Gone Girl: Mariajul ca război de anduranţă

La prima vedere, Fata dispărută (Gone Girl) e un mystery thriller după toate regulile genului, construit corect pentru a te trece printr-o suită completă de stări – teamă, mirare, curiozitate, şoc, un zâmbet sporadic la replici isteţe etc. Momentele de suspans sunt împletite ca după manual cu cele de relaş. Indiciile sunt descoperite pe rând (în plicuri numerotate). Tensiunea creşte gradual, perspectivele asupra personajelor se schimbă, nesiguranţa domină. Dar, la fel ca în toate celelalte filme ale lui Fincher, sub acest strat estetic foarte bine pus la punct se află alte câteva, care te invită să nu rămâi un simplu privitor distras de o succesiune de emoţii trecătoare induse pe ecran prin artificii consacrate. În Fight Club (1999), în aceste straturi acunse se putea ghici legătura vicioasă care există între violenţă, apetenţa pentru consum şi tendinţele depresive ale omului urban. În The Game (1997), era vorba despre obsesia puterii şi a dobândirii controlului.

În Fata dispărută, subtratul care se discerne dincolo de un thriller pus pe picioare după toate canoanele genului e o satiră usturătoare la adresa ideii occidentale despre mariaj. A imaginii falsificate pe care o vinde mass-media în legătură cu ceea ce înseamnă „o căsnicie perfectă”. David Fincher ia melanjul de dragoste şi ură, de adoraţie şi dispreţ – care adesea caracterizează în mod real relaţiile de cuplu pe termen lung –, şi îi exploatează valenţele schizoide. Îl exportă în planul unei crime. Inspirată din romanul omonim al lui Gillian Flynn, povestea duce la extrem câteva dintre întrebările latente care marchează o căsnicie de cursă lungă („Cine eşti tu, de fapt?”, „Ce ne-am făcut unul altuia?”) pentru a urzi contextul ideal în care dospesc tendinţe criminale.   

Totul începe de la dispariţia misterioasă a lui Amy (Rosamund Pike) şi de la suspiciunile ce încep să planeze de aici asupra soţului ei, Nick (Ben Affleck). Nevastă neglijată şi vulnerabilă? Sau minte psihopată, capabilă să conceapă un plan extrem de complex pentru a-şi ucide simbolic soţul? Jocul de perspective practicat de David Fincher e unul care cultivă în mod premeditat lipsa de certitudini şi generează o reţea de supoziţii. Chiar dacă pe la mijlocul filmului, această ceaţă prin care privitorul e ghidat intenţionat devine un pic prea rarefiată, chiar dacă lucrurile încep să devină un pic prea clare din momentul în care pătrundem în mintea lui Amy, finalul e departe de a fi uşor de ghicit şi nu are efectul unei rezoluţii tranşante, care să te facă să pleci din sala de cinema cu certitudinea că ai înţeles totul. Previzibilul sau limpezimea anostă a naraţiunii nu reprezintă caracteristici ale filmelor lui David Fincher. Până în ultima clipă e posibil ca lucrurile să ia o întorsătură complet diferită, să intervină o scenă care schimbă totul. Iar reperele morale sunt suspendate.

Există două extreme în ceea ce priveşte felul de a face filme, mărturiseşte Fincher. În primul rând, e „stilul Kubrick”, în care audienţa e martoră de la distanţă la o serie de evenimente şocante şi (sperăm că) realizează singură că ele sunt greşite moral. Apoi e „stilul Spielberg”, care presupune imersiunea privitorului în acţiune, implicarea sa profundă şi influenţarea sa vădită de felul de a gândi al personajelor. Mereu aflat la mijlocul distanţei dintre aceşti doi mari regizori de thriller-uri, Fincher alternează momentele în care lasă privitorul să observe detaşat acţiunea cu cele în care filmul năvăleşte peste el cu o scenă şocantă, filmată de aproape, de care nu se poate detaşa.

Semnificaţia finalului, dacă e să acceptăm satira la adresa căsniciei drept cheie fundamentală de interpretare a filmului, e aceea că mariajul reprezintă un război de anduranţă. Unul în care nu există câştigători, chiar dacă în diverse momente pare evident că unul sau altul dintre cei doi membri ai cuplului deţine toate atuurile învingătorului. Unul în care compromisul e literă de lege. Finalul e mai degrabă o remiză decât o victorie glorioasă. Dincolo de satira la adresa mariajului, Fata dispărută aruncă şi o privire spre minciunile cinice pe care le vehiculează mass-media de mare audienţă de fiecare dată când invadează spaţiul privat al cuiva. În film apar suficiente intervenţii în care cazul „senzaţional” al lui Amy şi Nick este dezbătut de nişte personaje al căror ton mitocănesc şi semidoct aminteşte de gazdele unor emisiuni cu iz otevist. Toate brodează pe marginea unor drame personale documentate superficial, le târăsc cu cruzime în ochiul publicului pentru unicul scop de a trezi în rândul acestuia nişte sentimente primare, pentru a incita judecăţi simpliste la adresa unei drame conjugală care are multe mai multe paranteze decât se poate vedea cu ochiul liber.   

Departe de a fi „un simplu film poliţist”, Fata dispărută construieşte o metaforă în care sunt încapsulte întorsăturile ucigătoare (uneori la propriu) pe care le poate lua un mariaj. Fincher dirijează fără greş mecanismul sofisticat al unui thriller inteligent, cu o miză care se schimbă de câteva ori pe parcurs. Deşi nu face economie la capitolul „artificii tipice unui film mainstream comercial”, marşând – la fel ca emisiunile TV pe care le satirizează – pe expunerea relativ facilă a unor probleme conjugale, împachetate precum o marfă marketabilă către nişte audienţe largi, Fata dispărută are destul stil pentru a nu intra în categoria thriller-urilor de duzină. Amprenta noir a lui Fincher şi ideile din subtext sunt suficiente pentru a salva filmul de la banal.