Murakami. De la carte la film. Şi retur.

Ulise de Joyce, Metamorfoza de Kafka sau De veghe în lanul de secară de Salinger. Dacă am face o galerie imaginară a literaturii imposibil de tradus pe peliculă, cele trei titluri ar sta acolo la loc de cinste. La fel ca mai toate romanele lui Haruki Murakami. În mod special, Pădurea norvegiană – care i-a adus eticheta de scriitor contemporan iconic în Japonia, iar apoi în lumea întreagă – pare o lucrare de netranspus pe ecran. Motive? Scriitura densă, mustind de lirism. Crochiurile vagi ale personajelor. Faptul că povestea e mai degrabă un plonjeu într-o atmosferă nostalgică decât o succesiune de episoade narative legate cauzal. Toate par să pledeze împotriva unei adaptări cinematografice a Pădurii norvegiene. Şi totuşi, regizorul vietnamez Anh Hung Tran ne demonstrează contrariul.

Filmul rămâne fidel unghiului narativ fixat de roman prin scriitura la persoana I, păstrându-l în centru pe Toru Watanabe, care rememorează cele două poveşti de dragoste paralele ce i-au marcat finalul adolescenţei. În plus, pelicula păstrează aerul inconfundabil al scriiturii lui Murakami. E uşor de recunoscut peniţa cu care sunt schiţate delicat liniile de susţinere ale unui eseu personal despre dragoste şi însingurare. La fel cum intact e păstrată privirea nostalgică aruncată perioadei turbulente ce marchează graniţa dintre adolescenţă şi maturitate, când personajele ce împlinesc 20 de ani se uită în urmă şi văd o mică eternitate. Dar şi izul suicidal, dând o cadenţă pur romantică poveştii, fără a o împinge spre dramă îngroşată. Sau copleşitoarea tensiune erotică. Şi, nu în ultimul rând, leitmotivul muzical ce dictează titlul – piesa trupei Beatles, Norwegian Wood, ale cărei versuri par să rezume simplu şi fidel atmosfera melancolică a filmului, fixând în acelaşi timp cadrul rebel al întâmplărilor. Adică sfârşitul anilor '60, pe când campusurile din Tokyo erau întoarse pe dos de manifestaţii împotriva prezenţei americane în Vietnam.

Însă chiar dacă reuşeşte cu succes să reproducă tonul romanului, filmul Pădurea norvegiană nu e scutit de decizii regizorale pripite. Contragerea unor secţiuni şi dilatarea altora creează pe alocuri impresia de discontinuitate, de carenţă în scenariu. Începutul e, poate, cel mai puţin reuşit. Pentru cineva care nu a citit romanul, introducerea primului suicid care marchează adolescenţa târzie a lui Watanabe – cel mai bun prieten al său îşi provoacă asfixierea cu fum de eşapament – pare prea puţin justificat. Iar faptul că această pistă narativă rămâne subdezvoltată atrage probleme ulterioare în scenariu. Răbufnirile tristeţii violente, pe care le citim la Naoko – colţul feminin al unui triunghi amoros din care făceau parte Watanabe şi prietenul său –, par adesea forţate, insuficient pregătite pentru a părea credibile.

Deşi scenariul nu funcţionează mereu la fel de lin ca romanul din care se inspiră, Pădurea norvegiană rămâne o peliculă filmată fără greş. Încadrarea, culorile, luminile, expresiile – toate compun o succesiune de tablouri memorabile, de reprezentări pline de inspiraţie ale imaginilor pe care poate toţi le-am avut în minte citind texul lui Murakami. E suficient să spun aici că directorul de imagine este cel ce şi-a lăsat semnătura şi pe O iubire imposibilă (In the Mood for Love), superba dramă sentimentală a lui Wong Kar Wai. În plus, imaginea e completată de un fond muzical conceput impecabil. Compus de Johnny Greenwood, care şi-a mai adus contribuţia sonoră la desăvârşirea unor pelicule ca Va curge sânge (There Will Be Blood) şi Copiii omului (Children of Men).

Dar faptul că are o imagine şi un sunet de nota 10 nu înseamnă că Pădurea norvegiană e genul de film pe care mergi să îl vezi la cinematograful de la mall. Deşi cu o temă şi o atmosferă ademenitoare pentru adolescenţii de toate vârstele (şi pentru cei emo în mod special), plus destul de generos în scene erotice, filmul nu adoptă pasul grăbit al cinemaului hollywoodian. Dimpotrivă, cheia de lectură aleasă de regizorul acestei ecranizări este „aşteptarea”. Răbdarea cu care Watanabe o aşteaptă pe Naoko e similară celei cu care Midori îl aşteaptă ulterior pe Watanabe. Iar modul îngăduitor în care personajele înţeleg că ridicarea unei punţi afective cere timp trebuie exportat de pe peliculă spre ochii celor ce o privesc. Pădurea norvegiană e un film care cere răbdare. Care nu te cucereşte de la început, ci mai degrabă ţi se oferă treptat. Care te câştigă lent, prin ritmul său languros şi prin fineţea cu care pătrunde în culisele misterioase ale unor poveşti de dragoste. Iar la final, vizionarea te face nu numai să vrei să îl (re)citeşti pe Murakami, ci îţi şi lasă gustul diafan, dulce-amar, al unei incursiuni profunde prin labirintul maturizării afective.