The Tree of Life - first (unedited & unabridged) impressions

Ok, dragilor, am făcut-o. Am fost călcată pe picioare şi am călcat pe picioare, am stat la o coadă ce părea nesfârşită, am fost înghesuită şi am înjurat printre dinţi. Dar am intrat în Grand Theatre Lumiere şi am văzut cel mai cel competitor la Cannes 2011. Mult aşteptatul şi mult doritul ultim film al lui Terrence Malick, concurent la Palme d'Or. Şi sunt gata să vă povestesc cum a fost.

De fapt, nu mă miră deloc faptul că Malick a ales să îl lanseze la Cannes. Şi asta fiincă e unul dintre cele mai neamericane filme americane pe care le-am văzut lately. Poate pe care le-am văzut vreodată. Deci: prepare to be very very surprised.

The Tree of Life e un fim discontinuu şi abstract, metaforă şi poezie. Un festiv vizual. Structural, e un melanj de imagini ce arată ca bucăţi rupte din Baraka şi frânturi din povestea unei familii americane urmărită în salturi pe parcursul a vreo 4-5 decenii. Intriga aparentă e moartea unuia dintre copii. Însă e tratată atât de difuz încât e greu de spus că filmul se învârte în jurul ei. Malick o foloseşte ca pretext pentru o dezbatere supermegagrandioasă şi pretenţioasă despre Dumnezeu, Viaţă, Timp şi alte astfel de chestiuni majusculare. Şi când zic dezbatere nu mă refer la o sugerare subtilă a unor idei dedesubtul poveştii, ci mă refer efectiv la replici de tip "Dacă nu iubeşti, viaţa ţi se iroseşte" sau tot felul de întrebări intorduse şoptit şi cu reverberaţie din off - "Cum am ajuns aici?", "Cum pot ajunge din nou acolo?" etc. - peste filmări de cascade, bancuri de peşti, platouri montane, răsărituri la orizont şi diverse alte felii de natură complet superbe. Dar, evident, total fără legătură cu restul story-ului. Partea comună a acestor viniete e mişcarea mereu alertă a camerei, fie că e centrată pe Sean Penn hoinărind prin deşertul imaginar al amintirilor sale, ori pe stoluri de păsări formând figuri efemere pe cerul new-yorkez.

Mi-e greu să pun un verdict asupra filmului, câtă vreme îl am încă atât de proaspăt în cap. Am discutat cu oameni care l-au urât profund, dar şi cu oameni care îl consideră o operă de artă. Nu ştiu dacă sunt complet de acord cu nicio parte. Pot să spun doar că e complet atipic. Că nu a răspsuns, cu siguranţă, aşteptărilor avute de oamenii care au văzut şi revăzut trailer-ul şi se aşteptau, more or less, la un Benjamin Button a la Malick.

Şi totuşi, ce naiba e cu dinozaurul ăla aterizat în mijlocul filmului?

Elizabeth Olsen, unde ai stat ascunsă?

Undeva în spatele surorilor gemene mai mari – Mary-Kate şi Ashley, devenite celebre printr-un sitcom interminabil al anilor '80-'90? Asemănarea dintre cele două gemene crescute pe platourile de la Full House şi sora lor mai mică, Elizabeth, e atât de pregnantă, încât eşti tentat aproape instantaneu să o asociezi cu gemenele sitcomice. Să ai impresia că părinţii lor au avut tripleţi, de fapt.

Iată de ce jocul de rezistenţă pe care îl face în fulminantul lungmetraj de debut al lui Sean Durkin – aflat în competiţie pentru Un Certain Regard – vine ca o mare supriză. Şi una extrem de plăcută, trebuie să adaug. De fapt, este doar una dintre suprizele pe care le rezervă acest thriller psihologic care sondează elegant încercarea lui Martha-Marcy-May-Marlene de a se rupe de „familia” pe care a reprezentat-o timp de doi ani pentru ea o sectă condusă de un lider carismatic – schiţat undeva între Gregorian Bivolaru şi Charlie Manson. Un grup neo-hippie şi cu idei la limita anarhismului, format din câţiva tineri abia ieşiţi din adolescenţă, care trăiesc într-un fel de kibbutz izolat undeva în statul New York (poate chiar pe lângă Woodstock, deşi filmul se fereşte de referiri clare). Evident, cu toţii îşi împart viaţa sexuală, la fel ca şi toate (puţinele) posesiuni pe care le au, la fel ca şi atribuţiile legate de existenţa / subzistenţa într-o fermă aflată departe de civilizaţie. Tartore spiritual şi cu drept de întâietate la iniţierea sexuală a noilor venite, Patrick construieşte în jurul tuturor adepţilor săi o capcană nevăzută, din care le e imposibil să iasă chiar şi dacă părăsesc fizic ferma, la fel cum face Martha.

