State of Play

Though fairly formulaic and predictable (halfway through, it becomes clear as daylight who the bad guy is), I think this film was still worth watching. Not just because Russell Crowe is a pretty good actor and makes the discovery of additional layers in the “search for truth” quite captivating, but mostly because State of Play reiterates the hardships of investigating and publishing a news story that might pose a threat to an important corporation. In other words, because it is in fact a film about how media is more and more a business + less and less an institution working in the public interest. And how press freedom becomes a virtually inexistent concept. I know this is not news, but it was particularly interesting to watch this film now, when media in Romania seems to register a dramatic decrease in quality, partly due to the electoral campaign, but mostly because of recent changes in ownership configuration.

Poveştiri de acasă

„Ştire de ultimă oră: Neghiobul patentat reuşeşte să uimească lumea!”. Cam aşa arată una dintre etichetele pe care personajul principal din filmul Ştiri de acasă (The Shipping News) (2001) le ataşează autoreflexiv experienţelor prin care trece. Făcând un pas înapoi, ca un martor extern la propria viaţă, el intră cu totul în pielea jurnalistului înarmat cu pix şi carneţel, oricând pe fază pentru captarea un subiect de articol. De aceea pelicula turnată după romanul omonim al lui Annie Proulx poate părea un fel de lecţie extinsă despre ce înseamnă valoarea de ştire şi despre cum se titrează un articol. Nu pentru că selecţia subiectelor ar fi făcută conform rigorilor jurnalistice ale vreunui mare cotidian – nici vorbă de scandaluri, crime sau catastrofe –, ci pentru că deconstruieşte noţiunea clasică (şi, să recunoaştem, cam plicticoasă) a ştirii, regândind-o de la zero într-un context marcat de o penurie acută de evenimente „importante”. Dar până la urmă cum mai arată barometrul importanţei în presa de azi?

Parcă oglindind tendinţele unui sistem mass-media care, sub presiunea umplerii cât mai rapide a spaţiului, fabrică din ce în ce mai multe ştiri din nimic, personajul Quoyle (Kevin Spacey) ridică la rangul de informaţii de primă pagină nişte evenimente care altfel ar trece neobservate. Dar nu face asta adoptând ochiul intruziv şi neruşinat al tabloidelor, ci descoperind povestea din spatele unor lucruri şi personaje aparent banale. Mai degrabă literar decât jurnalistic, demersul său va fi uşor de recunoscut ca cel de scriere a articolelor de tip feature. După cum este informat de directorul ziarului la care e proaspăt angajat, Quoyle are de realizat săptămânal o rubrică cu „chestii de interes uman legate de câte o barcă”: cine a trăit sau a murit în ea, cine s-a înecat şi cine a fost salvat, cine şi-a pierdut averea sau şi-a frânt inima. De ce legate de câte o barcă? Pentru că „piaţa de desfacere” a publicaţiei este un mic orăşel colorat în lumina arctică a regiunii Newfoundland, a cărui amplasare insulară face ca transportul să fie mai uşor de făcut cu barca decât pe picioare. Deci un orăşel în care toată lumea ştie totul despre bărci şi fiecare familie posedă cel puţin câte una. Ghinionul lui Quoyle este că, proaspăt aterizat aici sub pretextul căutării rădăcinilor sale ancestrale, nu are defel habar despre bărci. Ba mai mult, are şi o fobie patologică în legatură cu apa. Nu ştie să înoate, are rău de mare, plus un vis recurent în care se îneacă.

Însă mina de perdant a lui Quoyle nu e dată doar de aparenta incapacitate de a se adapta cerinţelor publicaţiei la care lucrează în Newfoundland, ci e desăvârşită prin conexiune cu toate celelalte aspecte ale vieţii lui. Parcă născut cu o poftă insaţiabilă de a fi călcat în picioare, el este subiectul unei serii nesfârşite de abuzuri emoţionale din partea tatălui şi mai apoi a nevestei sale, şi de eşecuri profesionale. Plângăcios şi dezorientat, el îşi trăieşte viaţa ca pe un şir interminabil de insuccese, al cărui punct culminant pare să fie moartea soţiei Petal (Cate Blanchett). Nu oricum, ci într-un accident de maşină, ataşată unui amant pasager, ulterior plasării fiicei Bunny către o reţea de adopţii ilegale contra câtorva mii de dolari. Quoyle reuşeşte să îşi recupereze fiica, însă, văduv şi lipsit de vreo direcţie, cade într-o depresie mai neagră ca niciodată.

