Oct 20, 2008

Mongol

Kazakhstan-produced film Mongol was nominated last year for a Best Foreign Language film Oscar, and since I haven’t seen a film coming from an ex-Soviet country in a long while, this was a very pleasant surprise! Though I do understand many Mongolians might complain about the story being filled with historical inaccuracies (but, hey, this is fiction!) and Genghis himself being played by a Japanese actor (!), this was a wonderful cinematic experience to me. Here are some of the random reasons:

- The screenplay saves the “punch line” for the very last minute. Although the film is announced as re-enacting parts of the famous Mongol leader’s Genghis Khan life and ascension to power, including his time as a tortured prisoner at 9 years old and afterwards as a slave, you only find this in one of the very last frames. Until then, this is only the story of Temujin, a character whose destiny develops in late 1100s. That is a nice and innovative twist to the narrative. Attempting to cover all of Genghis' reign as a Mongol emperor would have been obviously too much for a 2-hour screening.

- How the monk enacts one of Hannah Arendt’s theories on the way totalitarian regimes work through self-fulfilling prophecies – reality is shaped so as to become the prophecy and future potentialities are organizing present action (see part three from The Origins of Totalitarianism).

- How the sights are captured on film. You almost wouldn’t believe this is a low-budget judging by how the large spaces of the “stepa mongola” are filmed – the colors, the filming angles, the faces etc.

- How the battle scenes are rendered on screen. Though I’m definitely not a big fan of war movies, I believe the battle scenes in this one would make a connoisseur gaze with admiration. Again, this proves that the film can easily compete with any Hollywood production of the kind, though its budget is probably less than half.

Oct 14, 2008

Oct 13, 2008

Coppola: Portretul regizorului în tinereţe (văzut din loja senectuţii)

În galeria titlurilor cinematografice care au marcat definitoriu alura Hollywood-ului în a doua jumătate a secolului trecut, multe dintre producţiile lui Francis Ford Coppola deţin locuri proeminente. Printre ele se numără cele trei părţi ale filmului Naşul (The Godfather) – primele două regizate în anii ’70 şi responsabile pentru propulsarea câtorva actori, cum ar fi Al Pacino, Marlon Brando şi Robert De Niro, spre o carieră de mari proporţii în “industria viselor”. În aceeaşi categorie intră Apocalipsa acum (Apocalypse Now) – filmul aclamat de criticii culturali şi de film deopotrivă pentru tonul răspicat cu care descrie chipul tumultuous al Americii în timpul războiului din Vietnam. Am mai putea aminti adaptarea cărţii lui Bram Stoker, Dracula, care ne făcea să constatăm amuzaţi pe la începutul anilor ’90 cum arăta imaginea Transilvaniei împachetată à la Hollywood. Sau Peggy Sue se mărită (Peggy Sue got married), filmul în care Kathleen Turner şi Nicholas Cage trăiesc o poveste de dragoste cu multe suişuri şi coborâşuri lăbărţate cu ambiţie SF peste câteva decenii.

E uşor de înţeles de ce venirea în România a unui regizor responsabil pentru producerea atât de multor titluri antologice din istoria cinematografului american a stârnit efervescenţă în rândul presei şi al oamenilor de film autohtoni în 2005. Maestrul nu numai că alesese mica noastră ţărişoară provincială pentru a turna o peliculă, dar era hotărât să facă echipă cu actori şi oameni de producţie locali. În plus, el însuşi a ţinut să precizeze că nu se află aici din cauza constrângerilor financiare ale unui film cu buget mic, ci pentru că aici este locul firesc de filmare a ecranizării uneia dintre creaţiile literare ale lui Mircea Eliade. Treaba a stârnit un şir continuu de aplauze timp de 18 luni cât au durat filmările, cadenţate de micile subiecte de ştire mai mult sau mai puţin inventate de presă pe parcurs: cum preşedintele Băsescu l-a invitat la dans pe regizor, cum a zis Coppola cât de frumoşi şi talentaţi sunt actorii români, cum s-a infiripat o idilă între Coppola şi Loredana Groza ş.a.

Ceea ce s-a spus mai rar sau deloc în legătură cu regizorul este că, la data venirii sale în România, acesta practic se lăsase de făcut filme. De la ecranizarea Omului care aduce ploaia de John Grisham în 1997 – pasabilă, dar departe de succesul filmelor menţionate mai sus –, Coppola abandonase scaunul regizoral pentru a se dedica unui business de familie, într-o industrie depărtată de platourile de filmare: cea a fabricării vinului. Iată de ce nu e foarte surprinzător că, deşi regizată de un nume din “galeria granzilor americani”, ecranizarea cărţii lui Mircea Eliade, Tinereţe fără tinereţe, pare a aluneca în afara cunoscutei matriţe folosite la fabricarea previzibilă a producţiilor de serie cu succes măsurat la box-office. După cum mărturiseşte însuşi autorul peliculei, acesta nu este un film tipic hollywoodian. Scris, regizat şi în mare parte finanţat de însuşi Francis Ford Coppola, acest tur de forţă cinematografic este descris confesiv de autor drept o încercare de a înţelege “ce înseamnă viaţa, realitatea şi conştiinţa cu adevărat”. Din loja senectuţii, regizorul mărturiseşte că succesul trilogiei Naşul l-a deturnat de la intenţiile iniţiale pe care le avusese în cariera de regizor, iar acum este pregătit să se întoarcă la ceea ar fi vrut să facă în tinereţe în cinema. Pe o piaţă dominată de producţii comerciale, el spune că e pregătit să îşi asume “riscul” de a face filme de artă, care să-i reflecte interesele intelectuale.

