Gone Girl: Mariajul ca război de anduranţă

La prima vedere, Fata dispărută (Gone Girl) e un mystery thriller după toate regulile genului, construit corect pentru a te trece printr-o suită completă de stări – teamă, mirare, curiozitate, şoc, un zâmbet sporadic la replici isteţe etc. Momentele de suspans sunt împletite ca după manual cu cele de relaş. Indiciile sunt descoperite pe rând (în plicuri numerotate). Tensiunea creşte gradual, perspectivele asupra personajelor se schimbă, nesiguranţa domină. Dar, la fel ca în toate celelalte filme ale lui Fincher, sub acest strat estetic foarte bine pus la punct se află alte câteva, care te invită să nu rămâi un simplu privitor distras de o succesiune de emoţii trecătoare induse pe ecran prin artificii consacrate. În Fight Club (1999), în aceste straturi acunse se putea ghici legătura vicioasă care există între violenţă, apetenţa pentru consum şi tendinţele depresive ale omului urban. În The Game (1997), era vorba despre obsesia puterii şi a dobândirii controlului.

În Fata dispărută, subtratul care se discerne dincolo de un thriller pus pe picioare după toate canoanele genului e o satiră usturătoare la adresa ideii occidentale despre mariaj. A imaginii falsificate pe care o vinde mass-media în legătură cu ceea ce înseamnă „o căsnicie perfectă”. David Fincher ia melanjul de dragoste şi ură, de adoraţie şi dispreţ – care adesea caracterizează în mod real relaţiile de cuplu pe termen lung –, şi îi exploatează valenţele schizoide. Îl exportă în planul unei crime. Inspirată din romanul omonim al lui Gillian Flynn, povestea duce la extrem câteva dintre întrebările latente care marchează o căsnicie de cursă lungă („Cine eşti tu, de fapt?”, „Ce ne-am făcut unul altuia?”) pentru a urzi contextul ideal în care dospesc tendinţe criminale.   

Totul începe de la dispariţia misterioasă a lui Amy (Rosamund Pike) şi de la suspiciunile ce încep să planeze de aici asupra soţului ei, Nick (Ben Affleck). Nevastă neglijată şi vulnerabilă? Sau minte psihopată, capabilă să conceapă un plan extrem de complex pentru a-şi ucide simbolic soţul? Jocul de perspective practicat de David Fincher e unul care cultivă în mod premeditat lipsa de certitudini şi generează o reţea de supoziţii. Chiar dacă pe la mijlocul filmului, această ceaţă prin care privitorul e ghidat intenţionat devine un pic prea rarefiată, chiar dacă lucrurile încep să devină un pic prea clare din momentul în care pătrundem în mintea lui Amy, finalul e departe de a fi uşor de ghicit şi nu are efectul unei rezoluţii tranşante, care să te facă să pleci din sala de cinema cu certitudinea că ai înţeles totul. Previzibilul sau limpezimea anostă a naraţiunii nu reprezintă caracteristici ale filmelor lui David Fincher. Până în ultima clipă e posibil ca lucrurile să ia o întorsătură complet diferită, să intervină o scenă care schimbă totul. Iar reperele morale sunt suspendate.

Există două extreme în ceea ce priveşte felul de a face filme, mărturiseşte Fincher. În primul rând, e „stilul Kubrick”, în care audienţa e martoră de la distanţă la o serie de evenimente şocante şi (sperăm că) realizează singură că ele sunt greşite moral. Apoi e „stilul Spielberg”, care presupune imersiunea privitorului în acţiune, implicarea sa profundă şi influenţarea sa vădită de felul de a gândi al personajelor. Mereu aflat la mijlocul distanţei dintre aceşti doi mari regizori de thriller-uri, Fincher alternează momentele în care lasă privitorul să observe detaşat acţiunea cu cele în care filmul năvăleşte peste el cu o scenă şocantă, filmată de aproape, de care nu se poate detaşa.

