Howl şi poezia Beat

Un urlet atât de puternic şi prelung cât pentru a trezi la viaţă o întreagă generaţie de scriitori americani postbelici - asta a fost poemul lui Allen Ginsberg. Deşi dacă e să ne luăm după ce spune el însuşi în documentarul ficţionalizat Howl, generaţia Beat nici nu a existat, până la urmă. A fost vorba doar de "o mână de scriitori ce încercau să-şi publice cărţile". Boemi, hedonişti, oameni care îşi citeau extatic poeziile în beciuri slab luminate, printre sticle de vin ieftin şi fum de ţigară.

A transforma un poem  (fie el chiar foarte lung şi foarte influent)  într-un film e un demers nu numai groaznic de greu, dar poate şi inutil. După cum spune unul dintre personajele ce apar în film, poezia nu poate fi "repovestită" în proză. Şi cu atât mai puţin în imagini. Ok, se pot stabili corespondenţe, traduceri, ekphrasis. Dar demersul rămâne la statutul incert al unei cópii, imitaţii ieftine, kitsch.
Iată de ce filmul Howl nu face imprudenţa de a se limita la despicarea firului liric - explicaţii, detalieri, contextualizări ale poemului ce a definit generaţia Beat, animaţii fanteziste ale metaforelor sale -, ci îl situează în centrul controversei iscate la lansarea sa. Mai exact, înaintează în paralel cu procesul intentat editorului cărţii în anii '50, sub acuzaţia de obscenitate.

Deşi în esenţă film de ficţiune (cu James Franco în primul lui rol cu adevărat notabil), Howl îşi păstrează aerul unui documentar. Poate şi pentru că regizorii Rob Epstein şi Jeffrey Friedman au ştate vechi în domeniu. Howl propune o privire detaliată asupra ideilor ce i-au animat pe poeţii şi prozatorii generaţiei Beat. Tipi ca Jack Kerouac şi William Boroughs, ce au transformat literatura în ceva fără precedent la acel moment, sădind rădăcina unui gen de spirit boem ce va fi ulterior importat ca religie de generaţia hippie.

Dacă nu pentru portretul făcut lui Ginsberg, generaţiei Beat sau poemului care a definit-o, Howl merită văzut chiar şi numai pentru secvenţe ca cea de mai jos: