Bătrâneţe, filme grele

La fel cum oamenilor după o anumită vârstă li se interzice să mai mănânce gras, şi regizorilor de marcă ajunşi în faza asta ar trebui să li se interzică să mai facă film, decreta radical maestrul CTP într-o recenzie la Shutter Island (2010). Arătătorul său rechizitorial nu se îndrepta doar asupra modului în care Martin Scorsese îşi terfeleşte reputaţia cu acest ultim film, ci şi asupra altor mari regizori ajunşi în „azilul monştrilor sacri”. Ca de exemplu, Francis Ford Coppola şi al său eşec cu iz amatorist numit Tinereţe fără tinereţe (2007), ce parcă diluează aura sacră a peliculelor ce l-au canonizat în anii '70: Naşul şi Apocalypse Now.

Trecând peste modul poate puţin exagerat în care filmul lui Scorsese, altfel primit binişor de critică, este desfiinţat de CTP, întrebarea lansată e perfect legitimă. Există un termen de expirare al „certificatului de mare regizor”? Are loc o împuţinare a ideilor, o epuizare a talentului în acelaşi ritm cu înaintarea în vârstă? Şi dacă da, putem aplica un diagnostic din oficiu – „regizor în vârstă → film mediocru”? Cu siguranţă, nu! Un astfel de verdict nu ar fi doar limitat şi jignitor, ci ar suferi şi de un raţionament falacios. De fapt, recenzia susnumită e prima ce dă un contraexemplu: În serviciul regelui Angliei (I Served the King of England) (2006), regizat sublim de septuagenarul Jiri Menzel.

Dezbaterea legăturii dintre vârsta regizorului şi calitatea filmului e un subiect deschis cu precădere în cazul regizorului ce face subiectul articolului de faţă: Clint Eastwood. Legendarul om de cinema are la activ o carieră crescută în paralel cu uzina de vise. Figură iconică la Hollywood, el i-a simţit pulsul de decenii întregi şi a ştiut mereu cum să traseze liniile definitorii ale unei pelicule de succes, fie că juca rolul eternului cowboy din filme ca Pentru un pumn de dolari (Per un pugno di dollari) (1964), ori al poliţistului ce întâi împuşcă şi abia apoi pune întrebări din Dirty Harry (1971), dar şi al unui protagonist în răscolitorul conflict afectiv din Podurile din Madison County (The Bridges of Madison County) (1995). Creator extrem de prolific, Eastwood are un loc incontestabil în topul celor mai mari actori/regizori ai tuturor timpurilor.

Dar oare oboseala proorocită de CTP nu îl ajunge din urmă şi pe acest monstru sacru, născut în 1930? Răspunsul e dificil. Pe de o parte, superbul Gran Torino (2008) reconfirmă profilul imaculat de mai sus, la fel ca Schimbul (Changeling), lansat în acelaşi an. Pentru a nu ştiu câta oară, Eastwood dovedeşte că are energia necesară strunirii unui film genial, atât pe post de regizor, cât şi de actor principal. Dar putem spune acelaşi lucru şi în cazul lui Invictus (2009)? 

Adaptat după cartea jurnalistului John Carlin, Invictus propune un portret al faimosului lider sud-african Nelson Mandela. Suprins ca proaspăt lider al ţării măcinate de diferendele ireconciliabile moştenite din era apartheid-ului, el trebuie să scoată la liman şi o economie instabilă, cu probleme tipice ţărilor ce trec prin schimbări profunde. Unghiul din care e fotografiat Mandela se anunţă ingenios. Povestea urmăreşte perioada din preajma campionatului mondial de rugby găzduit de Africa de Sud, exploatat pe post de factor coeziv de către preşedinte. Spiritul neînfrânt („invictus”) e asociat şi cu supravieţuirea în cei 27 de ani de detenţie ai liderului african, dar şi cu moralul echipei naţionale de rugby, majoritar albă, ce are misiunea nu numai de a câştiga pe teren, ci şi în ochii susţinătorilor de culoare. Atât Morgan Freeman în rolul lui Madiba – numele tribal al lui Mandela –, cât şi Matt Damon în cel al lui Francois Pienaar, liderul echipei de rugby, aduc pe ecran un joc căruia e greu să îi reproşezi ceva.

Însă, la fel ca multe filme omagiale, Invictus suferă de tentaţia encomiasticului. Eastwood e atât de preocupat să glorifice liderul sud-african, încât ce rezultă e mai mult portretul unui sfânt decât al unui om în carne şi oase. Iar sfinţii, după cum ştim, sunt personaje în faţa cărora ne scoatem cu toţii pălăria, dar a căror perfecţiune e greu compatibilă cu cerinţele naraţiunii cinematografice. Mi-ar fi plăcut să aflu mai multe despre trecutul cu greutate al eroului principal. Despre cum se împacă vederile inspirate din Ghandi ale septuagenarului Mandela cu cele pe care le-a avut în tinereţe, ca activist într-o organizaţie de gherilă – rol prin care şi-a câştigat un loc pe lista internaţională a teroriştilor stabilită de Statele Unite (de pe care Mandela a dispărut abia în 2008). Şi n-ar fi fost rău nici dacă Eastwood ar fi intrat mai adânc cu foarfeca în secvenţele de rugby, a căror pondere depăşeşte adesea utilul şi suportabilul. Invictus poartă mărcile distinctive ale unui ochi regizoral devenit celebru – vezi zoom-in-ul pe un personaj puternic şi carismatic, cu un trecut încărcat, autor de replici scurte şi de mare impact, ş.a. –, însă nu intră în galeria filmelor sale prea reuşite. Predominantul ton elogios îl scoate cu greu din magma uniformizantă a clişeului. Vizionarea nu e în totalitate timp pierdut – dacă ne gândim la modul desăvârşit în care Morgan Freeman surprinde esenţa personalităţii lui Madiba, integrându-se într-o fereastră vie deschisă către Africa de Sud a anilor '90 –, însă, per ansamblu, dezamăgeşte.