Das weisse Band / The White Ribbon

Dupa atmosfera psihotica din La Pianiste si Caché, nu m-am mirat sa citesc ca Michael Haneke face un film menit sa contureze mediul bolnav, colcaind de rautate si dorinte reprimate frustrant, din care s-a putut ridica generatia care a inflorit in timpul fascismului. Sau cel putin asa interpreta articolul asta, printre altele, filmul. E greu de spus daca eticheta e corecta sau nu. Dupa cum il stim, Haneke nu e nici pe departe adeptul oferirii unei citiri unice, fara echivoc a textului. Cert e ca, asa cum unul dintre personaje spune cu o luciditate surprinzatoare la un moment dat, e vorba de un mediu dominat de "malitie, invidie, apatie si brutalitate", un cadru al "persecutiilor, amenintarilor si al actelor perverse de razbunare". Si care, paradoxal, e dominat de copii.

Menit sau nu sa identifice contextul ce a generat celebrul regim genocidal care a marcat istoria lumii in secolul trecut, filmul lui Haneke ramane oricum unul teribil de tulburator. Chiar si interpretat ca o simpla poveste misterioasa, in care se cauta autorii unor bizare acte de violenta si cruzime intr-un mic sat din nordul Germaniei in 1913, Das weisse Band / The White Ribbon intra fara indoiala in catalogul marilor clasice, prin stilul desavarsit in care regizorul reda atmosfera maladiva, raceala mortifera a cadrelor in alb-negru si secretele tenebroase ce ies rand pe rand la suprafata in mica lume antebelica.