Râsu'-plânsu'

Încă din scena care deschide filmul PS I Love You te întrebi dacă nu cumva ai nimerit din greşeală în faţa unuia dintre episoadele zilnice ale unui sitcom. Nu neapărat pentru că această scenă se desfăşoară aproape integral într-un interior tipic de apartament newyorkez ce aminteşte mult de decorul în care evoluează Jerry Seinfeld sau Carrie Bradshaw, ci mai ales pentru că, deşi subiectul este o ceartă zdravănă între cei doi protagonişti, aerul scenei nu este nicidecum unul dramatic. E drept că lipsesc râsetele de pe fond cu care ne-am obişnuit în Seinfeld sau vocea din off a veşnicei editorialiste-naratoare din Totul despre sex, însă inflexiunile autosubversive al dialogului se pot distinge foarte clar. Cele două personaje care urlă nestăpânit şi par să fie de câteva ori la un pas de a-şi trage câte o palmă nu joacă rolul dramatic al unui cuplu în criză, ci mai degrabă o dramoletă uşurică, puţin comică.

Atmosfera de sitcom şi permanenta subminare a tragicului prin ironie persistă pe întreg parcursul peliculei PS I Love You. Iar asta chiar dacă subiectul său este unul cât se poate de dramatic: după zece ani în care întreaga existenţă i-a gravitat în jurul partenerului ei de viaţă (primul, unicul şi cel mai cel), protagonista Holly (Hillary Swank) devine martora neputincioasă a morţii lui subite. La doar 30 de ani, tocmai când viaţa părea că îşi ia avânt să înceapă „cu adevărat” pentru cei doi, ea se trezeşte brusc singură. Ciondăneala dintre cei doi din prima scenă nu rămâne, aşadar, decât o amintire dulce-amăruie. Filmul nu insistă prea mult pe circumstanţele morţii – ni se livrează scurt şi sec motivul „tumoare pe creier” – şi nici pe perioada de agonie. Subiectul său se leagă de modul în care Holly gestionează această cumplită pierdere. Un mod ingenios ce reflectă la rându-i amestecul tragicomic ce marchează filmul. În urma unei regii complicate puse la cale cu timp în urmă de soţul ei, Holly primeşte timp de un an după moartea acestuia, la intervale regulate de timp, scrisori din partea lui. Ca şi cum ar fi încă în viaţă şi s-ar angaja într-un fel de dialog prin corespondenţă, în care el livrează frânturi dintr-un mare „plan” menit să o ajute să-şi continue viaţa. De la seri cu prietenele în oraş la o călătorie în Irlanda, Gerry (Gerard Butler) o ghidează prin misivele scrise protectiv, jucăuş şi pe un ton ce rar iese din sfera comicului. Şi care se încheie de fiecare dată cu acelaşi PS format din trei cuvinte. E evident care sunt acestea, nu-i aşa?

Inspirat din romanul scriitoarei irlandeze Cecelia Ahern, filmul e scris şi regizat de Richard LaGravenese, cunoscut pentru succese scenaristice precedente ca Podurile din Madison County (The Bridges of Madison County) sau Regele pescar (Fisher King), dar cvasianonim în domeniul regiei. Poate asta explică de ce fazele notabile din film au mai multă legătură cu textul decât cu imaginea. De reţinut sunt schimburile de replici ce aduc o notă (auto)ironică personajelor altfel angrenate într-o atmosferă mortiferă. Cum ar fi cele în care Holly îşi declară intenţia de a deveni un fel de Miss Havisham de cartier newyorkez, închisă în casă şi purtându-şi rochia de mireasă până la adânci bătrâneţi, doar pentru ca apoi tot ea să constate că de fapt pierderea minţilor e un lux burghez ce nu şi-l permite. La capitolul dialogurilor haioase, de ajutor e şi prezenţa actriţei Lisa Kudrow, cunoscută mai ales pentru comicul rol al lui Phoebe din sitcomul Friends.

Una peste alta, protagonista jucată de Hillary Swank reuşeşte să penduleze binişor între lacrimi şi râsete, între stări depresive în care tot ce îşi doreşte e să stea închisă zile în şir în casă îmbrăcată în lenjeria lui Gerry, suspinând în faţa televizorului la melodrame alb-negru, şi reveniri la o viaţă normală, la prieteni şi la căutatul unui job mulţumitor. Din ambele situaţii nu lipseşte combinaţia dintre tonul serios şi cel comic, relaxarea prin râs şi prin timp petrecut cu prieteni veseli fiind văzută ca unică soluţie pentru depăşirea pierderii suferite. Această abordare light a unui subiect dureros reprezintă un teritoriu actoricesc nou explorat de Hillary Swank. Numele ei a devenit consacrat în rolurile mai mult decât serioase din Băieţii nu plâng niciodată (Boys Don’t Cry) şi O fată de milioane (Million Dollar Baby), din care sensibilitatea profund feminină exploatată în PS I Love You lipseşte cu desăvârşire. Poate şi de aceea aventurarea pe terenul nou al comediilor romantice a fost taxată destul de nemilos de critici. Cu toatea astea, filmul PS I Love You are destule de oferit privitorului. Melanjul constant dintre un subiect dramatic şi tonul comic pe care este tratat asigură destulă prospeţime unui scenariu defel plicticos sau împotmolit în scorţoşenii stereotipe, propunând o abordare serenă şi relaxată a unei teme altfel sumbre, fără a cădea în schimonoseli cinice.