Semnificaţia finalului, dacă e să acceptăm satira la adresa căsniciei drept cheie fundamentală de interpretare a filmului, e aceea că mariajul reprezintă un război de anduranţă. Unul în care nu există câştigători, chiar dacă în diverse momente pare evident că unul sau altul dintre cei doi membri ai cuplului deţine toate atuurile învingătorului. Unul în care compromisul e literă de lege. Finalul e mai degrabă o remiză decât o victorie glorioasă. Dincolo de satira la adresa mariajului, Fata dispărută aruncă şi o privire spre minciunile cinice pe care le vehiculează mass-media de mare audienţă de fiecare dată când invadează spaţiul privat al cuiva. În film apar suficiente intervenţii în care cazul „senzaţional” al lui Amy şi Nick este dezbătut de nişte personaje al căror ton mitocănesc şi semidoct aminteşte de gazdele unor emisiuni cu iz otevist. Toate brodează pe marginea unor drame personale documentate superficial, le târăsc cu cruzime în ochiul publicului pentru unicul scop de a trezi în rândul acestuia nişte sentimente primare, pentru a incita judecăţi simpliste la adresa unei drame conjugală care are multe mai multe paranteze decât se poate vedea cu ochiul liber.   

Departe de a fi „un simplu film poliţist”, Fata dispărută construieşte o metaforă în care sunt încapsulte întorsăturile ucigătoare (uneori la propriu) pe care le poate lua un mariaj. Fincher dirijează fără greş mecanismul sofisticat al unui thriller inteligent, cu o miză care se schimbă de câteva ori pe parcurs. Deşi nu face economie la capitolul „artificii tipice unui film mainstream comercial”, marşând – la fel ca emisiunile TV pe care le satirizează – pe expunerea relativ facilă a unor probleme conjugale, împachetate precum o marfă marketabilă către nişte audienţe largi, Fata dispărută are destul stil pentru a nu intra în categoria thriller-urilor de duzină. Amprenta noir a lui Fincher şi ideile din subtext sunt suficiente pentru a salva filmul de la banal.

The Counselor / Avocatul: Un film târât în două direcţii opuse

Ce poţi să îţi mai doreşti după ce ai câştigat un vraf de premii literare prestigioase (printre care şi Pulitzer-ul) şi după ce ai fost catalogat în mod repetat drept unul dintre cei mai mari scriitori americani contemporani? Ei bine, ai putea să îţi doreşti să devii o personalitate la Hollywood, pare să răspundă Cormac McCarthy. După ce i-au fost ecranizate cu succes trei dintre romane, McCarthy s-a decis să nu mai fie doar autorul „după care” se fac filme, ci chiar cel care scrie scenariile. Primul pas în acest sens l-a făcut în 2011, cu Alb şi negru (The Sunset Limited), regizat de Tommy Lee Jones. Un film cu decoruri reduse şi buget modest, în care miza cade aproape exclusiv pe dialoguri. Un fel de piesă de teatru pusă pe peliculă, dacă vreţi.

Trei ani mai târziu, McCarthy repetă experimentul cu Avocatul (The Counselor). De data asta avându-l drept partener în scaunul regizoral pe Ridley Scott – acest bunic al thriller-ului hollywoodian. De la seria Alien sau de la Blade Runner şi până la Gladiator, Scott a creat o adevărată şcoală în ultimele câteva decenii, brevetând un stil de a face filme de acţiune ce asigură succes la box-office. Alăturarea celor doi poate părea improbabilă, la o primă vedere. Cum se împacă apetenţa pentru dialoguri stufoase şi incitarea la reflecţie pe marginea unor întrebări filosofice fundamentale, specifice lui McCarthy, cu pasul rapid, marşarea pe acţiune şi festinul de efecte speciale, specifice lui Ridley Scott? E drept că mariajul dintre cele două direcţii nu e complet nemaiîntâlnit, dar nici tocmai frecvent. Juxtapunerea ar fi putut rezulta într-un film de acţiune scris isteţ, à la Heist de David Mamet. Sau ar fi putut prelua un aer de pastişă, bazat pe replici şi întorsături narative care refrişează genul de acţiune, în maniera filmelor lui Tarantino. 