Martha Marcy May Marlene pendulează constant între prezentul aparent safe în care se află eroina scăpată din cuşca gurului şi amintirile legate de sectă. Succesiunea de flashback-uri care năvăleşte neanunţat pe ecran lăţeşte confuzia şi teama cuibărită în mintea personajului principal peste întreaga structură narativă a filmului.

Filmul dezvoltă încet şi sigur o teroare latentă, dintre picăturile căreia se nasc o droaie de simboluri laterale, ce ar merita discuţii extinse. De la mesajul anarhist / anti-capitalist al sectei, la carisma irezistibilă a gurului care detectează fără greş slăbiciunile victimelor sale şi apoi le transformă cu precizie diabolică în sclavii săi voluntari, cu mintea complet reformatată. De-a lungul şi de-a latul tuturor liniilor simbolice ale scenariului, Elizabeth Olsen (şi, de ce să nu recunoaştem, sânii ei perfecţi, dezgoliţi de vreo două ori spre ochiul înfometat al camerei) îţi acaparează fără drept de apel atenţia. Te ţine alături de ea, te seduce, te face părtaş la tramă şi la traumă.

Pa, pa, Hollywood!

Faceţi frumos cu mâna paradisului californian, cu toate clişeele sale de acţiune, de limbaj şi de joc actoricesc. Adio happy-end-uri, danturi perfecte şi "Let's get outta here". Pentru o binevenită gură de aer proaspăt, stimaţi cinefili suprasaturaţi de filme scoase pe bandă rulantă, plimbaţi-vă un deget imaginar pe harta cinematografică a Europei. Până la ... Helsinki. Aşa cum apare el în vederile trimise de Aki Kaurismäki, în filme ca The Man Without a Past şi Light in the Dusk.

Prin lentila acestui Jim Jarmusch al nordului, oraşul respiră un aer dark, sumbru, rece. În care fac figuraţie indivizi de la periferie, striviţi sub greutatea spaţiului urban ostil. Rataţi, pierde-vară, alcoolici. Condamnaţi la o existenţă ascunsă într-un underground mizer şi violent. Nu mă înţelegeţi greşit, însă. Ţinta regizorului nu e stârnirea compasiunii sau milei, şi nici a fricii sau a groazei în faţa tenebrelor oraşului. Dimpotrivă, vagabonzii lui Kaurismäki vorbesc relaxat despre Gogol şi Cehov. Rezidentul unui container de gunoi meditează la greva din sistemul de salubritate în fraze ca "Dacă mai continuă mult, va trebui să mă orientez spre altă nişă".

În subsolul acestei lumi întunecoase persistă un umor ascuns, o ironie neagră, pe care o descoperi ca pe un cod secret printre rânduri. Şi care e atât de ne-hollywoodiană! Depărtarea binevenită de normele mainstream se discerne nu doar în replici, ci şi în mersul acţiunii. În Lights in the Dusk, personajul principal se lasă în mod voluntar dus de nas. Deşi angajat al unei firme de protecţie şi pază, "eroul" nu reuşeşte să salveze pe nimeni, nici măcar pe el însuşi. În The Man Without a Past, un om e bătut crunt, intră în comă, iar apoi se trezeşte complet golit de orice amintire. Pierdut, el rătăceşte printre cotloanele prăfuite ale portului industrial. Încet-încet se pune pe picioare. Când, finalmente, fosta lui nevastă îi dă de urmă, el refuză reîntoarcerea la o viaţă decentă şi preferă să rămână printre vagabonzii şi lucrătorii de la Armata Salvării care i-au devenit prieteni.

