Dec 22, 2010

Fotbalul "total": un fel de pre-introducere*

"Când am început eu să practic sportul cu balonul rotund, erau anii '60, iar Moggi şi canalul Sky încă nu apăruseră. Eram singurul care nu avea pantofi sportivi pentru fotbal (nu eram săraci, dar eram catolici de stânga), aşa încât evoluam în bocancii de munte, pe care îi legam la călcâi: de aceea, potrivit de altminteri unei logici stringente, cei mari au hotărât că trebuia să joc în apărare. Pe vremea aceea, eram de părere ca viaţa e o temă de rezolvat, nu o serbare de născocit, şi ca atare m-am călăuzit ani de zile după această orientare de principiu, crescând cu mentalitatea unui apărător şi escaladând categoriile fotbalistice purtând pe spate numărul 3.(...)

În fotbalul acela, apărătorul apăra. Era un tip de joc în care, dacă purtai pe spate numărul 3, puteai juca zeci de meciuri fără să treci de linia de mijloc a terenului. Nu ţi se cerea. Dacă mingea era dincolo, tu aşteptai dincoace, şi-ţi trăgeai sufletul. Acest lucru îţi oferea o percepţie ciudată asupra partidei. Ani de zile, eu mi-am văzut echipele marcând goluri îndepărtate şi vag-misterioase: erau lucruri care se petreceau acolo, într-o zonă a terenului pe care nu o cunoşteam şi care, în ochii mei, reproducea aura legendară a unei localităţi balneare de dincolo de munţi: femei şi picioare lungi. Când se dădea un gol, acolo oamenii se îmbrăţişau, îmi amintesc prea bine. Ani de zile i-am văzut îmbrăţişându-se, din depărtare. De când în când, mi s-a întâmplat chiar să parcurg tot terenul ca să ajung până la ei şi să iau parte şi eu la îmbrăţişare, dar nu prea mergea: ajungeai mereu un pic prea târziu, când partea propriu-zis neruşinată se isprăvise deja: era ca şi cum, la o petrecere, te-ai apuca să te îmbeţi când ceilalţi se întorc deja acasă. (...)

Pe vremea aceea, se practica marcajul om la om. Asta însemna că jucai tot meciul lipit de un jucător advers. Singurul lucru care ţi se cerea era: să-l anulezi. Acest imperativ determina intimităţi aproape stânjenitoare. Era un fotbal simplu, aşa încât eu, care aveam numărul 3, îl marcam pe numărul 7 al lor: iar cei cu numărul 7 erau, în fond, toţi la fel. Slăbuţi, cu picioarele strâmbe, iuţi, un pic dezordonaţi, nişte mari încurcă-lume. Vorbeau mult, se certau cu toată lumea, deveneau absenţi zeci de minute în şir, cuprinşi parcă de bruşte deprimări, iar apoi te păcăleau ca nişte şerpi, ţâşnind cu o vitalitate neaşteptată, care avea ceva din tresărirea muribundului. După un sfert de oră ştiai deja totul despre ei: cum fentau, cât îl urau pe centrul-înaintaş, dacă aveau probleme la genunchi, ce meserie practicau şi ce deodorant foloseau (anumite Rexona criminale). Restul era o partidă de şah în care el juca cu piesele albe. El inventa, tu distrugeai. (...)

Nu existau relansări, nu existau diferenţe de două goluri, nu se juca la ofsaid, nu se executau crosuri pe linia de fund, nu se făcea diagonala. Când prindeai mingea, îl căutai pe primul mijlocaş disponibil şi i-o pasai: aidoma bucătarului care îi pasează tava ospătarului. Să se descurce el. S-o scoţi în aut era foarte bine (erai aplaudat!), iar când erai în dificultate o pasai în urmă, portarului. Asta era tot. Îmi plăcea.

Apoi lucrurile s-au schimbat. Au început să sosească jucători cu numărul 7 care nu vorbeau, nu-i apuca deprimarea, însă, în schimb, rămâneau în spate, în aşteptare. Nu-mi era clar ce anume aşteptau. Poate mă aşteptau pe mine, mi-am zis. Atunci am trecut de jumătatea terenului. Primele dăţi, era ciudat: de pe banca de rezerve toţi strigau la tine "Înapoi! În apărare!", dar, până una-alta, tu erai deja acolo, respirând aerul acela tare, iar apoi te întorceai, însă aşa cum te întorci duminica seara de la mare, fără nici un chef, şi mai rămâneai acolo un pic, din ce în ce mai mult. (...)"



*adică o primă îmbucătură din suculentul meniu barbaresc propus de Alessandro Baricco în colecţia de eseuri descrisă aici. Hrană pentru minte, desigur. Ajunsă în propria listă de bucate alese graţie unei recomandări din partea stimabilului Monsieur C.

2 comments:

Thursday's child said...

exact cartea pe care o citesc acum

so far, cel mai mult mi-a placut epigraful cu Walter Benjamin si Mickey Mouse :)

ad said...

daa!:) de fapt, Benjamin e peste tot in cartea asta...