Trailerul împănat din plin cu celebrităţi al filmului Avocatul şi faima celor două nume majore care îi stau în spate au creat un torent de aşteptări pozitive în jurul său. Dar, din păcate, încă din prima jumătate de oră a filmului îţi poţi da seamna că stilurile diferite ale scenaristului şi regizorului nu au reuşit să se alieze pe un teren comun fertil, ci mai degrabă târăsc povestea în sensuri distincte. Când plonjând în discuţii abstract-filosofice care nu se asortează nicicum cu tenebrele lumii interlope în care se întâmplă acţiunea, când alunecând spre clişeu romantic şi replici fade, Avocatul  e un film în care se vede cu ochiul liber că se ciocnesc viziuni divergente în privinţa realizării.

Construită în jurul unui avocat (Michael Fassbender) care se trezeşte captiv între iţele unei poveşti complexe cu crime şi droguri dirijate de carteluri mexicane, povestea serveşte drept pretext pentru zugrăvirea unei atmosfere noir, condimentate din plin cu sex şi sânge. Nu lipsesc imagini cu trupuri decapitate, aluzii la „snuff films” (crime brutale filmate în direct pentru a fi comercializate ulterior), împuşcături şi cadavre aruncate la groapa de gunoi. Toate fac parte din peisajul cotidian al mahalalelor mexicane în care legea este dictată de cartelurile ce dirijează traficul de droguri. Mediul este perfect pentru reiterarea unor teme recurente la Cormac McCarthy. La fel ca în Drumul (The Road) sau în Nu există ţară pentru bătrâni (No Country for Old Men), umanitatea văzută prin ochii scriitorului american e definită, în esenţă, de cruzime şi violenţă. De un joc perpetuu între pradă şi prădător. Însă spre deosebire de acestea două – la care McCarthy a semnat doar romanele ce stau la baza filmului, nu şi scenariul –, Avocatul e marcat de o incongruenţă estetică greu de remediat.

În vreme ce filmele anterioare realizate după romanele lui McCarthy invită la reflecţie asupra prevalenţei pe care a dobândit-o violenţa în societatea occidentală, în Avocatul problemele efective de concepţie a filmului constituie un bruiaj constant, care te distrage de la substanţa ideilor abordate. Tarat de monologuri mult prea criptice şi adesea plasate inoportun, de un scenariu plin cu pasaje de umor ce se vrea negru dar cu greu reuşeşte să smulgă un zâmbet, filmul te face să te întrebi dacă talentul scriitoricesc al lui McCarthy poate fi cu adevărat transpus în domeniul redactării de scenarii. Prea sărac în tensiune pentru un thriller şi prea plin de acţiune pentru un film ce mizează pe dialoguri, Avocatul e un film inegal, ce reuşeşte să convingă cu greu. Iar de la ratare nu îl salvează nici măcar jocul căruia nu  i se poate reproşa nimic al lui Michael Fassbender, în rolul avocatului ce află pe propria piele că nu poţi fi doar un pic mânjit cu banii cartelurilor de droguri. Şi nici cel al lui Cameron Diaz, care sfâşie cu un calm de felină destinul tuturor personajelor din jurul ei şi calcă pe cadavre cu un sânge rece ce aminteşte de personajul lui Kristin Scott Thomas din Numai Dumneze iartă (Only God Forgives), una dintre revelaţiile noir ale anului trecut. Jocul câtorva actori şi replicile ce încapsulează definiţia apocaliptică a umanităţii prin ochii lui McCarthy sunt, poate, singurele motive care fac filmul demn de văzut pentru fanii scriiturii sale.   