Bătuţi, striviţi, învinşi, eroii lui Kaurismäki îşi păstrează un optimism constant, aproape bizar. Prin el se poate citi manifestul implicit al regizorului împotriva unei societăţi orientate frenetic spre a avea, mai degrabă decât spre a fi. Acelaşi manifest în numele căruia a boicotat cele două ediţii ale premiilor Oscar la care a fost citat pentru cele două filme de mai sus. Ambele deviate refrişant de la normă. Şi de neratat, cred.

Abia aştept să văd ce se întâmplă când Kaurismäki îşi mută camera de filmat în Le Havre.

Portretul actorului în suc propriu

Mi se pare doar sau familia Piersic chiar e un fel de mostră vie în muzeul conflictului dintre generaţii? Şi când întreb asta am foarte clar în minte aerul amuzat-fascinat al alor mei privindu-l pe legendarul senior P. în timp ce îşi expune ciocoflenderismele la vreun talk-show. La fel de clar ca gustul, sau mai degrabă dezgustul, pe care mi-l provoacă aceeaşi scenă. Torentul nestăvilit de confesiuni/gaguri-răsuflate/chestii-fără-noimă pe care legendarul îl lasă să se reverse deasupra unui microfon. Egocentrism în stare pură. Bleh.

Poate tocmai din cauza asta mi-a plăcut detaşarea - mai degrabă implicită - a juniorului de umbra paternă. Separarea de trunchi. Discursul în alt registru. Umorul mai negru, ironia inteligentă, vorbele ţinute cu grijă în faţa unei bariere imaginare. Miserupismul carismatic. Sex, drugs, rock&roll şi fix alert.

Romantic porno, însă, primul roman notabil al lui Florin Piersic jr., e un fel de expozeu pe vreo 230 de pagini al ideii că aşchia nu sare departe de trunchi. Pe un traseu paralel cu cel al seniorului ce nu se poate abţine de la a se privi constant cu admiraţie în oglindă, Romantic Porno e saturat de un egotism enervant, greţos. Autoreferenţial sau nu, sincer, nu mă interesează. 

Din fericire, autorul îl detectează şi îl îmbracă în haine subversive. Mereu nehotărât între a fi actorul sau regizorul filmului care se derulează în mintea cititorului, el alege ambele roluri. Opţiune facilă, ar spune unii. Dar ce mai contează când omul stăpâneşte bine un condei isteţ. Fraze scurte, alerte, crocante. Un refren cu lipici şi minute care când trag după ele un cablu de oţel, de care stă legată epava Titanicului, când un cărucior de supermarket, plin de şampoane intime şi de inimioare din ciocolată.

Evident, Romantic porno nu e nici romantic şi nici porno. Sau, mă rog, e din fiecare câte un pic. Mai exact, e un roman care debutează cu o scenă ţinută excelent în frâu - vie, acroşantă, cinematică -, dar care apoi se dezumflă spre nişte margini tot mai puţin interesante ale poveştii. Şi se încheie complet penibil. Ultima pagină te face să crezi că autorului îi lipsesc cu desăvârşire cele două sfere al căror nume începe cu "co" şi se termină cu "jones" (Tocmai lui!) Că decât să îşi asume un story deşirat, preferă să îl ascundă în întregime sub pătura facilă a unei reverii de bolnav mintal. Greşeală de începător. Chiar aş fi preferat să meargă "all the way", cum se laudă pe prima pagină.

Chicotind în background: Fraţii Coen.

Filmele western. Luaţi toate clişeele care vă vin în minte în legătură cu ele. Călăreţul singuratic, pistolarul iute ca gândul, urmăririle în galop (cu surle şi trâmbiţe în fundal), domnişoara gingaşă care trebuie salvată din mâinile unui răufăcător ş.a. Priviţi-le bine şi spuneţi-le la revedere, fiindcă fraţii Coen au purces la deconstruirea lor sistematică în Adevăratul curaj (True Grit). Cel puţin până la un punct, totul e aşezat cu susul în jos în această ultimă ecranizare a romanului omonim de Charles Portis. Şeriful-pistolar pornit pe urmele răufăcătorului e în realitate un moşneag beţiv, care abia reuşeşte să mai nimerească un glonte într-o sticlă aflată la câţiva metri. Aghiotantul lui, cu reputaţie de mare vânător de recompense, arată ca un exponat de la circ în cizmele cu pinteni supradimensionaţi şi jacheta cu ciucuri. Şi ce este cel mai grav: adevăratul erou al întregii poveşti habar n-are să mânuiască un pistol! Mai mult chiar: are doar 14 ani, poartă fustă, părul împletit în două cozi lungi şi se numeşte domnişoara Mattie Ross.

