Gârboviţi sub greutatea tomului semnat de Evelyn Waugh, scenaristul şi regizorul responsabili cu ecranizarea Întoarcerii la Brideshead (Brideshead Revisited) se chinuie să înghesuie în cadrul strâmt de două ore şi ceva al filmului toate mărunţişurile unei acţiuni luxuriante – iată senzaţia ce persistă după vizionare. Acţiunea se lăbărţează peste mai bine de un deceniu şi trimite personajele din Anglia până la Veneţia şi înapoi, iar ulterior prin Maroc, ba chiar şi prin filtrul atât de bogat subtextual al unui război mondial. Incapacitatea realizatorilor filmului de a face faţă avalanşei fâşiilor de acţiune ce vor a fi introduse în film este prima impresie ce frapează privitorul. În mod neplăcut, desigur. În loc să îşi asume decizia de a colora intens doar unul sau două episoade majore, selectate cu cap din romanul lui Waugh, şi în jurul cărora să creioneze apoi în nuanţe mai fade restul acţiunii, cei doi consumă zadarnic timpul de peliculă expunând deşirat şi superficial acţiunea atât de densă a cărţii. Iar distribuţia nu prea îi ajută nici ea.
De fapt, istoria filmului Întoarcere la Brideshead e încă de la început cea a unui eşec. Motivele? Cel puţin două la număr. Primul – filmul a fost conceput ca o adaptare după un mini-serial de unsprezece episoade ce a avut mult succes la difuzarea în Marea Britanie şi Canada, la începutul anilor ’80. Succes ce se explică nu numai datorită formulei episodice mult mai generoase, ce s-a asortat evident mai bine structurii narative opulente a romanului lui Waugh, ci şi pentru că l-a avut pe Jeremy Irons în rolul principal. Al doilea – regizorul desemnat iniţial pentru transpunerea cinematografică a cărţii, David Yates, laureat al mai multor distincţii pentru producţii de televiziune britanice (printre care două premii BAFTA, echivalente ale Oscarului de peste ocean), a părăsit platourile de filmare în stadiul iniţial al proiectului, pentru a face Harry Potter şi Ordinul Phoenix. Cu tot cu el au plecat şi actorii distribuiţi iniţial pentru rolurile principale: Paul Bettany, Jude Law şi Jennifer Connelly. Singurul nume sonor rămas a fost Emma Thompson, de acord să lucreze cu regizorul lăsat să îl înlocuiască pe Yates: Julian Jarrold.
E drept că nu întotdeauna calitatea unui film este dată de sonoritatea numelor de pe afiş. Există atât de multe filme excelente realizate de necunoscuţi şi în care joacă actori al căror nume nu spune nimic publicului, uneori chiar neprofesionişti, dar care reuşesc să ţină ochii şi atenţia privitorilor lipite strâns de acţiune. Cazul Întoarcerii la Brideshead nu face parte, însă, din aceasta categorie. Oricât de indulgent am privi-o, interpretarea personajului principal Charles Ryder (Matthew Goode) este plată, ştearsă, lipsită de orice expresie distinctivă. Alături de protagonista Julia Flyte (Hayley Atwell), el formează un duo al banalităţii şi clişeului, responsabil pentru însumarea unei suite complete de replici şi gestici comune, prăfuite. Ambii reuşesc doar foarte rar să se ridice deasupra statutului de cititori inexpresivi ai unor replici răsuflate. Dar poate vina nu le aparţine în întregime. În încercarea disperată de a acoperi întinderea masivă a scenariului, regizorul le lasă foarte puţin spaţiu de manevră şi adesea sacrifică dezvoltarea atât de necesară a unor raţionamente cauzale. De pildă, vrea să deducem singuri cum după doar câteva minute de intimitate, cele două personaje ajung să fie legate de o iubire ce rezistă cu mult stoicism. Atât de mult, încât după ani şi ani, când se reîntâlnesc, cei doi decid aproape instant să îşi abandoneze familiile şi vieţile construite între timp, pentru a fi împreună.
În plus, filmul are un excedent de coincidenţe cusute cu aţă albă. Secvenţa din timpul carnavalului de la Veneţia – când protagonistul o sărută sub o arcadă pe Julia şi tocmai în acel moment e surprins de fratele ei, care spera într-o idilă pederastă şi e profund rănit – are ceva din aerul de telenovelă în care Esmeralda se lasă sărutată pasional de iubitul proscris, iar în secunda doi intră pe uşă nevasta-iubitului / servitoarea-bârfitoare / tatăl-care-se-împotriveşte. Fără îndoială, filmul ar fi putut fi o poveste impresionantă şi neobişnuită despre un triunghi amoros în care un frate şi o soră sunt îndrăgostiţi de acelaşi bărbat. Sau despre cum severitatea educaţiei catolice germinează frustrări adânci şi transformă vina într-un laitmotiv al existenţei. Sau despre decăderea tihnitului univers al aristocraţiei britanice în preajma celui de-al Doilea Război Mondial. Oricare teză s-ar fi pretat cu succes, câtă vreme realizatorii Întoarcerii la Brideshead ar fi avut curajul unei citiri asumate a textului şi nu s-ar fi pierdut în vâltoarea unei simple reproduceri. Ori ar fi găsit o tehnică dătătoare de coerenţă, de tipul relevării prin contrast ce asigură unitatea filmului Remuşcare (Atonement), apropiat tematic şi la fel de ambiţios în acoperirea unei naraţiuni vaste. În lipsa unei astfel de regii asumate, însă, filmul rămâne o tristă nereuşită.
No comments:
Post a Comment