Viaţa online/offline a lui Walter Mitty

Un tip de vârstă mijlocie, îmbrăcat într-o cămaşă bine călcată, stă în faţa unui laptop. Mina serioasă şi pedantă, de om care se pregăteşte pentru o zi de lucru la birou, capătă o nesiguranţă adolescentină în momentul în care accesează profilul unei colege, pe o reţea de socializare de tip Facebook. Să o contacteze, să nu o contacteze? Ezită, se gândeşte, oftează, îşi simte palmele transpirate. În cele din urmă, îşi adună destul curaj şi apasă click.

Mica aventură aflată în spatele unui simplu click din scena care deschide filmul Viaţa secretă a lui Walter Mitty (The Secret Life of Walter Mitty) anunţă faptul că ironia e cuvântul cheie al filmului semnat de Ben Stiller. Ironia şi zeflemeaua la adresa importanţei exagerate pe care reţelele sociale (şi, prin extensie, lumea virtuală) au ajuns să o deţină în viaţa de zi cu zi a multora dintre noi. Deopotrivă regizor şi actor principal, Ben Stiller face aici un rol care aminteşte de unul dintre filmele foarte discutate, vizionate şi „oscarizate” în acest an: Ea (Her), în regia lui Spike Jonze. Însă spre deosebire de corespondentul lui de acolo, jucat de Joaquin Phoenix, care se simte şi el mult mai în largul lui stabilind relaţii în lumea virtuală decât în cea reală, personajul lui Stiller evoluează exclusiv într-un registru comic.

Urmând fidel regulile unui gag, scena de debut nu se încheie cu realizarea unui prim contact online de succes, cu promisiuni de reuşită amoroasă, între personajul lui Stiller şi colega de la birou. Ci se lasă cu o defecţiune tehnică a website-ului, care face ca toată încărcătura emoţională de la început să se fi consumat în van. Telefonând la gestionarii site-ului, personajul pe nume Walter Mitty află că, de fapt, profilul îi e prea sărac în detalii interesante pentru ca existenţa lui online (şi contactarea unor persoane dezirabile de sex feminin) să fie posibilă. Iar de aici începe povestea.

Walter Mitty îşi dă seama că are o viaţă atât de banală şi plicticoasă încât efectiv nu are cu ce să îşi umple un profil atractiv pe un site de tip Facebook. Aşa că porneşte într-o serie aventuroasă de întâmplări. În ton cu spiritul ironic, întregul film este, de fapt, construit pe marginea încercărilor lui Walter de a-şi construi un profil online cu suficiente „like-uri”.  

La fel ca în Tipu’ de la cablu (Cable Guy) şi în Zoolander, regizate tot de Ben Stiller, nu putem fi în permanenţă siguri că ironia e asumată. Că Stiller doar se joacă demonstrativ şi subversiv cu nişte clişee, nu le practică „cu bună credinţă”. Deopotrivă interesant pentru audienţele care sunt amuzate exclusiv de comicul pe alocuri tembel al situaţiilor şi pentru cele care detectează subversiunea şi ironia critică la adresa societăţii consumiste şi obsedate de mass-media, Viaţa secretă a lui Walter Mitty oferă mai multe decât pare la o primă vedere.

Filmul e şi despre tristeţea şi singurătatea rezidentului urban care îşi caută o iubită pe internet, dar e şi un fel de Mănâncă Roagă-te Iubeşte (Eat Pray Love) în variantă masculină şi comică. Adică un film menit să te inspire să îţi laşi baltă viaţa plicticoasă şi gri de la birou într-o zi şi să porneşti cu elan hedonist într-o călătorie spontantă în jurul lumii. În plus, Viaţa secretă a lui Walter Mitty conţine un mesaj de doliu discret pentru moartea presei scrise. Pe post de mic funcţionar la celebră revistă Life, Walter Mitty trăieşte pe viu acest deces, şi chiar dacă mesajul filmului se vrea optimist până la urmă (în spiritul frazei „orice sfârşit e, de fapt, un nou început”), e uşor de detectat aerul nostalgic creat de apusul unei ere. Certitudinea că „mutarea în online” nu e o simplă modificare de titulatură, ci aduce cu ea un întreg set de valori decăzute – de la preferinţa pentru cantitate în detrimentul calităţii, la concedierea unui număr masiv de angajaţi în numele eficienţei economice.