Periferic

Viaţa ca un lung şir de eşecuri. Ăsta ar putea fi rezumatul în şapte cuvinte al scenariului în care evoluează Matilda. "N-am avut de ales", mărturiseşte cu laşitate dezarmantă la un moment dat. "Ba ai avut, dar ai ales prost", vine replica pe post de palmă. Printre cele mai notabile nereuşite: 2 ani şi 3 luni petrecuţi în închisoare pentru o crimă de care e doar parţial vinovată + un copil de 8 ani ce-i aparţine, abandonat într-un orfelinat. 

Dacă pare un pic prea bogată în titluri de tabloid această schemă narativă, ei bine, nu e doar o impresie, cam aşa şi este. Mai adăugaţi la toate astea un Andi Vasluianu nu tocmai convingător în rol de şofer-de-taxi / frate-înstrăinat, şi un Ion Săpdaru vorbind muult prea clar şi prea doct pentru a face pe cineva să creadă ca e într-adevăr şofer-de-tir / traficant-de-imigranţi-ilegali. Concluzia aproape că nici nu mai trebuie rostită, cred: scenariul e departe de perfecţiune, iar o parte din distribuţie pare aleasă de cineva legat la ochi în timpul castingului. 

Deci - merită ignorat complet? O fi luat din greşeală un premiu la Locarno, anul trecut? Răspunsul este nu, iar motivul #1 e format din două cuvinte: Ana Ularu. Complet acaparantă în veşnica ei tăcere îmbufnată, cu mina neclintită pe sub care se ghiceşte o fierbere continuă, un tumult ce urmează să  izbucnească afară, actriţa din rolul Matildei te face din primele minute ale filmului să-ţi pese. Chiar dacă prevezi ce se întâmplă şi chiar dacă replicile pe care i le distribuie scenaristul nu sunt întotdeauna verosimile.

Motivul #2 are şi el tot două cuvinte: Mimi Brănescu. Delicios de detestabil în rolul fostului proxenet al Matildei + tată absolut miserupist al copilului ei. 

Pe scurt, deşi se vede de la o poştă că e un film de debut, Periferic-ul lui Bogdan George Apetri aduce la viaţă unul dintre cele mai puternice personaje feminine pe care le-am găsit în ultimii ani în filmele româneşti. Undeva alături de Anamaria Marinca în 4,3,2. Cum-necum, camera lui Apetri scoate tot ce e mai bun din jocul Anei Ularu, aflată aici la secole distanţă de fada / falsa Lenuţa din Italiencele. 

Chocolate & other sweetly guilty pleasures

As seen by Darren Aronofsky. 

Take 1

Take 2

 

*Post realizat cu sprijinul & contributia prietenilor chocofili de la Dedulea - Thanks :)

"Ţiganu'! Ţiganu'!"

Alin, Benjamin şi Dana sunt trei puşti hotărâţi să meargă la şcoală chiar dacă mereu se vor găsi copii care să le reamintească zeflemitor etnia din care fac parte. Chiar dacă cei din clasă le vor oferi cu generozitate, la tot pasul, bobârnace şi şuturi în fund. Camera ghidată de Mona Nicoară şi Miruna Coca-Cozma îi urmăreşte timp de patru ani în Şcoala noastră, un documentar cu subiect dureros intrat în competiţia de la Tribeca 2011.

Audrey

Sindromul Facebook*

Peste 500.000.000 de oameni din întreaga lume folosesc reţeaua online de socializare numită Facebook. Da, aţi numărat bine – 8 zerouri în spatele cifrei 5. Adică jumătate de miliard. O mare parte dintre ei fac acest lucru zilnic. Iar iniţiatorul site-ului, Mark Zuckerberg, a devenit acum vreo doi ani cel mai tânăr miliardar din lume.