Refugiul în peisajul glacial al ţinutului din Newfoundland pare o soluţie inoportună la început. Nu doar datorită zăpezii care persistă şi în luna mai, ci mai ales fiindcă răceala şi duritatea climei pare să fi modelat şi temperamentul celor ce locuiesc aici. Veşnic inadaptat şi perdant în toate competiţiile vieţii, Quoyle află că strămoşii din care se trage erau făcuţi din cu totul alt aluat. Vestea că provine dintr-un neam de piraţi ai uscatului şi de brute incestuoase adânceşte, pe de o parte, depresia personajului principal. Pe de alta, odată cu ea vine şi metoda de izbăvire a demonilor din interior: scrisul. După lungul şir de înfrângeri din care şi-a compus viaţa, Quoyle – neghiobul, tăntălăul, plângăciosul – reuşeşte să găsească în scris vocaţia căutată. Lentila empatică prin care priveşte poveştile bărcilor din Newfoundland şi a oamenilor ce îşi duc traiul pe lângă ele îi asigură un loc şi un scop pe care le îmbrăţişează fericit în comunitatea nordică. La fel ca în Chocolat (2000) sau în Legea pământului (The Cider House Rules)(1999), regizorul Lasse Hallstrom reuşeşte în Ştiri de acasă să atingă cu delicateţe coardele sensibile ale audienţei. Pelicula acaparează privitorul dincolo de limita neîncrederii, făcându-l să savureze chiar şi abandonul verosimilului în cadrul ficţional. Poveştirile din noul loc pe care Quoyle îl numeşte „acasă” colorează fundalul unei comunităţi în care casele au spirit şi dorinţe, iar uneori chiar şi înecaţii se trezesc la viaţă.

Eden a l'Ouest

It was impossible to find subtitles for this film, but I decided to watch it anyway and soon realized translation wasn't needed for the most part. And this is because dialogues are scarce and even when they do happen they're a largely intelligible mixture of basic vocabulary from French, English, German, Greek and Italian.

The theme was pretty clear from the start - Eden a l'Ouest is, of course, a story about illegal immigration. Playing the main character in his journey from native Greece to Paris is Ricardo Scarmacio, who's not Greek but looks Greek enough, or at least Balkan enough. What I liked about the film was the picaresque atmosphere, the road-movie style, how it pictures Elias' adventures starting from an overcrowded boat on the Mediterranean and ending (at least as far as the film goes) on Champs Elysees. The candidly naive manner in which he pursues his dream of becoming a magician, which at some points reminded me of Benigni's incessant cheerfulness in La vita e bella. Plus how Elias literally arrives in France with nothing but a few clothes on, after a night of swimming, and yet is instantly ready to start his adventure and adopt what will turn out to be a series of roles and identities to help him get nearer the Parisian dream. Scarmacio is versatile and charismatic enough to constantly keep you wanting to see what will happen next.

What didn't work for me was the character's initial motivation - I don't think Greece in the 90s-2000s is the kind of country that people would want to immigrate from, not to mention illegally in another EU country. I do understand Costa Gavras is sharing some autobiographical data, but it might have helped to choose a more appropriate time frame.

Meet Paula & the gang

Now turning three. Months.

Ofuri şi malacofuri

Din mulţimea de ştiri croite zilnic după reţetarul infailibil al basmului – cu zmei fioroşi, domniţe la ananghie şi voinici gata de bătaie –, puţine au aţâţat imaginarul însetat al consumatorilor de media mai ceva ca povestea lui Lady Diana. Prinţesă cu acte, desprinsă parcă din paginile unei cărţi de Fraţii Grimm şi din visele tuturor fetiţelor posesoare de coroniţe, baghete magice şi/sau rochiţe cu crinolină, această veritabilă Cenuşăreasă a fascinat pentru destulă vreme copii mici şi mari din întreaga lume, dând de lucru jurnaliştilor de tabloid şi cititorilor lor deopotrivă. Printre zecile de articole piperate, documentare televizate, brelocuri inscripţionate şi alte tributuri aduse figurii princiare, se numără acum şi un film ce îi dezgroapă cea mai celebră antecesoare. Sau oricum, aceasta e o posibilă explicaţie privind motivul pentru care regizorul Saul Dibb a ales să pună pe marele ecran povestea unei stră-stră-mătuşi a lui Lady Di, de al cărei nume se leagă controverse similare cu ale prinţesei ucise cu concursul blitz-urilor de paparazzi. Despre cine e vorba? Georgiana Cavendish de Devonshire, sau mai pe scurt – Ducesa.