Iar Tinereţe fără tinereţe este cu siguranţa un film “de mare risc”. Deşi plin de scene frumos de privit chiar şi fără sonor, care amintesc de atmosfera noir şi de decadenţa maladivă a camerelor roşii din filmele lui David Lynch, filmul este greu de descris ca un ansamblu coerent de întâmplări. Carenţe nu sunt vizibile doar la nivelul fluenţei scenariului, ci şi în secvenţialitatea tonurilor. Legătura dintre conflictul amoros şi grandiosul proiect de realizare a unei istorii a limbajului, ce asigură unitatea poveştii lui Eliade, este insuficient şi neconvingător dezvoltată în film. Apoi, e imposibil să nu observi teatralitatea forţată cu care Alexandra Maria Lara, în rolul Veronicăi / Laurei, bolboroseşte cuvinte într-o limbă moartă. Sau cel artificial în care Tim Roth, în rolul lui Dominic Matei, subliniază apăsat diverse concluzii absolut evidente, vorbeşte cu un alter ego malefic sau se trezeşte cu flori de trandafiri în braţe (există oare vreun simbol mai demonetizat al dragostei decât trandafirul?). Nici măcar Bruno Ganz, care a făcut recent un rol absolut superb în Ultimele zile ale lui Hitler, nu reuşeşte să-şi translateze partea din scenariu într-o prezenţă credibilă şi notabilă pe ecran. Voi fi sinceră: filmul merită văzut numai dacă aveţi curiozitatea sau simţiţi datoria de a observa cum a putut fi Eliade citit şi interpretat pe peliculă de un (fost) mare regizor. Altfel, cele două ore şi jumătate de proiecţie nu vor aduce decât puţine momente de revelaţie şi scene care amintesc vag de semnătura unui autor de film notabil.

Oct 4, 2008

Boogie

Official website
Background: Neptun / Olimp de 1 mai. Litoralul romanesc in ruina. Plin de locuri a caror semnificatie e blocata exclusiv in trecut: cladirea vetusta a Amfiteatrului din Olimp, locul de pe plaja unde “polonezii veneau sa vanda tot felul de creme; se imbulzea lumea de parca ar fi fost nu stiu ce”, sala de bowling din Mamaia, fosta vila a lui Ceausescu, cu legendarii fazani din curtea luxurianta. Prezentul e doar un pretext pentru reconfirmarea minei perdante a acestei tari in comparatie cu oricare alta: “la greci”, “la turci” si chiar si “la bulgari” litoralul arata incomparabil mai bine.
Foreground: Bogdan-Boogie + sotie + copil merg la mare de 1 mai intr-o scurta vacanta. El se intalneste intamplator cu doi fosti colegi de liceu, de care il leaga perioada marilor experimente adolescentine. Cei trei “baieti”, acum in jur de 30 de ani, petrec o noapte ce simuleaza stangaci, nostalgic si finalmente trist spiritul varstei adolescente.
De ce e fain de vazut? Pentru modul in care portretizeaza o intreaga generatie ce si-a trait finalul adolescentei in primii ani de dupa revolutie – nostalgia, teama patologica de a fi neintegrat sau perdant, complexul de inferioritate, agresivitatea pasiva, tristetea informa de a trai intr-o tara aflat pe ultimul loc la orice, marcata inca de uratenia si griul marilor constructii comuniste, acum ajunse in ruina. Dialogurile sunt perfect scrise, absolut autentice, si cred ca Radu Muntean e un regizor mare de lung metraje, chit ca isi ocupa cea mai mare parte a timpului cu reclame. Mi-a placut mai ales cum, la fel ca in Furia, reuseste sa tina bine in frau, pentru mai bine de jumatate din film, un scenariu lipsit de conflicte majore, pentru ca apoi sa dea lovitura de gratie spre final.

Oct 2, 2008

Paranoid Park

Gus Van Sant's Paranoid Park is a bit like an hour and a half music video. A lot of MTVish camera movements, shades and light filters. Outfits as well - sofisticatedly decadent. Language - simple and sort of infantile, which is nice and consistent with the main character's narratorial voice, but seems overdone at times if you look at the script as a whole. All in all, it has some beautifully filmed parts, it's often a pleasure to watch, but I feel the plot is rather thin and the script could do more working. Elephant was a lot better and touching upon the same atmosphere. Not to mention Good Will Hunting. Its best part is probably that it describes the undescribable chagrin of teenagehood. I would have loved to see it 10 years ago.

Don't vote!

Really smart concept!

I've decided to overlook the fact that the actors playing here are the same people who make possible an industry which is largely responsible for the slow yet consistent dumbing down of voters. Yep, I mean Hollywood.