Mulţi dintre dumneavoastră poate citesc aceste informaţii cu entuziasm. Poate vă gândiţi: „Iată povestea de succes a cuiva care, la doar 20 de ani, a pus bazele unei afaceri cu un potenţial enorm de creştere şi profitabilitate”. Pe de altă parte, sunt sigură că vă puneţi şi o altă întrebare. Oare ce îi îndeamnă pe cei jumătate de miliard de utilizatori activi să acceseze atât de frecvent adresa www.facebook.com? Oare pentru că a-şi „adăuga prieteni” le dă iluzia unei relaţionări reale? Oare pentru că Facebook le hrăneşte tendinţa voyeuristă de a vedea poze şi filme postate de nişte cvasinecunoscuţi, si apoi de a stabili care sunt dezirabile şi care nu, dând click pe butonul „Like”? Sau poate pentru a afla că „statutul marital” al unui prieten e într-o fază „complicată”, deci se poate marşa cu avansuri?

Puţin mai săracă

Tocmai în ziua în care mi-am rezervat euforic un loc în avionul spre Nisa pentru jumătatea lunii mai, unul dintre oamenii pe care aşteptam în secret să îi întâlnesc acolo a pierit. Dacă aş spune că e o persoană pe care am citit-o avid în ultimii (mulţi) ani, de la care am învăţat adesea ce şi cum să văd într-un film, unul dintre autorii/cinefilii care mi-au servit drept sursă perpetuă de inspiraţie, deşi nu ne-am cunoscut niciodată în persoană - nu ar fi suficient. Am căutat adesea cronicari cu o cultură cinematografică la fel de solidă, cu o eleganţă şi fineţe similară, capabili să suprindă la fel de bine subtilităţi de multe ori greu perceptibile, dar esenţiale, în viaţa unei pelicule. Cu la fel de mult spirit, la fel de multă carismă. Vocea lui alş e de neegalat, însă. Iar lumea mea e puţin mai săracă fără ea.  

Mereu pe locul doi. Decupaje.

Made in Dagenham (r. Nigel Cole, 2010)

Femeia se caracterizează şi se diferenţiază în raport cu bărbatul, nicidecum bărbatul în raport cu femeia; ea e inesenţialul faţă de esenţial. El e Subiectul, el e Absolutul: ea este Celălalt. Categoria Celuilalt este în aceeaşi măsură originară ca şi conştiinţa însăşi. [...] alteritatea este o categorie fundamentală a gândirii umane. Nicio colectivitate nu se defineşte vreodată ca fiind Una fără a-l pune de îndată pe Celălalt faţă în faţă cu ea.

De ce nu contestă femeile suveranitatea masculină? Nici un subiect nu se statuează pe sine de la bun început şi în mod spontan ca fiind inesenţialul [...]. De unde vine, în cazul femeii, această supunere?

Femeile trăiesc dispersate printre bărbaţi, legate prin habitat, muncă, interese economice, condiţie socială, de nişte bărbaţi anume – tată sau soţ – legate mult mai strâns decât de celelalte femei. Burgheze, ele sunt solidare cu burghezii, şi nu cu femeile proletare; albe – cu bărbaţii albi, şi nu cu femeile de culoare. Proletariatul şi-ar putea propune să masacreze clasa conducătoare; un evreu sau un negru fanatic ar putea visa să pună mâna pe secretul bombei atomice şi să facă o umanitate în întregime evreiască, în întregime neagră: nici măcar în vis femeia nu-i poate extermina pe masculi. Legătura care o uneşte cu opresorii ei nu e comparabilă cu nicio alta. Diviziunea sexelor este într-adevăr un dat biologic, nu un moment al istoriei umane. Opoziţia lor s-a conturat în interiorul unui mit originar, iar femeia nu a suprimat-o.

(Simone de Beauvoir - Al doilea sex)

Faye

As seen by Jerry Schatzberg in 1970.

Orb. Surd. Mut.

Ştiţi toată pălăvrăgeala gratuită din acele seriale de după-amiază în care trufaşi bărbaţi mustăcioşi şi timide femei înfofolite în baticuri se angajează în diverse dramolete? Un fel de Tânăr şi neliniştit în variantă orientală? Eu am servit-o gratuit adesea, ca bonus sonor la o farfurie aburindă de iskender kebap & un pahar înalt de ayran, în micul restaurant turcesc din cartier. Şi recunosc că regimul a cam dus la naşterea unei etichete ataşate filmelor turceşti - verbozitate excesivă, îngroşări enervante, simplificare tâmpă, conflicte de trei lire. Pe nedrept, desigur.