Personaj influent la curtea regala britanică în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, ea a rămas gravată în documentele istorice prin tot felul de lucruri nu tocmai obişnuite pentru o “Lady” de epocă: implicarea în campanii politice, gustul pentru jocurile de noroc, arborarea de toalete extravagante, prezenţa în paginile tabloidelor şi alte acţiuni menite să străpungă cortina scorţoasă ridicată de manierele societăţii puritane. Adeptele curentului feminist vor fraterniza din prima clipă cu această doamnă ce se împotriveşte plină de curaj chingilor impuse de mediul patriarhal. Şi cum altfel să-i fie scoase în evidenţă virtuţile feministe decât prin opoziţie cu o figură masculină, demonizată până la limita caricaturii? Aşadar, în colţul opus al ringului se situează, după cum probabil vă aşteptaţi, soţul cel satrap care a ales-o de convenienţă pe Georgiana drept consoartă. Adică Ducele, al cărui portret e construit ca o întruchipare a brutei masculine supreme: violatorul, infidelul ce pretinde fidelitate, cel ce tratează femeia ca pe un simplu instrument de producere a unui moştenitor, zbirul fără suflet ş.a. În timp ce actriţa Keira Knightley reuşeşte fără prea mult efort să atragă simpatia audienţei prin rolul principal de perpetuă asuprită, prin vaiete şi suspine, Ralph Fiennes aduce personajul Ducelui la viaţă prin aceeaşi succesiune de tăceri revelatoare cu care ne-a obişnuit în Pacientul englez sau în Cititorul. Încă din prima scenă, morga lui imperturbabilă vorbeşte răspicat despre dezgustul şi resemnarea tăcută faţă de necesitatea îndeplinirii unor condiţii cerute de normele societăţii în care trăieşte. Iar până la final, Fiennes reuşeşte să transforme Ducele dintr-un căpcăun universal într-un personaj cu care se poate chiar empatiza, şi care se dovedeşte a fi la rândul său o victimă strivită de constrângerile societăţii feudale.

Figura centrală în film rămâne însă Ducesa care, aşa cum anunţa şi trailer-ul filmului, ajunge să fie un personaj îndrăgit de toată lumea, mai puţin de propriul ei soţ. Din păcate, veleităţile de gazdă mondenă şi talentul de a-şi întreţine oaspeţii din lumea culturală şi politică la serate dansante sunt insuficient dezvoltate în film. Tranziţia de la adolescenta timidă, luată de nevastă de Ducele de Devonshire cu unicul scop de producere a unui moştenitor, la marea doamnă de societate este complet trecută cu vederea. Scenariul face nişte salturi uriaşe în timp, insistând exclusiv pe aspectele facile, marketabile ale vieţii Ducesei, numai bune de inclus în titluri tabloide cu litere de-o şchioapă: “Săraca doamnă bogată, siluită de propriul soţ”, “Încornorată în propria casă”, “Despărţită de bărbatul iubit în schimbul dreptului de a-şi vedea copiii” ş.a. Prin lentila cinematografică, Ducesa e prea puţin construită ca un personaj istoric ce a avut un rol semnificativ în viaţa politică şi mondenă a sfârşitului de secol XVIII, cât ca o femeie menită să stârnească mila, compasiunea privitorilor. Dramatismul desuet pe ale cărei linii de susţinere se bazează filmul condamnă Ducesa la o inevitabilă mediocritate. Producţia nu reuşeşte să iasă în evidenţă nici prin vreun aspect inedit al ochiului regizoral, ori prin costume şi peruci – ca Marie-Antoinette, de exemplu, unde Sofia Coppola colorează curtea regală franceză în nuanţele jucăuşe şi îndrăzneţe ale unui videoclip MTV – şi nici prin interpretarea rolului principal. Pe scurt, Ducesa nu face mai mult decât să spună o poveste ce a mai fost spusă, parcă de prea multe ori, transformând-o pe antecesoarea lui Lady Diana în nimic mai mult decât încă o doamnă ce oftează şi suspină în malacofuri dantelate.

