului Only God Forgives, de Nicolas Winding Refn (autorul celebrului Drive, thriller neo-noir cu Ryan Gosling în rolul principal și muzică scrisă tot de Martinez). Amprenta sonoră a muzicianului e atât de pregnantă în acest film, încât cronicarii festivalului glumeau că Only God Forgives nu e nimic altceva decât un videoclip lung de aproape două ore pentru muzica lui Cliff Martinez.


Însă dacă pornind de la numele lui Martinez vă așteptați ca Avocatul din limuzină să aibă ceva din rezonanța subtilă a unui thriller non-hollywoodian semnat de Refn, ceva din atmosfera onirică a cadrelor nocturne sau din aerul poetic al personajelor filmate sub lumina unui neon, ei bine, aflați că filmul de față intră în altă categorie. Adaptat după romanul polițist omonim semnat de Michael Connelly, Avocatul din limuzină este un thriller relativ previzibil, făcut după manual, cu toate artificiile și întorsăturile de situație consacrate de uzina cinematografică californiană. Mă feresc să îl numesc thriller de duzină, fiindcă deși are un scenariu scris după rețetă, rămâne o mostră de entertainment de bună calitate, cu un rol principal jucat fără cusur de Matthew McConaughey.
De pe bancheta din spate a unei limuzine Lincoln, Mickey Haller (Matthew McConaughey) conduce un birou de avocatură itinerant. Printre clienții lui se numără traficanți de droguri, prostituate și o gamă largă de alți infractori. Fiu al unui avocat ce a reușit să îl scape de închisoare pe un gangster celebru în anii '50, Haller pare să considere avocatura fără scrupule drept moștenire de familie. Apărător conștient al unor criminali, el e interesat mai degrabă de suma pe care o primește drept comision decât de gravitatea vinei lor sau de repercusiunile faptului că îi salvează de pedeapsă. Încă din primele minute de film devine clar că în vocabularul ce definește valorile etice ale meseriei sale există un singur cuvânt: banii. Jonglând abil între registrul sobru al discursului din sala de judecată și cel de șmecheraș de cartier practicat cu clienții săi, Haller reușește la fel de eficient în ambele situații să obțină ce vrea. Iar asta chiar dacă faptul că și-a construit o carieră din scăparea infractorilor de pedeapsă îi atrage mai mulți dușmani decât prieteni, ba chiar i-a adus eșecul vieții de familie. Până și după divorț, fosta nevastă, de meserie procuror (jucată de Marisa Tomei), continuă să îi reproșeze lipsa de scrupule.


Elanul machiavelic al personajului jucat de McConaughey e brusc domolit de un caz care la început pare suspect de simplu. Proaspătul său client (jucat de Ryan Phillipe) se înscrie în categoria celor predilecți ai lui Haller – e acuzat că a violat și bătut crunt o prostituată. Deși indiciile de la locul faptei par să îl acuze fără echivoc, inculpatul pretinde că întregul caz e o înscenare și că victima, văzându-i Rolex-ul de la mână și Maserati-ul din parcare, încearcă o extorcare de bani de la un om nevinovat.
Pe măsură ce ițele cazului se adună și se leagă, Haller devine tot mai puțin convins de inocența clientului său și, lucru surprinzător, treaba asta începe să îl macine. Trecerea de la avocatul fără scrupule, care are biroul într-o limuzină cu numărul NTGUILTY (de la Not Guilty / Nevinovat, fraza pe care o flutură cu insolență în fața juraților chiar și când e o minciună sfruntată), e destul de rapidă și la început te ia prin surprindere. Cum își descoperă dintr-o dată conștiința acest personaj până de curând lipsit de orice morală? Explicația rezidă în sentimentul de vină acumulat în timp, se pare, și într-un citat moștenit de la tatăl său, despre cum e mai grav să bagi un om nevinovat la închisoare decât să lași un infractor să scape. Prins în rețeaua complicată și confuză de indicii a unui caz în care bariera dintre nevinovăție și inocență e foarte permeabilă, și în care nu mai știi cine manipulează pe cine, Haller face un viraj radical de la principiile după care se lăsase condus în trecut.
Antieroul lui McConaughey devine încet-încet un personaj cu care poți empatiza, chiar dacă uneori îl îndrăgești, iar alteori îl detești. Și chiar dacă personajele din jurul lui continuă să se învârtă într-un univers mic și previzibil, în care totul se leagă suspect de ușor și intrigile sunt cam cusute cu ață albă. Aplicarea unor trucuri clasice de roman polițist – cum ar fi telefonul primit de Haller de la investigatorul său, chiar înainte ca acesta să fie ucis, în care i se livrează un indiciu demn de o poveste cu Hercule Poirot – nu prea ajută filmul să iasă din banal. Însă deși nescutit de clișee la nivel narativ, filmul Avocatul din limuzină rămâne o vizionare agreabilă grație distribuției și a coloanei sonore. Un film ușor, de vară, care nu îți dă foarte mult de gândit, și te ține în suspans pentru aproape două ore.