Synecdoche, New York

Nu stiu daca e cel mai bun scenariu al lui Charlie Kaufman. Probabil ca nu. Sau poate ca Synecdoche, New York pare mai haotic/incoerent decat restul fiindca regia e semnata tot de Kaufman, deci parca lipseste mintea (cat de cat mai) limpede a unui Michel Gondry (vezi Eternal Sunshine of the Spotless Mind) sau Spike Jonze (vezi Being John Malkovich sau Adaptation). Adica a cuiva care sa tina hatzurile povestii cand dialogul o ia prea tare prin balarii.

Ce nu lipseste filmului e obisnuitul talent al lui Kaufman de a reda neredabilul (in foarte multe cuvinte, ce-i drept) - singuratatea si nesigurantza vietzii urbane, egoismul mascat de o politetze studiata, inexplicabila ipohondrie si teama de moarte cultivata sistematic de televizor si de toate celelalte surse prin care suntem bombardati zilnic cu mesaje ce ne invita sa consumam ceva. Pe langa toate astea mai e umorul straniu si cinismul ce poate aparea, cred, doar la un personaj ce isi traieste viata ca pe un perpetuu midlife crisis. Si mai e si scriitor pe deasupra. Ah, si poate ce m-a tinut in fata ecranului pana la lista cu distributia - scenariul respira prin toti porii teoriile lui Baudrillard despre simulare si simulacru, adica de fapt despre cum simularea realitatii (de care e responsabila mai ales mass-media) ajunge sa inlocuiasca realitatea "reala". Iar scenariul spune asta intr-un mod mult mai putin sofisticat, firesc si usor de digerat decat Baudrillard insusi. Deci e un fel de self-performing argument in sine.