Dream dancing

Because, against all odds, I could really use a looong night out and a walk by the beach at dawn.

Avem un film. Cum procedăm?

Deşi bine primit de o mare parte a criticilor la lansarea din 2000 şi numit de mulţi drept pelicula în care Michael Douglas face cel mai bun rol al său din ultimii ani, filmul Wonder Boys e foarte probabil să nu vă sune deloc cunoscut. Consfinţit de încasările mici la box-office, cvasianonimatul peliculei a generat abandonarea prezentării sale în cinematografe în multe ţări, şi condamnarea la o ingrată lansare doar pe casetă video sau dvd. Cu alte cuvinte, seria de nume cunoscute listată pe afiş alături de Douglas (Frances McDormand, Robert Downey Jr., Tobey Maguire ş.a.) nu a reuşit să-i aducă o notorietate satisfăcătoare, iar situarea tematică în lumea campusurilor universitare – şi, deci, ţintirea implicită a unui public tânăr – n-a reuşit să scoată filmul din conul său de umbră. Motivul? Unul şi bun: maşinăria succesului la Hollywood e pusă în mişcare de marketing, publicitate şi în general de crearea de cât mai multă „vorbărie mediatică” în jurul unui film. Mult prea rar are legătură cu valenţele artistice ori valoarea acestuia. Iar asta fiindcă nu încape nici o îndoială că Wonder Boys, producţia regizată de Curtis Hanson după romanul omonim al lui Michael Chabon, este un film bun. Însă, după cum a devenit evident ulterior, un film bun care nu a beneficiat de o investiţie destul de mare sau destul de inspirată în campania de promovare. Lucru care i-a fost fatal.

Dacă privim mai departe pe firul explicaţiilor eşecului suferit de film în atragerea de popularitate şi încercăm să vedem lucrurile din perspectiva casei de producţie Paramount, e uşor de constatat că Wonder Boys nu apare ca un film tocmai uşor de marketat. După cum mărturisea regizorul Curtis Hanson, pe care poate vi-l amintiţi ca autor al celebrei aventuri retro L.A. Confidential, un film trebuie să se poziţioneze cât mai rapid şi clar pe piaţa hiperaglomerată a divertismentului, iar „Wonder Boys nu a fost uşor de redus la o singură imagine acroşantă sau un singur slogan-cârlig” . Aşadar, Paramount a recurs la cea mai puţin periculoasă strategie de promovare, care însă s-a dovedit şi cea mai puţin eficientă. Punctul său de sprijin a fost afişarea unui close-up cu Michael Douglas pe posterul filmului, marşând pe o imagine atent retuşată şi bine prelucrată pentru a-i scoate eul atractiv în evidenţă. Când în realitate filmul face complet altceva!

În Wonder Boys nu apare nici o urmă din şarmul masculin exersat de Michael Douglas în Instinct primar (Basic Instinct) sau The Game, nimic din puterea şi furia personajelor interpretate în Cădere liberă (Falling Down) sau în Traffic. Aici el este antieroul ce îşi petrece o nesfârşită adolescenţă pe post de profesor de scriitură creativă la o universitate din Pittsburgh. În cea mai mare parte a filmului e după câte una dintre dozele sale consistente de marijuana, îmbrăcat într-un vechi halat de baie „inductor de inspiraţie” şi incapabil să ia decizii consecvente. Undeva în jurul vârstei de 50 de ani, el se află la mai mult de 7 ani de la publicarea unui roman de succes şi nu reuşeşte să finalizeze următoarea sa carte. În plus, tocmai e părăsit de ultima nevastă şi află că şefa (căsătorită a) catedrei la care predă e însărcinată cu copilul lui. Pe scurt, buimăceala şi vulnerabilitatea personajului ce îşi duce viaţa ca pe o studenţie perpetuă îl aduce pe Michael Douglas într-o postură neegalată de vreunul dintre rolurile sale anterioare. Iar venerabilul actor face faţă provocării în mod remarcabil.

