Orb. Surd. Mut.

Ştiţi toată pălăvrăgeala gratuită din acele seriale de după-amiază în care trufaşi bărbaţi mustăcioşi şi timide femei înfofolite în baticuri se angajează în diverse dramolete? Un fel de Tânăr şi neliniştit în variantă orientală? Eu am servit-o gratuit adesea, ca bonus sonor la o farfurie aburindă de iskender kebap & un pahar înalt de ayran, în micul restaurant turcesc din cartier. Şi recunosc că regimul a cam dus la naşterea unei etichete ataşate filmelor turceşti - verbozitate excesivă, îngroşări enervante, simplificare tâmpă, conflicte de trei lire. Pe nedrept, desigur.

Toate intrigile cu iz de bazar ale serialelor turceşti, toate suspinele false şi fandările emfatice, toate sunt convertite în tăceri complet răvăşitoare în Three Monkeys, filmul cu care Nuri Bilge Ceylan a luat premiul pentru regie la Cannes în 2008. Mai rămân doar urme vagi. Ca melodia cântată în diverse momente-cheie de telefonul lui Hacer, cu textul ei ieftin, răsunând aproape ironic în cadrele grave, decolorate de zăpuşeala şi plictisul oraşului sărac de la malul mării, grele de un chagrin latent, endemic. Sau ca scena în care ea îi cade lui sfârşită la picioare şi se opune implorând abandonului inevitabil - dezamorsată, însă, prin filmarea dintr-un unghi distant, ca şi cum confruntarea marcată de o asemenea evidenţă ar face parte dintr-un alt film, dintr-o altă piesă.

Pentru că Three Monkeys e, în esenţă, despre scurtcircuitarea cronică a comunicării reale în viaţa de familie. Despre orbirea, surzenia şi muţenia voluntară cu care Hacer, soţul şi fiul ei şi-au decorat propria carapace, ca pentru a suferi fără a fi deranjaţi.