Boogie-ul din marţea de după Crăciun

"Mariajul e un enorm butoi plin cu rahat, peste care pluteşte un strat subţire din cea mai fină şi cea mai dulce miere", spunea bunică-mea. N-aş îndrăzni să dezbat veridicitatea descrierii. Dar dacă e să o luăm ca definiţie de lucru, în ultimele două filme ale lui Radu Muntean - Boogie şi Marţi, după Crăciun - personajele au cam lăsat deliciosul topping în urmă, iar camera le suprinde în mijlocul inevitabilei afundări în mlaştina de dedesubt.

La fel ca Boogie, despre care scriam aici, Marţi, după Crăciun ne face loc într-un spaţiu domestic în care eroziunea e descifrabilă în secvenţe comune. În banale sesiuni de shopping şi discuţii rutinate la cină. În planuri de schi la Kaprun şi vizite cu copilul la dentist. La fel ca acolo, frapează autenticitatea dialogurilor. Oamenii de pe ecran vorbesc, gesticulează, se comportă exact ca mine şi ca tine. Se prostesc, înjură uneori, tac, râd. Nicio replică nu e în plus, niciuna nu sună artificial. În plus, cursul filmului e strunit perfect pentru a te pregăti de lovitura de graţie, păstrată pentru final. Abia acolo actele banale devin grele de sens. Abia acolo personajele parcă îşi pierd eşarfa legată peste ochi şi încep să contemple, neputincioase, cum se scufundă în mocirla eşecului.