În ton cu tematica şi atmosfera filmului se află coloana sonoară semnată de câteva nume vechi şi grele, cum ar fi cel al lui Bob Dylan, Neil Young şi Leonard Cohen. De fapt, acesta a fost singurul capitol la care filmul a reuşit să atragă atenţia necesară şi să fie răsplătit cu un premiu Oscar. Trecute cu vederea şi nepremiate au rămas performanţele filmului în ceea ce priveşte scenariul, regia, rolul principal şi câteva dintre cele secundare, ce îi dau atât de multă culoare. Asta chiar dacă e plin de dialoguri excelent scrise, ce combină replicile inteligente (şi atât de depărtate de clişeele made in Hollywood) cu un umor fin şi negru, şi cu delicioasele răbufniri de imaginaţie nestăpânită, numai bune pentru a creiona atmosfera din jurul atelierelor de creaţie literară conduse de Grady Tripp, profesorul interpretat de Michael Douglas. De reţinut e scena în care cei trei „băieţi teribili” – Tripp, editorul Crabtree (Robert Downing Jr.) şi studentul genial James (Tobey Maguire) – stau la o masă într-un bar şi inventează nume şi poveşti pentru personajele pe care le văd din jur, ţesând ingenioase iţe ficţionale la minut. Inventiv, haios şi jucându-se mereu cu atenţia şi aşteptările privitorilor, scenariul e doar unul dintre motivele pentru care Wonder Boys merită să-i acordăm toată atenţia. Chiar dacă nu a reuşit să o atragă pe cea a juriului ce decernează premiile Oscar.

Kirschblüten - Hanami

Oricât am amâna să ne gândim la el sau oricât am încerca să îl ignorăm, procesul de înstrăinare este pe cât de dureros pe atât de inevitabil în orice familie. Lent, dar sigur, copiii şi părinţii migrează spre câte o lume ce are tot mai puţine în comun cu a celorlalţi. Asta e tema în explorarea căreia porneşte filmul Cherry Blossoms / Kirschbluten-Hanami. După moartea subită a soţiei sale, Rudi îşi dă seama cât de puţine în comun mai are cu cei trei copii adulţi ai săi, şi mai ales cât de puţin a cunoscut-o de fapt pe cea cu care şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii. Aşa că porneşte într-o căutare a sa post-mortem, iar drumul îl aduce în Japonia, în lumea fascinantă şi bizară a teatrului butoh.

Vederi din Brooklyn

Intamplarea a facut ca Lada fermecata sa fie vecina de raft cu The Brooklyn Follies. Exact asa: cartea lui Malamud tradusa (cam slabutz, daca e sa fim sinceri, dar observ ca traducerile fusherite sunt deja o regula pentru cartile din colectia Cotidianul) si a lui Auster in original. Si cum de cateva saptamani am reinceput sa iau la bifat lista cu romane/carti de fictiune restante (rasfoind lenes o pagina dupa alta, fara a cauta nimic in mod special, reprimand atent reflexul de a sublinia, fisha, conecta etc), m-am apucat de ele in aceasta ordine. Desi amandoua fixate pe spatiul urban al New York-ului - la vreo jumatate de secol distanta, ce-i drept: Malamud vede lumea prin lentila postbelica, iar Auster, cu relaxarea pre-11 septembrie -, cele doua expun personaje si spatii din universuri complet diferite.

