Aug 5, 2014

Lindenfeld: Apfelstrudel fără aluat

Nu e uşor să regizezi un film slab când îl ai pe Victor Rebengiuc în rolul principal. La cei peste 80 de ani ai săi, venerabilul actor demonstrează în O poveste de dragoste, Lindenfeld că şi-a păstrat intactă vigoarea jocului actoricesc şi că poate, în continuare, să ducă în spate un film întreg (după cum a arătat, de altfel, de curând şi în Câinele japonez). Nu e uşor să faci un film slab nici când el e inspirat dintr-un roman ingenios. Povestea din Lindenfeld, de Ioan T. Morar, conţine din start destule ingrediente pentru o peliculă care revizitează într-o manieră inedită, proaspătă subiectul deportării nemţilor din Banat în lagărele sovietice, la mijlocul anilor '40. Romanul inventează o istorie recentă cvasi-comică a satului bănăţean Lindenfeld: după ce a fost treptat părăsit de toţi locuitorii, acesta e readus la viaţă forţat de o trupă de actori ce simulează că trăiesc acolo. Motivul? E pe cât de excentric, pe atât de ingenios şi amuzant. Actorii sunt angajaţi să joace pentru un public format dintr-un singur spectator: un bătrân milionar german născut aici, ce fantazează acum la o reîntoarcere pe plaiurile natale.
Dar în ciuda tuturor „dificultăţilor” ridicate de un actor excelent şi de o sursă de inspiraţie cu mult potenţial cinematografic, regizorul Radu Gabrea încearcă insistent să regizeze (încă) un film slab. Şi reuşeşte, din păcate. Adică îşi readuce pe ecran manierismele păguboase: decorurile şi replicile artificiale, legătura adesea nefiresc de facilă între episoadele poveştii, aerul fals şi impresia că întâmplările nu se petrec cu adevărat, ci doar sunt puse stângaci pe o scenă, cu un surplus neinspirat de afectare. Povestea de iubire dintre Ulli (Victor Rebengiuc) şi Helga (Victoria Cociaş) – întreruptă brutal la venirea trupelor sovietice în Lindenfeld şi reluată la bătrâneţe, după ce el a devenit milionar în Germania, iar ea a trecut prin gulag – pare la fel de improbabilă pe ecran ca istoria de amor dintr-o telenovelă. Iar motivele nu ţin atât de naraţiunea lui Ioan T. Morar din roman, cât mai degrabă de puţinul pe care l-au mai păstrat din ea scenaristul Adrian Lustig şi regizorul Radu Gabrea. Într-o încercare de „hollywoodizare”, probabil, care se vede încă din titlul ce decretează cu litere de-o şchioapă că urmează „o poveste de dragoste”, cuplul scenarist-regizor taie o mare parte din savoarea şi comicul delicios al romanului, din ineditul său. În schimb, îi adaugă porţii mult prea generoase de dramatism şi sentimentalisme îngroşate.
Dincolo de deciziile legate de adaptarea romanului, bănăţeanul care vine să vadă O poveste de dragoste, Lindenfeld la cinema va fi frapat de câteva lucruri. Pentru început, „nemţii” lui Radu Gabrea nu prea vorbesc germană (nici măcar când sunt în Germania!), nu vorbesc nici măcar bănăţeneşte, ci au un sublim accent bucureştean de scenă de teatru. Interioarele „din Lindenfeld” în care se petrece o parte a acţiunii au aerul spilcuit şi idilizat al unui restaurant cu profil tradiţional (mai degrabă un obiectiv turistic de tip „Casa Bunicii” din Timişoara decât o casă adevărată din Banatul montan al zilelelor noastre), în care toate mobilele au fost atent recondiţionate, toată argintăria lustruită, iar pereţii zugrăviţi pentru a da o impresie de decadenţă studiată. De altfel, întreaga viaţă izolată a Helgăi la ţară e idilizată până peste orice limită a verosimilului. Până la punctul în care Victoria Cociaş, în rolul săsoaicei întoarse din gulag, oferă oaspeţilor ei nişte metaforici „tăieţei cu varză şi nucşoară, dar fără varză şi nucşoară” sau „apfelstrudel fără aluat”. Oricine a păşit vreodată în Banatul rural – sau în orice altă zonă rurală din această ţară, de altfel – nu poate decât să privească cu neîncredere afectarea şi falsul acestor scene.
Dincolo de decoruri şi replici neverosimile, filmul prezintă pe alocuri episoade narative legate la fel de facil între ele ca într-un film de desene animate. Spre exemplu, personajul octogenar al lui Rebengiuc şi şoferul său parcurg cei (probabil peste) 1000 de km dintre reşedinţa din Germania şi satul Lindenfeld în câteva secunde de film, iar când ies din maşină arată practic la fel ca atunci când au intrat în ea. Artificialul unor astfel de scene aminteşte într-o oarecare măsură de Mănuşi roşii, un alt film semnat de Radu Gabrea despre persecuţiile saşilor din Transilvania, în care personajul principal arăta, după câteva săptămâni de detenţie, aproape la fel ca la începutul filmului. 
Printre puţinele momente în care O poveste de dragoste, Lindenfeld reuşeşte să iasă din pedanteria sa teatrală şi dintre clişee îngroşate sunt cele în care Mircea Diaconu transformă dramatizarea excesivă într-un demers asumat. Şi foarte comic. În rolul unui regizor antrenat să pună în scenă momente de falsă bucurie şi zel muncitoresc cu aplaudaci ceauşişti, Diaconu joacă genul de rol la care se pricepe cel mai bine, după cum a demonstrat în Filantropica  – acela de clovn tragi-comic. Dar apariţia sa episodică e departe de a salva filmul per ansamblu.  
  De la istorisirea detaliată a planului unei piese de teatru grandioase puse în scenă la Lindenfeld pentru un singur spectator, romanul lui Ioan T. Morar este redus în filmul lui Radu Gabrea exclusiv la o poveste de dragoste. Una care are de partea sa jocul unui mare actor, dar are împotrivă prea multe probleme de realizare pentru a fi cu adevărat convingătoare. Deşi impresionează pe alocuri şi deşi atinge un subiect important, O poveste de dragoste, Lindenfeld rămâne un film cu o miză prea facilă şi simplistă, care ajunge să spună prea puţine despre istoria saşilor bănăţeni.