Ok, dragilor, am făcut-o. Am fost călcată pe picioare şi am călcat pe picioare, am stat la o coadă ce părea nesfârşită, am fost înghesuită şi am înjurat printre dinţi. Dar am intrat în Grand Theatre Lumiere şi am văzut cel mai cel competitor la Cannes 2011. Mult aşteptatul şi mult doritul ultim film al lui Terrence Malick, concurent la Palme d'Or. Şi sunt gata să vă povestesc cum a fost.
De fapt, nu mă miră deloc faptul că Malick a ales să îl lanseze la Cannes. Şi asta fiincă e unul dintre cele mai neamericane filme americane pe care le-am văzut lately. Poate pe care le-am văzut vreodată. Deci: prepare to be very very surprised.
The Tree of Life e un fim discontinuu şi abstract, metaforă şi poezie. Un festiv vizual. Structural, e un melanj de imagini ce arată ca bucăţi rupte din Baraka şi frânturi din povestea unei familii americane urmărită în salturi pe parcursul a vreo 4-5 decenii. Intriga aparentă e moartea unuia dintre copii. Însă e tratată atât de difuz încât e greu de spus că filmul se învârte în jurul ei. Malick o foloseşte ca pretext pentru o dezbatere supermegagrandioasă şi pretenţioasă despre Dumnezeu, Viaţă, Timp şi alte astfel de chestiuni majusculare. Şi când zic dezbatere nu mă refer la o sugerare subtilă a unor idei dedesubtul poveştii, ci mă refer efectiv la replici de tip "Dacă nu iubeşti, viaţa ţi se iroseşte" sau tot felul de întrebări intorduse şoptit şi cu reverberaţie din off - "Cum am ajuns aici?", "Cum pot ajunge din nou acolo?" etc. - peste filmări de cascade, bancuri de peşti, platouri montane, răsărituri la orizont şi diverse alte felii de natură complet superbe. Dar, evident, total fără legătură cu restul story-ului. Partea comună a acestor viniete e mişcarea mereu alertă a camerei, fie că e centrată pe Sean Penn hoinărind prin deşertul imaginar al amintirilor sale, ori pe stoluri de păsări formând figuri efemere pe cerul new-yorkez.
Mi-e greu să pun un verdict asupra filmului, câtă vreme îl am încă atât de proaspăt în cap. Am discutat cu oameni care l-au urât profund, dar şi cu oameni care îl consideră o operă de artă. Nu ştiu dacă sunt complet de acord cu nicio parte. Pot să spun doar că e complet atipic. Că nu a răspsuns, cu siguranţă, aşteptărilor avute de oamenii care au văzut şi revăzut trailer-ul şi se aşteptau, more or less, la un Benjamin Button a la Malick.
Şi totuşi, ce naiba e cu dinozaurul ăla aterizat în mijlocul filmului?
De fapt, nu mă miră deloc faptul că Malick a ales să îl lanseze la Cannes. Şi asta fiincă e unul dintre cele mai neamericane filme americane pe care le-am văzut lately. Poate pe care le-am văzut vreodată. Deci: prepare to be very very surprised.
The Tree of Life e un fim discontinuu şi abstract, metaforă şi poezie. Un festiv vizual. Structural, e un melanj de imagini ce arată ca bucăţi rupte din Baraka şi frânturi din povestea unei familii americane urmărită în salturi pe parcursul a vreo 4-5 decenii. Intriga aparentă e moartea unuia dintre copii. Însă e tratată atât de difuz încât e greu de spus că filmul se învârte în jurul ei. Malick o foloseşte ca pretext pentru o dezbatere supermegagrandioasă şi pretenţioasă despre Dumnezeu, Viaţă, Timp şi alte astfel de chestiuni majusculare. Şi când zic dezbatere nu mă refer la o sugerare subtilă a unor idei dedesubtul poveştii, ci mă refer efectiv la replici de tip "Dacă nu iubeşti, viaţa ţi se iroseşte" sau tot felul de întrebări intorduse şoptit şi cu reverberaţie din off - "Cum am ajuns aici?", "Cum pot ajunge din nou acolo?" etc. - peste filmări de cascade, bancuri de peşti, platouri montane, răsărituri la orizont şi diverse alte felii de natură complet superbe. Dar, evident, total fără legătură cu restul story-ului. Partea comună a acestor viniete e mişcarea mereu alertă a camerei, fie că e centrată pe Sean Penn hoinărind prin deşertul imaginar al amintirilor sale, ori pe stoluri de păsări formând figuri efemere pe cerul new-yorkez.
Mi-e greu să pun un verdict asupra filmului, câtă vreme îl am încă atât de proaspăt în cap. Am discutat cu oameni care l-au urât profund, dar şi cu oameni care îl consideră o operă de artă. Nu ştiu dacă sunt complet de acord cu nicio parte. Pot să spun doar că e complet atipic. Că nu a răspsuns, cu siguranţă, aşteptărilor avute de oamenii care au văzut şi revăzut trailer-ul şi se aşteptau, more or less, la un Benjamin Button a la Malick.
Şi totuşi, ce naiba e cu dinozaurul ăla aterizat în mijlocul filmului?
3 comments:
Oops, n-am stiut ca asta a fost "cel mai cel competitor la Cannes 2011". Daca e asa atunci c'est grave. Dupa parerea mea n-ar trebui sa cistige nimic, nici macar photography daca exista asa premiu. Soaptele, liniile highlighted de tine, il duc in ridicol, mi se pare ca-l discrediteaza complet, nu poate fi luat in serios.
Sint de acord cu tine, ce cauta dinozaurul ala acolo? Si nici facearea aia a lumii n-o inteleg, ce rol avea in film. Ca totul e cuprins din totdeauna, de la originea timpului, in punctul big bang-ului? Atemporalitatea vietii, eternitatea temelor?
Uite aici coloana sonora: http://www.terrencemalick.org/2011/05/music-of-tree-of-life.html Mi-a placut Lacrimosa 2 aia, desi bold si cumva teatrala. Si oi fi eu geek, da' explozii solare nu fac zgomot. Si toate nebulele si nasteri de stele si spermatozoizi sau ce-or fi fost, mi s-au parut destul de platitudini.
Da' Toccata si Fuga?? Sa arate ca "aici vorbim de chestii abisale baaaah". Nu-i depasita si un faux pas de la Dolce Vita incoace? Nu-i cumva "kitsch"?
I'm hugely disappointed. A cistigat. Si eu care-mi pusesem sperantele in de Niro ca nu e genul arthouse-for-its-own-sake...
same here, srn. de necrezut. cu atatea alte filme bune acolo. si cand ma gandesc ca pe dardenne-i i-au inghesuit cu ceylan pe podiumul de la grand prix :)
cred ca the three of life nu e nici macar arthouse-for-its-own-sake. e pur si simplu o treaba inceputa prea ambitios si practic neterminata. un film la care mai e inca mult de lucru. la care o minte limpede ar trebui sa intre serios cu foarfeca.
Post a Comment