Speedball

It's all about being high and down at the same time, spune David Greig, via Radu Afrim, via Ramona Dumitrean in supercalifragilisticul Ultim mesaj al cosmonautului catre femeia pe care a iubit-o candva in fosta Uniunea Sovietica. Maraton de 160 de minute, pe care l-am ingerat exact la 24 de ore dupa ultima portie din buildungs-ul socialist al lui Bertolucci de 315 de minute. Cifre, cifre, si o aparenta apetenta pentru productii lungi, sau mai degraba lungite, in weekend-ul asta.

N-am scris inca despre teatru aici, si poate n-as fi facut-o nici acum daca piesa lui Afrim nu ar fi atat de televizualo-spectaculara. Adica foarte MTV si poate chiar putin Hannah Montana, foarte dreamy si foarte high, multe culori, silvery glitter. Efecte vizuale absolut fantastice (Adriana Grand - chapeau!) induse de neoane si de oameni bine miscati pe scena, foarte elastici si foarte dezbracati. Dar si complet incoerent, daca ne gandim la plot.

Cu linii de dialog catchy - da. Cu o poveste tangibila, expresiva - nu. Idei disparate care fac sens - da. Un centru coagulat care sa construiasca sens da capo al fine - nu. Habar n-am daca e de vina Greig sau Afrim, poate nici nu conteaza. Cert e ca m-au calcat pe nervi niste burti, si nu ma refer la a lui Keith, ci la ale scenariului. Mi-a placut cum, la fel ca DeLillo de ex., piesa vorbeste despre the media saturated environment in care ne balacim vrand-nevrand, despre engleza americana care ne colonizeaza mintile, despre discursul fragmentar si discontinuu pe care il importam din mass-media in propriile vieti. Despre sex si violenta, of course. Dar mai ales despre singuratate si teama, despre o lume complet volatila, in care nimic nu mai e clar, sacru sau poate nici macar real.