Ofuri şi malacofuri

Din mulţimea de ştiri croite zilnic după reţetarul infailibil al basmului – cu zmei fioroşi, domniţe la ananghie şi voinici gata de bătaie –, puţine au aţâţat imaginarul însetat al consumatorilor de media mai ceva ca povestea lui Lady Diana. Prinţesă cu acte, desprinsă parcă din paginile unei cărţi de Fraţii Grimm şi din visele tuturor fetiţelor posesoare de coroniţe, baghete magice şi/sau rochiţe cu crinolină, această veritabilă Cenuşăreasă a fascinat pentru destulă vreme copii mici şi mari din întreaga lume, dând de lucru jurnaliştilor de tabloid şi cititorilor lor deopotrivă. Printre zecile de articole piperate, documentare televizate, brelocuri inscripţionate şi alte tributuri aduse figurii princiare, se numără acum şi un film ce îi dezgroapă cea mai celebră antecesoare. Sau oricum, aceasta e o posibilă explicaţie privind motivul pentru care regizorul Saul Dibb a ales să pună pe marele ecran povestea unei stră-stră-mătuşi a lui Lady Di, de al cărei nume se leagă controverse similare cu ale prinţesei ucise cu concursul blitz-urilor de paparazzi. Despre cine e vorba? Georgiana Cavendish de Devonshire, sau mai pe scurt – Ducesa.

Personaj influent la curtea regala britanică în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, ea a rămas gravată în documentele istorice prin tot felul de lucruri nu tocmai obişnuite pentru o “Lady” de epocă: implicarea în campanii politice, gustul pentru jocurile de noroc, arborarea de toalete extravagante, prezenţa în paginile tabloidelor şi alte acţiuni menite să străpungă cortina scorţoasă ridicată de manierele societăţii puritane. Adeptele curentului feminist vor fraterniza din prima clipă cu această doamnă ce se împotriveşte plină de curaj chingilor impuse de mediul patriarhal. Şi cum altfel să-i fie scoase în evidenţă virtuţile feministe decât prin opoziţie cu o figură masculină, demonizată până la limita caricaturii? Aşadar, în colţul opus al ringului se situează, după cum probabil vă aşteptaţi, soţul cel satrap care a ales-o de convenienţă pe Georgiana drept consoartă. Adică Ducele, al cărui portret e construit ca o întruchipare a brutei masculine supreme: violatorul, infidelul ce pretinde fidelitate, cel ce tratează femeia ca pe un simplu instrument de producere a unui moştenitor, zbirul fără suflet ş.a. În timp ce actriţa Keira Knightley reuşeşte fără prea mult efort să atragă simpatia audienţei prin rolul principal de perpetuă asuprită, prin vaiete şi suspine, Ralph Fiennes aduce personajul Ducelui la viaţă prin aceeaşi succesiune de tăceri revelatoare cu care ne-a obişnuit în Pacientul englez sau în Cititorul. Încă din prima scenă, morga lui imperturbabilă vorbeşte răspicat despre dezgustul şi resemnarea tăcută faţă de necesitatea îndeplinirii unor condiţii cerute de normele societăţii în care trăieşte. Iar până la final, Fiennes reuşeşte să transforme Ducele dintr-un căpcăun universal într-un personaj cu care se poate chiar empatiza, şi care se dovedeşte a fi la rândul său o victimă strivită de constrângerile societăţii feudale.

Figura centrală în film rămâne însă Ducesa care, aşa cum anunţa şi trailer-ul filmului, ajunge să fie un personaj îndrăgit de toată lumea, mai puţin de propriul ei soţ. Din păcate, veleităţile de gazdă mondenă şi talentul de a-şi întreţine oaspeţii din lumea culturală şi politică la serate dansante sunt insuficient dezvoltate în film. Tranziţia de la adolescenta timidă, luată de nevastă de Ducele de Devonshire cu unicul scop de producere a unui moştenitor, la marea doamnă de societate este complet trecută cu vederea. Scenariul face nişte salturi uriaşe în timp, insistând exclusiv pe aspectele facile, marketabile ale vieţii Ducesei, numai bune de inclus în titluri tabloide cu litere de-o şchioapă: “Săraca doamnă bogată, siluită de propriul soţ”, “Încornorată în propria casă”, “Despărţită de bărbatul iubit în schimbul dreptului de a-şi vedea copiii” ş.a. Prin lentila cinematografică, Ducesa e prea puţin construită ca un personaj istoric ce a avut un rol semnificativ în viaţa politică şi mondenă a sfârşitului de secol XVIII, cât ca o femeie menită să stârnească mila, compasiunea privitorilor. Dramatismul desuet pe ale cărei linii de susţinere se bazează filmul condamnă Ducesa la o inevitabilă mediocritate. Producţia nu reuşeşte să iasă în evidenţă nici prin vreun aspect inedit al ochiului regizoral, ori prin costume şi peruci – ca Marie-Antoinette, de exemplu, unde Sofia Coppola colorează curtea regală franceză în nuanţele jucăuşe şi îndrăzneţe ale unui videoclip MTV – şi nici prin interpretarea rolului principal. Pe scurt, Ducesa nu face mai mult decât să spună o poveste ce a mai fost spusă, parcă de prea multe ori, transformând-o pe antecesoarea lui Lady Diana în nimic mai mult decât încă o doamnă ce oftează şi suspină în malacofuri dantelate.