Jul 30, 2010

Patria mea liniuţă România

Cam aşa trebuie să se fi chemat ultimul text scris de M.H., naratoarea-eroină-principală din romanul Mariei Manolescu. O compunere cu expresii frumoase, probabil, scrijelită cu sârg la comanda unei placide profesoare de română cu mulţi mulţi ani în urmă, pe fila unui caiet dictando. Vreau să zic ultimul text înainte de a se decide să scrie (supra)romanul de faţă: Ca picăturile de sânge pe linoleumul din lift.

Ce i-o fi venit doamnei M.H., florăreasă de 50 de ani şi 130 de kg, cititoare autoproclamată a unei singure cărţi (Biblia), să deschidă un fişier Word pe laptopul fiului ei? Apoi să clămpăne stângaci, lent, cu arătătoarele pe tastatură cuvântul „Roman” urmat de două puncte? Poate faptul că fiul ei tocmai îşi deschisese generos şi fatal venele în ziua precedentă. Iar mama orbecăie acum în căutarea unor motive printre fragmente de proză şi frânturi de muzică stocate pe laptopul său.

M-a prins de la primele pagini vocea pe care Maria Manolescu i-o acordă tizei ei din roman, adică doamnei M.H., felul în care redă stângăcia studiată a scriiturii unei femei fără niciun fel de antrenament literar, dar ce încearcă să îşi înţeleagă fiul cu orice preţ. Post-mortem, desigur. O naratoare care nu înţelege cum un text poate depăşi graniţele unei compuneri cu expresii frumoase, cum cineva (care e şi fiul ei, pe deasupra!) poate descrie „patria mea” în cuvinte cum ar fi „supracăcat”. Deşi o suspectez uşor pe Maria Manolescu de faptul că îşi face eroina turetistă doar/mai ales pentru a avea un pretext să îşi încarce textul cu invective (un tic de care mă tot lovesc în literatura contemporană românească, legat probabil de un fel de încercare adolescentină a limitelor), faptul că sunt înşirate gratuit şi peste tot în text nu m-a supărat prea tare. Până la urmă se integrează în evoluţia personajului, în vocea distinctă şi atât de bine conturată a doamnei M.H.

Jul 26, 2010

Ja volim Beograd

Watching the Sunday morning sunrise reflected in a window at Arkabarka, air drenched with the sound of dying parties, feels almost as if having spent the whole night dancing. Almost.

Jul 15, 2010

Storcătorul de lacrimi. Mai rapid, mai puternic.

Şocul e o marfă preţioasă în industria divertismentului. La fel ca lacrimile, la fel ca râsul. Din manualul producerii rapide şi eficiente a emoţiilor ejectabile pe bandă rulantă şi disponibile la o simplă apăsare a butonului Play fac parte câteva reţete simple. De exemplu, printre filmele de nevăzut fără un teanc generos de batiste prin preajmă, cele despre copii bolnavi obţin din oficiu un rating înalt. Iar dacă boala este una ce evoluează lent şi produce schimbări dramatice, poate chiar mutilante, îngroşate convenabil de machiorul de pe platou, atunci filmul e propulsabil direct în vârful listei. Adică tocmai în locul în care poate sta fără contestaţii Viaţă pentru sora mea (My Sister’s Keeper).

Sigur că o asemenea introducere vă poate suna cinic. Filmul regizat de Nick Cassavetes (fiu al legendarului regizor/actor John Cassavetes şi al lui Gena Rowlands) reproduce cazul unei fetiţe diagnosticate cu o formă gravă de leucemie pe când era încă bebeluş, şi ai cărei părinţi decid să mai facă încă un copil – de data asta conceput după o formulă genetică definită în laborator – ce va putea funcţiona pe post de donator de organe sănătoase. Un caz ce, fără îndoială, poate exista în realitate şi afecta dramatic vieţile celor implicaţi. Însă motivul pentru care acest film nu e nimic mai mult decât un storcător de lacrimi – rapid şi puternic, e drept – nu e subiectul în sine, ci detaliile ţesute în trama sa. Puzderia de replici banalizate în zeci de alte filme, secvenţele profund neverosimile ce fac părţi din film să reproducă mediul inodor şi incolor al unui episod din Tânăr şi neliniştit, plus suita de performanţe mediocre spre slabe ale actorilor din rolurile principale – toate fac imposibilă transformarea situaţiei într-una realmente credibilă, şi a personajelor în unele cu care se poate empatiza. De la Cameron Diaz în rolul super-femeii pe care Hollywood-ul ne minte că există (mamă de succes, avocată de succes, ce arată tot ca la 30 de ani deşi are trei copii în pubertate/adolescenţă), la Sofia Vassilieva în rolul adolescentei muribunde, punctându-şi teatral discursurile terminale, filmul nu propune niciun rol demn de menţionat. Puţin mai sus decât restul se situează, poate, Abigail Breslin în rolul surorii-donator, ce îşi păstrează pe alocuri candoarea ce o făcea irezistibilă în rolul din Little Miss Sunshine (tradus cumplit ca Fiecare se crede normal).

