Mereu fixate între două lumi, în no man’s land-ul din zona de coliziune a
două culturi / religii / state – aşa arată filmele lui Eran Riklis, unul dintre
cei mai importanţi regizori israelini ai momentului. Observând cu atenţie şi lasând
situaţiile să vorbească de la sine, ele oferă o vedere într-un univers aflat
mereu „între”, niciodată de o parte sau de alta. Mereu la graniţă. În Mireasa siriană (2004), camera de filmat
pătrunde în „ţara nimănui” din Înălţimile Golan. Într-un sat unde locuitorii au
„naţionalitate nedefinită”, pentru că nu sunt recunoscuţi nici de Siria şi nici
de autoritatea israeliană de ocupaţie. O tânără de aici urmează să se mărite cu
un actor din Damasc, pe care îl cunoaşte doar de la televizor. Cum accesul
sirienilor nu e permis în teritoriul ocupat, căsătoria aranjată are loc la
graniţă, unde de o parte se află întreaga familie a miresei, iar de cealaltă – rudele
mirelui. Peste gardul de sârmă ghimpată, nuntaşii îşi strigă unul altuia urări
cordiale prin megafon. Comicul inevitabil pluteşte într-o mare amară. La fel ca
în Lemon Tree (2008), unde camera lui
Riklis fixează West Bank-ul. Mai exact, livada de lămâi care se nimereşte să
fie aşezată tocmai pe graniţa ce separă teritoriile locuite de palestinieni de
cele locuite de evrei. Şi care trebuie anihilată pentru a face loc unui zid
compact de beton. Chiar dacă lămâii sunt preţioasa moştenire de familie a unei
văduve, şi unica ei sursă de venit. Ambele poveşti dezvăluie falsul zugrăvirii
monocrome a conflictului din jurul graniţei şi oferă mai multe detalii despre
realităţile convieţuirii în teritoriile ocupate decât orice buletin de ştiri cu
atacuri teroriste.
Cei ce au văzut cele două pelicule
de mai sus s-au dus cu interes să vadă ultimul film semnat de Riklis, proiectat
în acest an la TIFF. Misiunea directorului de resurse umane (2010)
studiază o nouă zonă de graniţă, însă departe de Orientul Mijlociu. De data
asta suntem „nici în est şi nici în vest”. Adică, aţi ghicit: la noi acasă, în
Balcani.
Cam la fel de prozaic precum îi este titlul, debutul filmului se situează
în biroul de resurse umane al unei mari fabrici de pâine din Ierusalim. Printre
dosare anoste şi piese demodate de mobilier. Totul începe de la un fax sosit
într-o seară, la sfârşitul programului, care anunţă ameninţător: una dintre
angajatele fabricii a fost victima unui atentat cu bombă, iar faptul că nimeni
din cadrul companiei nu i-a revendicat încă trupul la morgă riscă să atragă un
scandal mediatic de proporţii. Un tabloid local pregăteşte o întreagă
investigaţie ce denunţă „lipsa de umanitate” a celor ce conduc compania şi faptul
că angajează imigranţi anonimi pe care apoi îi tratează ca pe nişte proprietăţi
jetabile. Directorul de resurse umane intră rapid în alertă, porneşte pe urmele
obscurei angajate – pe care, evident, nu o cunoscuse personal – şi devine treptat
participant involuntar în drama ei personală.
În cursa contra cronometru menită să evite dezastrul unei lovituri grele de
imagine, detaliile curg molcom, nu lipsite de ambiguitate pe alocuri. Angajata
era „Yulia Petracke”, provenea din România, locuia într-o cămăruţa minusculă în
Ierusalim, avea diplomă de inginer, dar lucra ca femeie de serviciu. Şi nu avea
pe nimeni în oraş. Pentru a evita imaginea dezastruoasă cu care riscă să se
aleagă brutăria, directorul de resurse umane e desemnat să însoţească sicriul
până în ţara natală a victimei şi să îi asigure „o înmormântare demnă”. Cu alte
cuvinte, în numele unei strategii de PR de criză, el trebuie să devină peste
noapte angajatorul impecabil, grijiuliu, rănit de pierderea femeii de serviciu,
deşi în realitate Iulia Petrache nu însemna pentru el mai mult decât un nume şi
un număr într-un dosar.
Câtă vreme povestea rămâne situată
în Ierusalim, Riklis creionează cu subtilitatea şi talentul pe care le ştim
deja starea permanentă de asediu a oraşului – atacurile cu bombă, omniprezentele
filtre de poliţie, ştirile alarmiste ce se aud mereu la un radio în surdină. Iar
pentru asta i se poate ierta lipsa de coerenţă a scenariului pe alocuri (de ce,
totuşi, trebuie să meargă directorul de resurse umane personal?, de ce îl
însoţeşte un jurnalist? ş.a.). Însă lucrurile o iau rău la vale imediat după
aterizarea pe plaiuri balcanice. Ţara „dintre est şi vest” se dovedeşte a fi
regatul şpăgii universale, în care oamenii tind să poarte căciuli ruseşti şi să
îşi sărute zgomotos oaspeţii pe ambii obraji, sau să închirieze tancuri pentru
a pătrunde în zone greu accesibile de munte. O ţară în care ruinele industriale
coexistă cu mizeria şi primitivismul. Imaginea caricaturală a României nu e
numai jignitoare, ci şi construită pripit, amatorist, după manualul clişeelor
de duzină. Chiar dacă admitem că dramele familiale grosiere şi tonurile supradramatizante
în care e zugrăvită ţara sunt menite doar să servească ca background în care
evoluează eroul şi marile transformări prin care trece, filmului tot nu i se
poate da notă de trecere. Faptul că „domnul director” ajunge finalmente să
empatizeze cu familia decedatei şi îşi ascunde o lacrimă la un moment dat nu
convinge. Nici măcar muţenia îndurerată a Irinei Petrescu în rolul minor al mamei
victimei nu reuşeşte să salveze aparenţele.
Din Misiunea directorului de resurse umane lipseşte concizia pe care au
avut-o Lemon Tree şi Mireasa siriană, capacitatea de a pune
punctul pe i fără a face sublinieri îngroşate. Lipseşte şi naturaleţea jocului
actoricesc – Mark Ivanir e departe de a fi convingător în rolul „directorului”,
iar tânărul actor francez Noah Silver e de-a dreptul penibil în rolul fiului
adolescent al Iuliei Petrache, care vorbeşte o română limitată la înjurături
rostite cu un accent absolut cumplit. Aşa că dacă aveţi poftă să vă amuzaţi cu
un portret kitsch al României, demn de un veritabil film de duzină, n-aveţi
decât să încercaţi Misiunea directorului
de resurse umane. Pentru reale realizări cinematografice, căutaţi în
filmografia anterioară a lui Riklis.
No comments:
Post a Comment