Inspirat lejer după o poveste de James Thurber, Viaţa secretă a lui Walter Mitty urmează regulile unei comedii hollywoodiene uşurele, însă oferă şi ceva de reflectat pentru cei care au ochi să vadă şi urechi să audă. Cu siguranţă nu e cel mai bun film al anului, dar nici printre cele slabe. Iar cadrele superbe filmate în Islanda şi apariţia episodică a lui Sean Penn în rolul unui fotograf aventurier îl fac cu siguranţă demn de vizionat. 

Germania nazistă, retuşată în Photoshop

Filmele care portretizează Germania nazistă şi fac asta folosind nu actori ce vorbesc limba germană şi nici actori ce vorbesc limba engleză, ci actori care stâlcesc engleza cu un oarecare accent german, au din start o problemă majoră de credibilitate. Când îi auzi schâschâind şi rârâind în dorinţa de a suna autentic, e greu să îţi dai seama dacă ar trebui să fii amuzat sau oripilat. Şi cu siguranţă e greu să te laşi imersat complet în atmosfera filmului.

Dar dacă reuşeşti să ignori acest aspect care distrage atenţia din primele minute, filmul Hoţul de cărţi (The Book Thief) se anunţă ca o dramă destul de bine structurată, în al cărei centru se află o familie surprinsă în toiul celui de-al doilea război mondial într-un orăşel german. Ecranizare a unui bestseller internaţional semnat de Markus Zusak, filmul foloseşte corect câteva reţete consacrate de câştigare a audienţei. Privirea aruncată în mijlocul vieţii cotidiene din Germania nazistă, unde o fată de vreo 10 ani pe nume Liesel îşi cunoaşte reticentă familia adoptivă, e combinată cu tema efectului miraculos al lecturii. Fascinată de cărţi deşi încă nu ştie să citească, Liesel reuşeşte gradual, pe parcursul filmului, să găsească în romane nu numai o escapadă de la realitatea gri a regimului nazist, ci şi o cale de a relaţiona cu cei din jur. Cărţile devin un pretext perfect pentru a lega prietenii – chiar dacă se cheamă Ghidul groparului, Mein kampf sau Omul invizibil – şi, în cele din urmă, un mod de supravieţuire în mijlocul unor timpuri tulburi. În demersul ei, e ajutată de un tată adoptiv ce reprezintă întruchiparea bonomiei (Geoffrey Rush) şi de o mamă aparent severă, dar totuşi plină de afecţiune (Emily Watson).

Deşi construită în jurul unui subiect captivant, povestea dezvoltă treptat un aer artificial, aseptic. Iar asta nu numai din cauza folosirii englezei cu accent german sau a unor artificii scenaristice şi regizorale dramatizante „de manual” – chestie explicabilă parţial de faptul că regizorul Brian Percival a semnat mai mult seriale decât lungmetraje până acum. Cât mai ales din cauza prezentării idealizate, edulcorate a unor episoade istorice pe care am avut ocazia să le vedem portretizate mult mai autentic în atâtea alte filme. E suficient să ne gândim la ecranizarea Cititorului (The Reader, 2008) de Bernard Schlink în regia lui Stephen Daldry, la Pianistul (The Pianist, 2002) lui Roman Polanski sau chiar şi la Das weiße Band (2009) de Michael Haneke. Toate trei sunt despre Germania nazistă. Cel din urmă tratează tema educaţiei bazate pe severitate şi disciplină extremă, aplicată copiilor ce ulterior s-au transformat în Hitler Junge – temă care apare pregnant şi în Hoţul de cărţi. Iar celelalte două aduc şi ele pe ecran teme prezente în filmul de faţă – lectura ca formă de escapadă în faţa unui prezent sinistru, analfabetismul, sărăcia cumplită, tema fugarului ascuns din faţa terorii inchizitoriale naziste etc. Deşi situate în aceeaşi perioadă istorică şi apropiate tematic de Hoţul de cărţi, cele trei filme menţionate anterior îl surclasează fără niciun dubiu prin capacitatea lor de a reda o atmosferă profund credibilă, autentică, în care privitorul rămâne captiv fără drept de apel. 

