Aerul
ingenuu al personajului jucat de Carey Mulligan în O lecţie de viaţă (An Education) îţi lasă un gust distinct, ademenitor, persistent
după vizionarea filmului. De fapt, este amintirea cea mai pregnantă lăsată în
urmă de această poveste centrată pe iniţierea tempestuoasă în viaţa adultă a
unei liceene londoneze în anii ’60, despre care scriam acum câteva săptămâni. Imaginea
ei îţi leneveşte destul timp în minte după ce genericul final a anunţat “The
End”. Alura de fată-pe-cale-să-devină-femeie, isteţimea refrişantă, surâsul
copilăresc ataşat unui trup ce tocmai îşi descoperă puterea de seducţie, replicile
care cad ca boabele de piper într-un pahar cu ciocolată caldă – toate te fac să
vrei să o revezi pe ecran. Iar asta curând. Poate din acest motiv prezenţa actriţei
în Să nu mă părăseşti (Never Let Me Go)
– ecranizarea romanului omonim al lui Kazuo Ishiguro – te face să aştepţi cu
interes, ba poate chiar să placi filmul încă înainte de a-l vedea.
Cu
atât mai mult cu cât observi că pe afiş, alături de numele lui Mulligan, apare
unul asortat la capitolul carismă: Keira Knightley. Adică posesoarea unei trene
generoase de aventuri cinematografice, pe care stau la vedere drame sentimentale
jucate în crinoline, à la Mândrie şi prejudecată (Pride & Prejudice – în regia lui Joe Wright), sau roluri greoaie, riscante, precum cel al polului feminin
dintr-un triunghi amoros bizar în care sunt prezenţi Sigmund Freud şi Carl Jung
(vezi recentul A Dangerous Method, de
David Cronenberg), dar şi prostioare ludice de tip Piraţii din Caraibe. Aşadar, domnişoara Knightley acompaniază (şi
concurează – pe ecran şi în afara lui – cu) personajul lui Mulligan în mod
binevenit. Iar pentru a lustrui mai abitir farmecul amândurora, distribuţia
ni-l serveşte şi pe Andrew Garfield (îl ţineţi minte pe post de co-fondator al
Facebook-ului în Reţeaua de socializare (The Social Network)?), pendulând periculos între afecţiunea uneia şi a
celeilalte.
Tehnica
narativă dominantă în Să nu mă părăseşti
se descoperă făţiş, din primele secunde: rememorarea. Nimic nou în asta, poate
vă gândiţi. Din spatele unei ferestre deschise spre o sală de operaţie, Kathy (Carey
Mulligan) îl urmăreşte pe Tommy (Andrew Garfield) suferind o intervenţie chirurgicală.
Contextul declanşează o hemoragie de amintiri ce se lăţeşte apoi peste tot
restul filmului. Cum s-au cunoscut, unde au copilărit, care sunt firele ce le
leagă irevocabil existenţele. Cum s-a născut şi a murit în faşă o legătură care
să însemne mai mult decât prietenie platonică. Nimic nou nici aici.
Însă
abia pe măsură ce şirul de amintiri avansează începi să realizezi că substanţa filmului stă în universului damnat în care se învârt fără ieşire personajele,
în amplitudinea sumbră a distopiei imaginate de Ishiguro. Kathy, Tommy şi Ruth trăiesc
într-o lume care pare să fie ca a noastră. Dar numai pare. Ceea ce o distinge în
mod definitoriu este eradicarea celor mai multe boli considerate de noi
incurabile. Secretul reuşitei? Cultivarea de clone sau “cópii”. Creşterea de oameni
exclusiv pentru recoltarea organelor lor interne. Indivizi care arată şi se
comportă ca mine şi ca tine, dar care vor sfârşi devreme în viaţă pe o masă de
operaţie, cedându-şi un organ vital către un “original”.
Aşadar,
nu vă lăsaţi înşelaţi de titlul cu rezonanţă soporifică sau de faptul că pe afişul
filmului e zugrăvit un triunghi amoros relativ banal. Pe măsură ce evoluează pelicula,
povestea de dragoste din Nu mă părăsi
e abandonată la un nivel aparent, devine o simplă ramificaţie secundară a scenariului.
Esenţa rămâne distilată în metafora răvăşitoare pe care o trasează Ishiguro –
aceea a dezumanizării. Schiţată în microlumea unde anumiţi oameni sunt condamnaţi
la statutul de “second hand”. Indivizi folosiţi ca depozite de organe anatomice.
Posesori de suflete jetabile, ce servesc pe post de anexe inutile la nişte
trupuri taxate ca bunuri de consum. Filmul trasează cu dureroasă acurateţe
universul în care sunt blocate toate personajele ce fac parte “Programul
naţional de donatori”, adică din pepiniera de organe anatomice în care ajung să
funcţioneze pe parcursul scurtei lor vieţi. Firescul cu care e privită tratarea
acestor oameni ca simple depozite cu “piese de schimb” şochează şi intrigă.
Dar, dacă ne uităm cu atenţie, se oglindeşte pretutindeni şi în propria noastră
lume. Chiar dacă nu la fel de concis şi bine punctat ca romanul lui Kazuo
Ishiguro, filmul Nu mă părăsi rămâne o
ficţiune distopică profund impresionantă, care lasă în urmă multe întrebări şi
te face să analizezi cu grijă sporită noţiunea de umanitate.
No comments:
Post a Comment