Plonjeu în lumea lui Bukowski

Contestat, fetişizat, controversat – Charles Bukowski e subiectul perfect pentru un film biografic. Proza lui adesea frustă şi vulgară, dar cu o indiscutabilă capacitate de a reda viniete pline de culoare de la marginea societăţii americane – dintre visători şi boemi, vagabonzi şi femei culese din bodegi mizere – e adunată în şase romane. Ele completează o listă cu sute de poeme şi povestiri scurte, publicate ani de-a rândul în colecţii obscure şi reviste cu tiraj minuscul. Abia în ultimele două decenii ale vieţii a reuşit Bukowski să se târască afară din umbra anonimatului, iar perioada de eşecuri repetate din tinereţe îi marchează obsesiv cele mai multe scrieri.

Adesea centrate în jurul unor oameni rataţi, blocaţi într-o existenţă ce nu duce nicăieri, dezabuzaţi, depravaţi, poate şi agresivi, poveştile lui au fost asociate deopotrivă cu Henry Miller şi cu scriitori Beat, ca Jack Kerouac sau Allen Ginsberg. La fel ca aceştia, Bukowski reuşeşte să stârnească o nesfârşită fascinaţie nu numai prin ce şi cum scrie, ci şi prin întreaga sa viaţă, prin nescrisul manifest boem la care a aderat mereu fără compromisuri. După cum declară alter ego-ul său preferat în Factotum, a deveni cu adevărat scriitor nu e o competiţie pentru popularitate în faţa publicului ori a criticilor, ci una cu sinele. E un drum lung, ce trebuie făcut „până la capăt”, chiar dacă asta înseamnă să pierzi iubite, neveste, rude, joburi, sau poate chiar să-ţi pierzi minţile. Un drum ce poate însemna să nu mănânci zile în şir, să îngheţi de frig dormind pe o bancă în parc, ori chiar să ajungi la închisoare. Să fi luat în râs sau condamnat la izolare. Iar scriitorii ce populează poveştile lui Bukowski, cu toţii proiectaţi după chipul şi asemănarea sa, ajung nu de puţine ori să treacă prin toate aceste teste de rezistenţă.

Potenţialul cinematografic al vieţii şi al romanelor lui Bukowski a fost intuit încă de prin anii '80, când Barfly, cu un scenariu semnat chiar de autor şi avându-i protagonişti pe Mickey Rourke şi Faye Dunaway, atrăgea atenţia la Cannes. Subiect acolo erau cei „zece ani de beţie” din biografia lui Bukowski, în care eşecul literar l-a transformat într-un paria trăind de azi pe mâine, făcându-şi veacul în baruri sordide, între încăierări cu alţi beţivi şi aventuri cu femei uşoare. Factotum (2005) este a doua încercare de a-l surprinde pe autor într-o peliculă americană, de data asta cu Matt Dillon şi Lili Taylor în rolurile principale. Din nou, Bukowski – prin alter ego-ul Henry Chinaski – e schiţat printre nesfârşitele sale încercări de a fi publicat într-o revistă prestigioasă, lucrând orice ziua pentru a-şi putea petrece noaptea scriind şi sorbind dintr-un pahar de vin ieftin.

Pe post de „factotum”, Chinaski este, pe rând, lucrător în congelatorul unei firme de livrat gheaţă, sortator de castraveţi în faţa benzii rulante dintr-o fabrică de murături, ştergător al prafului de pe statui în clădirea ziarului Times, şi – desigur – scriitor. Colecţionar de joburi repetitive, complet anodine şi degradante în timpul zilei, el găseşte uneltele escapiste necesare supravieţuirii în alcool şi în relaţii pasagere cu femei de o moralitate dubioasă. Matt Dillon surprinde cu o binevenită acurateţe grimasa bukowskiană în acest rol, mimica ştanţată de viciu şi lentoarea ebriezată a vorbirii. Curioşii care vor asculta interviurile cu autorul american colecţionate în The Charles Bukowski Tapes vor constata cu câtă fidelitate se transpune actorul principal, cum surprinde gesturi, expresii şi ritmuri definitorii. Iar dintre iubirile pasagere, Jan (Lili Taylor) şi Laura (Marisa Tomei) construiesc deopotrivă câte o personalitate complementară lui Chinaski, cu un ataşament comparabil pentru sticla de alcool şi elanul autodestructiv aferent.

Mai departe de aceste personaje, Factotum este unul dintre acele filme în care regizorul îndrăzneşte să introducă scene cu tăceri lungi, dar rareori lipsite de tâlc. Plin de dialoguri inteligente, dar şi cu un story ce pe alocuri stagnează obositor. Memorabile rămân secvenţe ca cea în care Chinaski se află la un interviu de angajare, iar funcţionăraşul de la fabrica de conserve îl întreabă: „Scriitor? Eşti sigur?”. „Nu, nu sunt”, vine răspunsul, „sunt la jumătatea unui roman”. „Despre ce?” continuă chestionarea. „Despre tot”. „Şi despre...cancer?”. „Da”. „Chiar şi despre nevastă-mea?”. „Da. E şi ea acolo”. Umorul fin şi ingenios al unor astfel de scene scoate filmul din marasmul exceselor etilice ale anti-eroului. Dar sunt şi momente care nu prea duc nicăieri, cum ar fi plimbarea cu iahtul lui Pierre, culegătorul bogat de domnişoare fără casă de prin baruri. Cum era de aşteptat, Factotum nu este un film centrat pe acţiune, ci pe atmosferă. El va fi cu siguranţă savurat de fanii lui Bukowski, fie ei şi ocazionali, pentru plonjeul generos în universul scriiturii sale. Pentru restul, probabil că nu va fi mai mult decât o vizionare pasabilă.