Filmul lui Brian Percival, pe de altă parte, are mai degrabă ceva din aerul fantastic al unei serii pentru adolescenţi, de tip Harry Potter. Interioarele şi personajele sunt lustruite şi studiate ca nişte fotografii retuşate în Photoshop şi poartă marca neverosimilă a imaginilor generate digital (CGI), nu par să aibă cu adevărat carne şi oase. Lipseşte subtilitatea şi discreţia dintr-un film care se adresează unui public capabil să facă singur conexiuni, să empatizeze şi să derive înţelesuri. Deşi tema supravieţuirii prin lectură sună absolut seducător, reprezentarea ei stereotipizată afectează iremediabil calitatea filmului.

Nu mă înţelegeţi greşit. Hoţul de cărţi nu e un film prost. E uşor de urmărit, cu momente de tensiune bine dozate, e destul antrenant şi capabil să asigure o doză de divertisment. Însă la ieşirea din sala de cinema te simţi uşor şi relaxat ca după un somn de duminică după-amiaza, nicidecum tentat să reflectezi asupra dramelor Holocaustului. Hoţul de cărţi prezintă o viziune simplistă, tezistă şi edulcorată asupra unui episod istoric grav, greu şi extrem de complex. Sigur că nu putem să-i reproşăm faptul că instigă la lectură şi că vorbeşte despre efectele miraculoase ale cărţilor. Însă felul în care face asta pare mai degrabă adresat cumpărătorilor de romane cartonate la metru, care se asortează cu mobila de sufragerie, decât devoratorilor autentici de literatură.      

Lecția de avocatură machiavelică

Printre numele mai mult sau mai puțin anonime care curg pe genericul de început al filmului Avocatul din limuzină (The Lincoln Lawyer) (2011), apare pentru câteva secunde cel al lui Cliff Martinez, autorul coloanei sonore. Fost toboșar al trupei Red Hot Chilli Peppers, muzicianul și-a construit un nume solid în lumea filmului mai ales prin colaborarea cu Steven Soderbergh, semnând, printre altele, coloana sonoră a filmelor Trafic (2000) și Solaris (2002). În timp, portofoliului muzicianului a devenit tot mai consistent, el aducându-și aportul sonor la o listă măricică de producții cinematografice premiate. Anul acesta Cliff Martinez s-a aflat la Festivalul de Film de la Cannes pentru premiera filmului Only God Forgives, de Nicolas Winding Refn (autorul celebrului Drive, thriller neo-noir cu Ryan Gosling în rolul principal și muzică scrisă tot de Martinez). Amprenta sonoră a muzicianului e atât de pregnantă în acest film, încât cronicarii festivalului glumeau că Only God Forgives nu e nimic altceva decât un videoclip lung de aproape două ore pentru muzica lui Cliff Martinez.

Însă dacă pornind de la numele lui Martinez vă așteptați ca Avocatul din limuzină să aibă ceva din rezonanța subtilă a unui thriller non-hollywoodian semnat de Refn, ceva din atmosfera onirică a cadrelor nocturne sau din aerul poetic al personajelor filmate sub lumina unui neon, ei bine, aflați că filmul de față intră în altă categorie. Adaptat după romanul polițist omonim semnat de Michael Connelly, Avocatul din limuzină este un thriller relativ previzibil, făcut după manual, cu toate artificiile și întorsăturile de situație consacrate de uzina cinematografică californiană. Mă feresc să îl numesc thriller de duzină, fiindcă deși are un scenariu scris după rețetă, rămâne o mostră de entertainment de bună calitate, cu un rol principal jucat fără cusur de Matthew McConaughey.