Personajul jucat de Breslin, Anna Fitzgerald, este de fapt naratorul major în film, deşi microfonul auctorial trece pe rând şi pe la restul personajelor. Fiecare spune pe propria voce povestea lui Kate Fitzgerald, adolescenta căreia oncologii i-au prezis că nu va apuca să trăiască peste vârsta de 5 ani, dar care a reuşit să supravieţuiască miraculos prin concursul unei mame foarte luptătoare şi foarte hotărâtă să o ţină în viaţă – chiar împotriva dorinţei lui Kate de a nu se mai supune încă unei operaţii şi chiar cu preţul sacrificării celor din jur. Viaţă pentru sora mea (My Sister’s Keeper) urmăreşte cum familia ce înconjoară copilul bolnav se dezintegrează ireversibil odată cu evoluţia leucemiei, cum e erodată de stresul permanent al unei morţi iminente. Pretextul poveştii e aparenta dorinţă a lui Anna de a obţine ceea ce în film e numit „emancipare medicală”, adică dreptul de a nu mai funcţiona pe post de donator pentru sora sa. Dar, nu vă temeţi, aparentul egotism al acestei iniţiative e contrat până la final. Pentru că e genul de film în care lucrurile stau zugrăvite în alb şi negru, iar personajelor ce poartă eticheta de „pozitive” nu are cum să le pese mai mult de ele însele decât de ceilalţi.

E adevărat că există şi episoade bine punctate, cum ar fi cele în care Kate apare în toată splendoarea unor crize de identitate tipic adolescentine – pentru că, deşi are leucemie, continuă să fie doar o adolescentă –, sau cel în care mama Fitzgerald îşi tunde impulsiv părul până la nivelul zero, doar pentru ca fiica ei să nu se mai simtă ca singura „ciudată” din cauză că această frizură e rezultatul inevitabil al chemoterapiei. Dar la fel de adevărat e că până la urmă jocul nu reuşeşte să intre în sfera credibilului. Culmea supremă a ridicolului e târârea întregii poveşti la tribunal, unde în procesul intentat prin aparenta dorinţă a lui Anna de „emancipare medicală” mama ajunge să îşi audieze propria fiică. „Bună, mamă”, spune fiica de pe scaunul martorului citat. „Bună, scumpa mea”, răspunde mama-avocată. Mai e nevoie să adaug că un astfel de film nu poate fi luat în serios? Dacă nu s-ar fi făcut atât de puţină economie la clişee şi la turnuri neverosimile ale scenariului, Viaţă pentru sora mea (My Sister’s Keeper) ar fi putut fi un film despre dreptul unui bolnav de a opta să renunţe la viaţă atunci când doreşte, despre alegerile imposibile pe care un părinte trebuie să le facă pentru binele copiilor săi, sau despre posibila supravieţuire a unei familii în jurul unui membru ce suferă de cancer. Din păcate însă, filmul nu e mai mult decât un artificiu de stors lacrimi.

Jul 11, 2010

What a difference a day made

I'm a slow developer, as M. would say. So slow that I still have my mind suffused with the colors, lights and sounds mixed together by Wong Kar Wai in this film I so rapturously adore: Chungking Express. And though I have re-seen it and re-felt it a while ago, there is one song still very much glued to my ears. Here it is.

Jul 7, 2010

El secreto de sus ojos

Există un aer uşor telenovelistic emanat de acest titlu care a luat Oscarul pentru film străin acum câteva luni. Parcă e cam impregnat în exces cu o atmosferă feat. stars, hearts and gentle breezes. Un aer care, mărturisesc, m-a cam indispus & ţinut departe de el iniţial. Iar într-o anumită măsură, vizionarea s-a încadrat în aşteptări. Dar doar într-o anumită măsură.

Pe de o parte, El secreto de sus ojos e un film în care se oftează mult, se fixează priviri ce vor neapărat să fie "cu înţeles", dragostea nemărturisită ţine fără reparaţii timp de 25 de ani, protagonista fuge pe peronul gării după trenul cu care pleacă protagonistul iubit... Plus apar multe alte viniete (neo)romantice. Pe de altă parte, pericolul glisării în desuet e subminat în permanenţă de modul în care se povesteşte. Extras, desigur, din manualul scriiturii postmoderne.

Benjamin Esposito, procuror proaspăt ieşit la pensie, se hotărăşte să îşi umple timpul nu cu grădinăritul sau socializând cu alţi pensionari, ci cu dezgroparea unui caz la care a lucrat cu peste două decenii în urmă. Caz urât de viol+crimă, rezolvat anemic de o justiţie coruptă. Iar odată cu dezgroparea cazului, iese la lumină şi povestea de dragoste menţionată mai sus (veche de un sfert de secol, dar perfect rezistentă la coroziune). În calitate de povestitor, Benjamin îşi permite o serie de ficţionalizări ale trecutului şi pune în permanenţă un semn de întrebare asupra modului în care lucrurile s-au petrecut, şi asupra felului în care ele pot fi interpretate. Cred că acest carte blanche acordat din oficiu unor posibile dezvoltări alternative ale poveştii reuşeşte să estompeze efectul unor cotituri cam prea siropoase ale scenariului, ori al unor rezolvări aflate la limita credibilului (vezi modul în care e descoperit criminalul).

În plus, sunt câteva episoade extrem de bine conturate, în jurul cărora se coagulează momente-cheie. De exemplu, călătoria din lift a lui Benjamin + Irene + their terrifying stalker: violatorul-criminal Isidoro Gomez. Sau finalul - nu tocmai uşor de prevăzut.