Toate intrigile cu iz de bazar ale serialelor turceşti, toate suspinele false şi fandările emfatice, toate sunt convertite în tăceri complet răvăşitoare în Three Monkeys, filmul cu care Nuri Bilge Ceylan a luat premiul pentru regie la Cannes în 2008. Mai rămân doar urme vagi. Ca melodia cântată în diverse momente-cheie de telefonul lui Hacer, cu textul ei ieftin, răsunând aproape ironic în cadrele grave, decolorate de zăpuşeala şi plictisul oraşului sărac de la malul mării, grele de un chagrin latent, endemic. Sau ca scena în care ea îi cade lui sfârşită la picioare şi se opune implorând abandonului inevitabil - dezamorsată, însă, prin filmarea dintr-un unghi distant, ca şi cum confruntarea marcată de o asemenea evidenţă ar face parte dintr-un alt film, dintr-o altă piesă.

Pentru că Three Monkeys e, în esenţă, despre scurtcircuitarea cronică a comunicării reale în viaţa de familie. Despre orbirea, surzenia şi muţenia voluntară cu care Hacer, soţul şi fiul ei şi-au decorat propria carapace, ca pentru a suferi fără a fi deranjaţi.

Drum session

După o cură de tango piazzollesc - cu implicita sa abstinenţă de la percuţie (dacă e să nu luăm în seamă efectele ieşite din ciocănitul ritmat, sporadic, al viorii) -, ce poate fi mai fain decât o întoarcere la mama Africa? Aşa zgomotoasă, apetisantă şi explodând de viaţă cum apare în muzica lui Fela Kuti. Sau măcar în acest crash-course în mânuitul tobei africane, oferit de un ascultător entuziast al său, în The Visitor.  

Discursul regelui: Tronul ca o scenă.*

“În trecut, tot ce trebuia să facă un rege era să arate respectabil în uniformă şi să nu cadă de pe cal. Acum trebuie să invadăm casele oamenilor pe calea undelor şi să le intrăm în graţii. Familia regală a fost redusă la statutul unei profesii josnice şi ordinare. Am devenit actori.” Un pic cinic, un pic resemnat, bătrânul rege George al V-lea din Discursul regelui (The King's Speech) explică în aceşti termeni fiului său de ce e crucial să poată rosti convingător un discurs în faţa microfonului radio, către urechile întregului imperiu britanic pe care îl conduce. Ceea ce observă el nu este, desigur, decât debutul timid al unui trend. Împachetarea obligatorie a oricărei declaraţii publice în hârtia lucios colorată a entertainment-ului îşi trăieşte doar începutul în film. La fel şi transformarea obligatorie a oamenilor politici în actori, mai degrabă carismatici decât competenţi.

Dar chiar şi într-un stadiu incipient, trendul e devastator pentru Bertie (Colin Firth), unul dintre urmaşii cu şanse mici de succesiune la tron, care – sub masca neclintită de “alteţă regală” – tremură terorizat la ideea de a vorbi către public. Bâlbâiala, cuvintele care i se îngrămădesc în gât şi nu-i mai permit să respire, pauzele lungi în care auditoriul tuşeşte stânjenit – toate transformă într-un supliciu fiecare ieşire în faţa microfonului. Discursul regelui urmăreşte personajul prin încercările de a-şi păstra rolul secundar, undeva în umbra actanţilor vizibili ai casei regale, pe un confortabil loc doi în ordinea succesiunii la tron. Dar şi ulterior, în faţa inevitabilei obligaţii de a prelua coroana, forţat de abdicarea fratelui său mai mare, Edward (prins scandalos şi fără scăpare în mrejele amoroase ale unei colecţionare americane de mariaje eşuate – dar asta e o altă poveste).

Aruncat fără voie în lumina reflectoarelor, pe tronul ce funcţionează întocmai ca o scenă în proaspăt născuta eră a comunicării prin mass-media, prinţul Bertie e silit să se transforme peste noapte în regele George al VI-lea. Şi reuşeşte să surmonteze valvârtejul acestor schimbări ascultând sfaturile unui logoped mai puţin convenţional, care urmăreşte răbdător firul ce duce spre rădăcina defectelor de vorbire. Colin Firth şi Geoffrey Rush devin cele două voci importante ale filmului, angajate într-un dialog care valsează elegant între situaţii inteligente, amuzante şi înduioşătoare. Sigur că finalul este unul de succes, cu regele proaspăt uns rostindu-şi legendarul discurs ce anunţă implicarea Angliei în războiul cu Germania. Fără bâlbâieli, inspirând sobru întreaga autoritate şi încredere de care auditoriul avea nevoie în anii turbulenţi ai celui de-al doilea război mondial.