America gri din povestile lui Malamud nu are mai nimic in comun cu tihna si perpetua senzatie ca timpul e generos din romanul lui Auster. Peisajele urbane sarace si sumbre, cu emigrantii lor evrei ce-si duc zilele mizere si triste, aduc aminte mai degraba de Kafka decat de paradisul prosper american pe care filmele de la Hollywood ne invata sa il ravnim. De Kafka si poate de atmosfera catorva povestiri din primul volum publicat de Philip Roth - Goodbye, Columbus. Surprinsa din diverse unghiuri, imaginea recurenta din povestile lui Malamud e cea a evreului sarac, fugit din Europa lui Hitler si silit sa reporneasca viata de la zero, in conditiile unei mizerii umilitoare. Bolnavi si amarati, cu micile lor magazine parca vesnic in pragul falimentului, actorii imaginati de Malamud populeaza spatiul depresiv al cartierelor muncitoresti postbelice. Brooklyn-ul lui nu seamana nici de departe cu cel al lui Auster, in care personajul principal isi acorda dreptul la o perioada de tihna finala inaintea unei morti pe care o stie iminenta. Pe cand cel al lui Malamud e unul al personajelor sumbre, bolnavicioase si viciate, in care pana si ingerii esueaza in alcoolism, dupa cum pare sa spuna povestea lui Levine, la Auster personajele par sa isi permita nesfarsite "pauze" de la viata, perioade in care isi dau voie sa reflecteze, sa calatoreasca, sa poarte conversatii nesfarsite in timpul unei cine la un restaurant cu staif etc.

Urmand ritmul percutant impus de dimensiunile povestirii scurte, textele lui Malamud aduna in permanenta argumente pentru trasarea unei morale, si cam toate seamana cu niste parabole. Pe de alta parte, personajele lui Auster plutesc in deriva, fara nici un scop definit, iar structura narativa le imita miscarea, facand o dulce risipa de imagini si situatii ce adesea nu conduc nicaieri. "I was looking for a quiet place to die. Someone recommended Brooklyn, and so the next morning I traveled down there from Westchester to scope out the terrain." - acesta e tonul confesiv cu care isi incepe personajul lui Auster monologul intins pe vreo 300 de pagini. In cu totul alt registru, povestile lui Malamud debuteaza cu glasul omniscient si sfatos al unui batran intelept hasidic. "Nu cu mult timp in urma, Leo Finkle, un student la Universitatea Yeshiva, viitor rabin, locuia in centrul orasului New York, intr-o camaruta ticsita de carti. Dupa sase ani de studiu, Finkle urma sa fie numit rabin in iunie si o cunostinta il sfatuise sa se insoare pentru a-si castiga mai usor congregatia." - asa incepe povestea ce da titlul volumului lui Malamud. Dupa cum e usor de obsrvat chiar de aici, evreitatea e motivul definitoriu in povestile lui Malamud, pe cand la Auster ea trece aproape neobservata, personaje de diverse culori si orientari fiind unite sub spectrul unei depresii urbane latente, traindu-si si hranindu-si nebunia pe fondul cosmopolit al Brooklyn-ului.

Desi isi rostesc povestile new-yorkeze pe voci diferite, ambele carti sunt la fel de greu de lasat din mana. Iar in timp ce structura propusa de Malamud se preteaza unei lecturi episodice, gen "cartea de dinainte de culcare", fiindca nici o poveste nu ia mai mult de vreo jumatate de ora de citit, cea a lui Auster dezvolta o oarecare fluentza si chiar un pic de suspans, desi stilul cam haotic si fragmentar raman definitorii.

Râsu'-plânsu'

Încă din scena care deschide filmul PS I Love You te întrebi dacă nu cumva ai nimerit din greşeală în faţa unuia dintre episoadele zilnice ale unui sitcom. Nu neapărat pentru că această scenă se desfăşoară aproape integral într-un interior tipic de apartament newyorkez ce aminteşte mult de decorul în care evoluează Jerry Seinfeld sau Carrie Bradshaw, ci mai ales pentru că, deşi subiectul este o ceartă zdravănă între cei doi protagonişti, aerul scenei nu este nicidecum unul dramatic. E drept că lipsesc râsetele de pe fond cu care ne-am obişnuit în Seinfeld sau vocea din off a veşnicei editorialiste-naratoare din Totul despre sex, însă inflexiunile autosubversive al dialogului se pot distinge foarte clar. Cele două personaje care urlă nestăpânit şi par să fie de câteva ori la un pas de a-şi trage câte o palmă nu joacă rolul dramatic al unui cuplu în criză, ci mai degrabă o dramoletă uşurică, puţin comică.