De pe bancheta din spate a unei limuzine Lincoln, Mickey Haller (Matthew McConaughey) conduce un birou de avocatură itinerant. Printre clienții lui se numără traficanți de droguri, prostituate și o gamă largă de alți infractori. Fiu al unui avocat ce a reușit să îl scape de închisoare pe un gangster celebru în anii '50, Haller pare să considere avocatura fără scrupule drept moștenire de familie. Apărător conștient al unor criminali, el e interesat mai degrabă de suma pe care o primește drept comision decât de gravitatea vinei lor sau de repercusiunile faptului că îi salvează de pedeapsă. Încă din primele minute de film devine clar că în vocabularul ce definește valorile etice ale meseriei sale există un singur cuvânt: banii. Jonglând abil între registrul sobru al discursului din sala de judecată și cel de șmecheraș de cartier practicat cu clienții săi, Haller reușește la fel de eficient în ambele situații să obțină ce vrea. Iar asta chiar dacă faptul că și-a construit o carieră din scăparea infractorilor de pedeapsă îi atrage mai mulți dușmani decât prieteni, ba chiar i-a adus eșecul vieții de familie. Până și după divorț, fosta nevastă, de meserie procuror (jucată de Marisa Tomei), continuă să îi reproșeze lipsa de scrupule.

Elanul machiavelic al personajului jucat de McConaughey e brusc domolit de un caz care la început pare suspect de simplu. Proaspătul său client (jucat de Ryan Phillipe) se înscrie în categoria celor predilecți ai lui Haller – e acuzat că a violat și bătut crunt o prostituată. Deși indiciile de la locul faptei par să îl acuze fără echivoc, inculpatul pretinde că întregul caz e o înscenare și că victima, văzându-i Rolex-ul de la mână și Maserati-ul din parcare, încearcă o extorcare de bani de la un om nevinovat.

Pe măsură ce ițele cazului se adună și se leagă, Haller devine tot mai puțin convins de inocența clientului său și, lucru surprinzător, treaba asta începe să îl macine. Trecerea de la avocatul fără scrupule, care are biroul într-o limuzină cu numărul NTGUILTY (de la Not Guilty / Nevinovat, fraza pe care o flutură cu insolență în fața juraților chiar și când e o minciună sfruntată), e destul de rapidă și la început te ia prin surprindere. Cum își descoperă dintr-o dată conștiința acest personaj până de curând lipsit de orice morală? Explicația rezidă în sentimentul de vină acumulat în timp, se pare, și într-un citat moștenit de la tatăl său, despre cum e mai grav să bagi un om nevinovat la închisoare decât să lași un infractor să scape. Prins în rețeaua complicată și confuză de indicii a unui caz în care bariera dintre nevinovăție și inocență e foarte permeabilă, și în care nu mai știi cine manipulează pe cine, Haller face un viraj radical de la principiile după care se lăsase condus în trecut.

Antieroul lui McConaughey devine încet-încet un personaj cu care poți empatiza, chiar dacă uneori îl îndrăgești, iar alteori îl detești. Și chiar dacă personajele din jurul lui continuă să se învârtă într-un univers mic și previzibil, în care totul se leagă suspect de ușor și intrigile sunt cam cusute cu ață albă. Aplicarea unor trucuri clasice de roman polițist – cum ar fi telefonul primit de Haller de la investigatorul său, chiar înainte ca acesta să fie ucis, în care i se livrează un indiciu demn de o poveste cu Hercule Poirot – nu prea ajută filmul să iasă din banal. Însă deși nescutit de clișee la nivel narativ, filmul Avocatul din limuzină rămâne o vizionare agreabilă grație distribuției și a coloanei sonore. Un film ușor, de vară, care nu îți dă foarte mult de gândit, și te ține în suspans pentru aproape două ore.