Puţin tango? Nuevo tango?

Sau Libertango? 
Mulat, mai jos, ca o mănuşă pe profilul de interpretare al lui Yo Yo Ma. Asortat fără greş cu mixul lui propriu de vigoare şi nostalgie, de eleganţă şi viraje sonore bruşte, energice.

Totul sub marca personală a lui Astor Piazzolla. Care poate fi experimentată live, mâine, cu Nuevo Tango Quintet. Şi care înseamnă un refresh curajos dat tangoului tradiţional. O infuzie de sonorităţi clasice şi jazz, cu întinderea noţiunii de armonie spre limite noi. Sfidarea aşteptărilor avute deopotrivă de ascultătorii tangoului tradiţional şi de cei ai muzicii clasice. Dar şi câştigarea fără drept de apel a amândurora. După reţeta de seducţie numită nuevo tango. 
Şi elaborată de Piazzolla - crescut în preajma legendarului Carlos Gardel, a cărui muzică poate v-o amintiţi din scena asta (pe care aş lua-o categoric cu mine dacă ar fi să-mi fac bagajul pentru restul vieţii pe o insulă pustie):

Liz

Supravieţuitori temporari. Decupaje.

Hiroshima mon amour (r. Alain Resnais, 1959)

Vezi tu, într-o dimineaţă Mariko a fugit. Nu-mi aduc aminte de ce. Probabil o supărase ceva. În orice caz, a pornit-o la goană pe străzi, iar eu m-am luat după ea. Era foarte devreme şi nu se vedea nici ţipenie de om. Mariko a intrat pe o alee, iar eu am urmat-o. La capătul aleii era un canal unde stătea îngenuncheată o femeie, cu mâinile în apă până la coate. O femeie tânără şi extrem de slabă. Mi-am dat seama imediat că acolo ceva nu era în regulă. Vezi tu, Etsuko, s-a întors şi i-a zâmbit lui Mariko. Ştiam că nu e în regulă ceva. La fel şi Mariko, probabil, căci s-a oprit din fugă. La început am crezut că femeia e oarbă. Avea aerul acela. Ai fi zis că nu vede nimic. Ei bine, şi-a scos braţele din canal şi ne-a arătat ce ţinea sub apă. Era un bebeluş. 

(Kazuo Ishiguro - Amintirea palidă a munţilor)  

Locuri-pe-care-nu-vrei-să-le-vezi-în-America

 

Nu vă lăsaţi păcăliţi de titlu: the fighter nu este - de fapt - personajul principal din The Fighter. Lumina reflectoarelor îi este furată boxerului de către un alt actor, cu mult mai acaparant şi mai viu portretizat. Iar el se cheamă Lowell, Massachusettes. Un orăşel care cu vreun secol în urmă făcea surfing prolific pe valul marelui boom industrial, iar acum zace muribund în lada prăfuită cu locuri-pe-care-nu-vrei-să-le-vezi-în-America. Decăzut, părăginit, eşuat, măturat cu ruşine sub covor. Lowell, oraşul natal al lui Alice - mater familias născătoare de opt copii cum altfel decât rataţi într-un orăşel ratat + unul ce poate fi catalogat ca potenţială excepţie. Lowell, cămin de crack-house-uri în care o mână de addicts contemplează viitorul printre culorile iluzorii ale narcozei, prin fumul unei pipe improvizate.

The Fighter e prea puţin despre cum munca & perseverenţa & sudoarea sunt ingredientele reuşitei, ale clişeizatului vis american. Deşi nu cu ostentaţie, filmul vorbeşte mai degrabă despre comunităţile marginale, uitate, ale unei ţări pe care altfel o cunoaştem mai mult în tonuri de glitter & gold. Iar în scenariul ăsta, falsul protagonist Mark Wahlberg are, până la urmă, un rol perfect ignorabil, pentru că scheletul tabloului suburban-depresiv se sprijină pe jocul lui Christian Bale şi al Melissei Leo. Chestie confirmată frumos azi-noapte, la decernarea premiilor Oscar.