Atmosfera de sitcom şi permanenta subminare a tragicului prin ironie persistă pe întreg parcursul peliculei PS I Love You. Iar asta chiar dacă subiectul său este unul cât se poate de dramatic: după zece ani în care întreaga existenţă i-a gravitat în jurul partenerului ei de viaţă (primul, unicul şi cel mai cel), protagonista Holly (Hillary Swank) devine martora neputincioasă a morţii lui subite. La doar 30 de ani, tocmai când viaţa părea că îşi ia avânt să înceapă „cu adevărat” pentru cei doi, ea se trezeşte brusc singură. Ciondăneala dintre cei doi din prima scenă nu rămâne, aşadar, decât o amintire dulce-amăruie. Filmul nu insistă prea mult pe circumstanţele morţii – ni se livrează scurt şi sec motivul „tumoare pe creier” – şi nici pe perioada de agonie. Subiectul său se leagă de modul în care Holly gestionează această cumplită pierdere. Un mod ingenios ce reflectă la rându-i amestecul tragicomic ce marchează filmul. În urma unei regii complicate puse la cale cu timp în urmă de soţul ei, Holly primeşte timp de un an după moartea acestuia, la intervale regulate de timp, scrisori din partea lui. Ca şi cum ar fi încă în viaţă şi s-ar angaja într-un fel de dialog prin corespondenţă, în care el livrează frânturi dintr-un mare „plan” menit să o ajute să-şi continue viaţa. De la seri cu prietenele în oraş la o călătorie în Irlanda, Gerry (Gerard Butler) o ghidează prin misivele scrise protectiv, jucăuş şi pe un ton ce rar iese din sfera comicului. Şi care se încheie de fiecare dată cu acelaşi PS format din trei cuvinte. E evident care sunt acestea, nu-i aşa?

Inspirat din romanul scriitoarei irlandeze Cecelia Ahern, filmul e scris şi regizat de Richard LaGravenese, cunoscut pentru succese scenaristice precedente ca Podurile din Madison County (The Bridges of Madison County) sau Regele pescar (Fisher King), dar cvasianonim în domeniul regiei. Poate asta explică de ce fazele notabile din film au mai multă legătură cu textul decât cu imaginea. De reţinut sunt schimburile de replici ce aduc o notă (auto)ironică personajelor altfel angrenate într-o atmosferă mortiferă. Cum ar fi cele în care Holly îşi declară intenţia de a deveni un fel de Miss Havisham de cartier newyorkez, închisă în casă şi purtându-şi rochia de mireasă până la adânci bătrâneţi, doar pentru ca apoi tot ea să constate că de fapt pierderea minţilor e un lux burghez ce nu şi-l permite. La capitolul dialogurilor haioase, de ajutor e şi prezenţa actriţei Lisa Kudrow, cunoscută mai ales pentru comicul rol al lui Phoebe din sitcomul Friends.

Una peste alta, protagonista jucată de Hillary Swank reuşeşte să penduleze binişor între lacrimi şi râsete, între stări depresive în care tot ce îşi doreşte e să stea închisă zile în şir în casă îmbrăcată în lenjeria lui Gerry, suspinând în faţa televizorului la melodrame alb-negru, şi reveniri la o viaţă normală, la prieteni şi la căutatul unui job mulţumitor. Din ambele situaţii nu lipseşte combinaţia dintre tonul serios şi cel comic, relaxarea prin râs şi prin timp petrecut cu prieteni veseli fiind văzută ca unică soluţie pentru depăşirea pierderii suferite. Această abordare light a unui subiect dureros reprezintă un teritoriu actoricesc nou explorat de Hillary Swank. Numele ei a devenit consacrat în rolurile mai mult decât serioase din Băieţii nu plâng niciodată (Boys Don’t Cry) şi O fată de milioane (Million Dollar Baby), din care sensibilitatea profund feminină exploatată în PS I Love You lipseşte cu desăvârşire. Poate şi de aceea aventurarea pe terenul nou al comediilor romantice a fost taxată destul de nemilos de critici. Cu toatea astea, filmul PS I Love You are destule de oferit privitorului. Melanjul constant dintre un subiect dramatic şi tonul comic pe care este tratat asigură destulă prospeţime unui scenariu defel plicticos sau împotmolit în scorţoşenii stereotipe, propunând o abordare serenă şi relaxată a unei teme altfel sumbre, fără a cădea în schimonoseli cinice.